Sunt o cititoare veche si fidela a revistelor "Formula AS" si "Asul Verde! Sunt abonata la ambele si pentru mine e o bucurie cand mi le aduce postasul. Citesc cu mare placere tot ce scrieti, imediat in ziua in care le primesc. Felicit colectivul redactional, pe doamna Sanziana Pop, si va multumesc ca existati si ne daruiti clipe frumoase, prin lectura celor doua publicatii. Va doresc sa ramaneti inca multi ani in fruntea putinelor reviste bune din tara. Pe langa laude, va fac, insa, si-o rugaminte. Doresc sa dau si eu marturie, ca multi alti cititori, ca Dumnezeu exista si ne ajuta de cate ori ii cerem sprijinul. Noi trebuie sa-l rugam pe Dumnezeu sa ne tina de mana si sa ne conduca pe calea cea buna in viata, pentru ca el o cunoaste cel mai bine. Sfintii sunt mijlocitorii nostri.
Fecioara Maria este mama mea din ceruri, ea a mijlocit pentru mine la Domnul, de cate ori am rugat-o. I-am deschis usa casei mele si am invitat-o sa intre si sa fie stapana familiei mele, i-am deschis portita sufletului meu si Ea a intrat si mi l-a oblojit de cate ori era ranit sau sangera. Drept multumire, am umblat la multe sanctuare mariane, ca sa fiu mai aproape de ea prin rugaciune, pocainta si dragoste. In cele mai grele momente din viata mea, i-am simtit ajutorul, iubirea si grija ei de mama.
Sotul meu facuse un accident vascular cerebral grav. Sansele de-a supravietui erau minime. Era in coma, se zbatea intre viata si moarte. Ma rugam intruna, fara sa-mi pierd speranta. Dumnezeu a fost alaturi de noi prin Fecioara Maria. Dupa 40 de zile de spitalizare, sotul si-a revenit. Acum, desi a ramas cu unele sechele, traieste, totusi, duce o viata normala, umbla. Au trecut de atunci multi ani. Rabdarea mea si dragostea in a-l ajuta, a fi mereu langa el, a-l sprijini, ii dau putere, bucurie de-a trai. Impreuna ii multumim Maicii Sfinte pentru miracolul pe care l-am trait.
Despre Sfantul Nectarie am auzit, citind in paginile revistei dvs., Acatistul Sfantului Nectarie Taumaturgul, izbavitor de cancer, il cumparasem de la o manastire, il citisem o data si-l pusesem langa celelalte carti. Dar, iata, ca din nou, Dumnezeu mi-a dat sa traiesc probleme grave de sanatate, legate de sotul meu. N-am incetat sa ma rog Maicii Domnului. In decurs de trei luni, sotul a fost operat de trei ori. Avea cancer. Cat timp am stat la spital, mi-am luat si Acatistul Sfantului Nectarie si am inceput zilnic sa-l citesc si sa cred in minuni si in ajutorul lui. Au trecut de atunci doi ani, rezultatele sunt bune, iar eu cred in miracole. Dumnezeu e bun, ne ajuta. De doi ani, in fiecare seara, pe langa alte rugaciuni, citesc si Acatistul Sfantului Nectarie, pentru a-i multumi. Nu voi inceta sa-i aduc laude si multumiri Sfantului Nectarie si sa-l numesc "mare facatorule de minuni".
Sfintii sunt mijlocitorii nostri, legatura noastra cu Dumnezeu. Bogatia, puterea, aparentele sunt desertaciune. Eu il chem pe Dumnezeu sa ramana cu mine, caci e tarziu in viata mea, il rog sa-mi daruiasca din el cat mai mult si atunci mi-a daruit totul.
