Puterea rugaciunii

"Doamne, e tarziu in viata mea, ramai cu mine..."

Sunt o cititoare veche si fidela a revistelor "Formula AS" si "Asul Verde! Sunt abonata la ambele si pentru mine e o bucurie cand mi le aduce postasul. Citesc cu mare placere tot ce scrieti, imediat in ziua in care le primesc. Felicit colectivul redactional, pe doamna San­ziana Pop, si va multumesc ca existati si ne daruiti clipe frumoase, prin lectura celor doua publicatii. Va doresc sa ramaneti inca multi ani in fruntea putinelor reviste bu­ne din tara. Pe langa laude, va fac, insa, si-o ruga­minte. Doresc sa dau si eu marturie, ca multi alti cititori, ca Dumnezeu exista si ne ajuta de cate ori ii cerem sprijinul. Noi tre­buie sa-l rugam pe Dumnezeu sa ne tina de mana si sa ne conduca pe calea cea buna in viata, pentru ca el o cunoaste cel mai bine. Sfintii sunt mijlocitorii nostri.
Fecioara Maria este mama mea din ceruri, ea a mijlocit pentru mine la Domnul, de cate ori am rugat-o. I-am deschis usa casei mele si am invitat-o sa intre si sa fie stapana fa­miliei mele, i-am deschis portita su­fletului meu si Ea a intrat si mi l-a oblojit de cate ori era ranit sau san­gera. Drept multumire, am umblat la multe sanctuare mariane, ca sa fiu mai aproape de ea prin rugaciune, pocainta si dragoste. In cele mai grele momente din viata mea, i-am simtit ajutorul, iubirea si grija ei de mama.
Sotul meu facuse un accident vascular cerebral grav. Sansele de-a supravietui erau minime. Era in coma, se zbatea intre viata si moarte. Ma rugam intruna, fara sa-mi pierd speranta. Dumnezeu a fost alaturi de noi prin Fecioara Maria. Dupa 40 de zile de spitalizare, sotul si-a revenit. Acum, desi a ramas cu unele sechele, traieste, totusi, duce o viata normala, umbla. Au trecut de atunci multi ani. Rabdarea mea si dragostea in a-l ajuta, a fi mereu langa el, a-l sprijini, ii dau putere, bucurie de-a trai. Impreuna ii multumim Maicii Sfinte pentru miracolul pe care l-am trait.
Despre Sfantul Nectarie am auzit, citind in paginile revistei dvs., Acatistul Sfantului Nectarie Taumaturgul, izbavitor de cancer, il cumparasem de la o manastire, il citisem o data si-l pusesem langa celelalte carti. Dar, iata, ca din nou, Dumnezeu mi-a dat sa traiesc probleme grave de sanatate, legate de sotul meu. N-am incetat sa ma rog Mai­cii Domnului. In decurs de trei luni, sotul a fost operat de trei ori. Avea cancer. Cat timp am stat la spital, mi-am luat si Acatistul Sfan­tului Nectarie si am inceput zilnic sa-l citesc si sa cred in mi­nuni si in ajutorul lui. Au trecut de atunci doi ani, rezultatele sunt bu­ne, iar eu cred in miracole. Dum­nezeu e bun, ne ajuta. De doi ani, in fiecare seara, pe langa alte ru­gaciuni, citesc si Acatistul Sfan­tu­lui Nectarie, pentru a-i multumi. Nu voi inceta sa-i aduc laude si mul­tumiri Sfantului Nectarie si sa-l numesc "mare facatorule de minuni".
Sfintii sunt mijlocitorii nostri, legatura noastra cu Dumnezeu. Bogatia, puterea, aparentele sunt deserta­ciune. Eu il chem pe Dumnezeu sa ramana cu mine, caci e tarziu in viata mea, il rog sa-mi daruiasca din el cat mai mult si atunci mi-a daruit totul.
MIRA - Timisoara