MIRA - Timisoara
Icoana de pe usa imparateasca
Suferinta care m-a intors pe mine spre rugaciune a fost provocata de o tradare. O tradare in dragoste. Eram pe punctul de a ma casatori cu un barbat mai mic decat mine cu sapte ani (primul meu sot a murit intr-un accident de masina), cand, intr-o zi, mi-a spus sec, privindu-ma in fata, ca se casatoreste cu altcineva. O femeie mai tanara. Strategia lui de viata se potrivea mai bine cu ea. Era toamna si tocmai ne intorsesem dintr-un concediu la mare, unde totul fusese perfect. Urma sa ne casatorim imediat dupa sarbatorile iernii. Hotarasem sa se mute la mine, intr-o casa pe care o cumparasem cu mari sacrificii pentru noi doi. Am ramas inlemnita in drum. Nu puteam crede ca este adevarat. Dar era. A repetat inca o data, cu o brutalitate de macelar care isi ascute cutitele: "Ma insor, am o relatie paralela, de patru ani". Nu stiu de ce n-am murit. Ar fi fost mai usor decat sa indur suferinta care a urmat. Jena, rusinea, umilinta ca ma lasase pentru alta mai tanara. A fost cumplit. M-am simtit injosita, nevrednica, si cred ca as fi ajuns in cele din urma la sinucidere, daca intr-o buna zi, din senin, nu mi-ar fi venit sa intru intr-o biserica. Eram credincioasa in felul meu, dar la biserica ajungeam foarte rar, de sarbatori si in cate o duminica. Astazi sunt sigura ca indemnul de a intra in lacasul acela modest, o biserica mica, de cartier, mi-a fost trimis din cer. De parca m-ar fi impins cineva de la spate. Nu stiam prea bine ce urma sa fac inauntru, dar odata intrata, am simtit cum ma cuprinde o emotie uriasa si-am inceput sa plang. Intai incet, apoi cu sughituri, ingenuncheata in fata altarului. Disperarea mea se transformase in rugaciune: "Ajuta-ma, Doamne, nu ma lasa, arata-mi drumul catre lumina. Spala-ma de rusine! Salveaza-mi sufletul din mizerie si urat!". Apoi m-am ridicat in picioare si-am inceput sa caut sprijin, cu ochii, in icoanele de pe iconostas. Cui sa ma rog? Care dintre sfinti ar fi vrut sa ajute o nefericita ca mine? Am privit indelung o icoana foarte frumoasa cu Sfantul Dumitru, apoi ochii mi-au alunecat catre o Maica a Domnului invelita in argint, cand, dintr-o data, am simtit ca cineva ma priveste insistent dintr-o parte. Am intors capul, iar cel care ma privea cu nesfarsita iubire si intelegere (am simtit lucrul asta cu toata fiinta mea) era tocmai Mantuitorul. Domnul nostru Iisus Hristos. Minunat de frumos, mai bland ca in alte icoane, cu privirea luminata de-un zambet, parca ivit dinadins ca sa imi dea speranta. Am cazut din nou in genunchi, am inceput iar sa plang, spunandu-i in gand toata suferinta si povara vietii mele, toate sperantele naruite, pustiul care ma stapanea. Cand m-am ridicat din nou in picioare, am simtit fara nici o tagada ca gasisem drumul pierdut. Sprijinul era acolo, in icoana din fata mea. De atunci nu m-am mai despartit niciodata de El. Nici la biserica, nici acasa. Mi-am facut un mic altar cu o iconita cumparata de la pangarul bisericii, reprodusa dupa aceea de pe usa imparateasca, si cu o cruce din lemn, de pus pe prescura, cu un Hristos pictat pe ea, in supliciul rastignirii. Incet-incet, nadejdea si lumina s-au intors in viata mea. Forta de care am avut atata nevoie ca sa ma eliberez din amintirile dureroase am gasit-o rugandu-ma zilnic, chemandu-l pe Domnul sa vina in viata mea, sa ma ierte, sa ma impace, sa-mi stearga amintirile dureroase, sa-mi arate drumul pe care sa merg. Si, pe masura ce ma rugam, primeam raspuns la toate asteptarile mele. Simteam, pur si simplu, ca Iisus ma vegheaza si imi vindeca ranile. Luminita aceea care mi-a licarit in suflet la inceput a devenit o lumina puternica, biruitoare, de care nu ma mai pot dispensa. Imi incep dimineata cu Mantuitorul in gand, il port peste zi pretutindeni cu mine, imi inchei ziua multumindu-i pentru tot ce mi-a daruit. Ma rog sau ma gandesc tot timpul la El. I-am facut loc in sufletul meu si de acolo mi-a venit mantuirea. Pe masura ce rugaciunea era mai sincera si mai simpla, fara vorbe prea multe, suferinta se topea ca zapada. L-am rugat sa ma fereasca de ura si razbunare, si protectorul meu din ceruri m-a auzit. Intr-o zi, cand m-am intalnit din intamplare pe strada cu cel care imi zdrobise viata, ca sa si-o aranjeze mai bine pe-a lui, n-am mai avut nici o tresarire. Un om, nici frumos, nici urat, fara urma de stralucire, un ins strain. Eram vindecata. Sufletul meu fusese salvat de la putrezire, prin rugaciunile catre Domnul nostru Hristos. Nu pun la indoiala puterea sfintilor degraba ajutatori, despre care se scrie atat de des in aceasta revista, dar pe acei dintre dvs. care aveti nevoie de sprijin, mai ales pentru chin sufletesc, eu va indemn, cu tot dragul, sa-l gazduiti in inima pe Iisus. Faceti-l tovaras pentru toata viata si veti descoperi fericirea si linistea.
EMANUELA