Icoana de pe usa imparateasca

Suferinta care m-a intors pe mine spre rugaciune a fost provocata de o tradare. O tradare in dragoste. Eram pe punctul de a ma casatori cu un barbat mai mic decat mine cu sapte ani (primul meu sot a murit intr-un acci­dent de masina), cand, intr-o zi, mi-a spus sec, privin­du-ma in fata, ca se casatoreste cu altcineva. O femeie mai tanara. Strategia lui de viata se potrivea mai bine cu ea. Era toamna si tocmai ne intorsesem dintr-un con­cediu la mare, unde totul fusese perfect. Urma sa ne casatorim imediat dupa sarbatorile iernii. Hotarasem sa se mute la mine, intr-o casa pe care o cumparasem cu mari sacrificii pentru noi doi. Am ramas inlemnita in drum. Nu puteam crede ca este adevarat. Dar era. A repetat inca o data, cu o brutalitate de macelar care isi ascute cutitele: "Ma insor, am o relatie paralela, de patru ani". Nu stiu de ce n-am murit. Ar fi fost mai usor decat sa indur suferinta care a urmat. Jena, rusinea, umi­linta ca ma lasase pentru alta mai tanara. A fost cumplit.M-am simtit injosita, nevrednica, si cred ca as fi ajuns in cele din urma la sinucidere, daca intr-o buna zi, din senin, nu mi-ar fi venit sa intru intr-o biserica. Eram credincioasa in felul meu, dar la biserica ajun­geam foarte rar, de sarbatori si in cate o duminica. As­tazi sunt sigura ca indemnul de a intra in lacasul acela modest, o biserica mica, de cartier, mi-a fost tri­mis din cer. De par­ca m-ar fi impins cineva de la spa­te. Nu stiam prea bine ce urma sa fac inaun­tru, dar odata intrata, am simtit cum ma cuprinde o emotie uria­sa si-am inceput sa plang. Intai incet, apoi cu sughituri, ingenun­chea­ta in fata altarului. Disperarea mea se trans­formase in rugaciune: "Aju­ta-ma, Doamne, nu ma lasa, ara­ta-mi drumul catre lumina. Spa­la-ma de rusine! Salveaza-mi su­fletul din mizerie si urat!". Apoi m-am ridicat in picioare si-am ince­put sa caut sprijin, cu ochii, in icoa­nele de pe iconostas. Cui sa ma rog? Care dintre sfinti ar fi vrut sa ajute o nefericita ca mine? Am privit inde­lung o icoana foarte frumoasa cu Sfantul Dumitru, apoi ochii mi-au alunecat catre o Maica a Domnului invelita in argint, cand, dintr-o data, am simtit ca cineva ma priveste in­sis­tent dintr-o parte. Am intors capul, iar cel care ma pri­vea cu nesfarsita iubire si intelegere (am simtit lucrul asta cu toata fiinta mea) era tocmai Mantuitorul. Dom­nul nostru Iisus Hristos. Minunat de frumos, mai bland ca in alte icoane, cu privirea luminata de-un zambet, parca ivit dinadins ca sa imi dea speranta. Am cazut din nou in genunchi, am inceput iar sa plang, spunandu-i in gand toata suferinta si povara vietii mele, toate speran­tele naruite, pustiul care ma stapanea. Cand m-am ridi­cat din nou in picioare, am simtit fara nici o tagada ca gasisem drumul pierdut. Sprijinul era acolo, in icoana din fata mea. De atunci nu m-am mai despartit niciodata de El. Nici la biserica, nici acasa. Mi-am facut un mic altar cu o iconita cumparata de la pangarul bisericii, reprodusa dupa aceea de pe usa imparateasca, si cu o cruce din lemn, de pus pe prescura, cu un Hristos pictat pe ea, in supliciul rastignirii. Incet-incet, nadejdea si lumina s-au intors in viata mea. For­ta de care am avut atata nevoie ca sa ma eliberez din amintirile dure­roase am gasit-o ru­gan­du-ma zilnic, chemandu-l pe Dom­nul sa vina in viata mea, sa ma ierte, sa ma impa­ce, sa-mi stearga amintirile dure­roase, sa-mi arate dru­­mul pe care sa merg. Si, pe ma­sura ce ma rugam, primeam raspuns la toate asteptarile mele. Simteam, pur si simplu, ca Iisus ma vegheaza si imi vindeca ranile. Luminita aceea care mi-a licarit in suflet la in­ceput a devenit o lumina puternica, biruitoare, de care nu ma mai pot dis­pensa. Imi incep dimineata cu Mantuitorul in gand, il port peste zi pre­tutindeni cu mine, imi inchei ziua multumindu-i pentru tot ce mi-a daruit. Ma rog sau ma gandesc tot timpul la El. I-am facut loc in sufletul meu si de acolo mi-a venit mantuirea. Pe masura ce rugaciu­nea era mai sincera si mai simpla, fara vorbe prea multe, suferinta se topea ca zapada. L-am rugat sa ma fereasca de ura si razbunare, si protectorul meu din ceruri m-a auzit. Intr-o zi, cand m-am intalnit din intamplare pe strada cu cel care imi zdrobise viata, ca sa si-o aranjeze mai bine pe-a lui, n-am mai avut nici o tresarire. Un om, nici frumos, nici urat, fara urma de stralucire, un ins strain. Eram vindecata. Sufletul meu fusese salvat de la putre­zire, prin rugaciunile catre Domnul nostru Hristos. Nu pun la indoiala puterea sfintilor degraba ajutatori, des­pre care se scrie atat de des in aceasta revista, dar pe acei dintre dvs. care aveti nevoie de sprijin, mai ales pen­tru chin sufletesc, eu va indemn, cu tot dragul, sa-l gaz­duiti in inima pe Iisus. Faceti-l tovaras pentru toata viata si veti descoperi fericirea si linistea.
EMANUELA