OMUL DE LA MARGINEA LUMII

* In Ursici, la marginea lumii, acolo unde pamantul e totuna cu cerul, locuieste Isidor Tatulea. E de o viata aici, el cu sotia lui Victoria, mai departe de orice fanete, dincolo de paduri, dincolo de dealuri si poteci, dincolo de oameni. Isidor si Victoria Tatulea sunt singuri. Ca sa ajungi la ei, pe jos, de la scoala parasita din mijlocul satului, iti ia mai bine de o ora. O ora, poate si mai bine, de mers grabit, pe un drum plin de sleauri si de piatra faramicioasa, pe o poteca ce-si pierde urma pe dealurile cu fan, ca apoi sa se afunde in inima padurii si sa urce pieptis pe culmi, sa se zareasca din nou de-a lungul brazilor si al mestecenilor, sa ocoleasca vaile, ca sa te poarte incet, prin inima vie a linistii, spre o casa. Cea mai indepartata casa din cel mai indepartat sat. Toate drumurile stiute se sfarsesc aici, in dreptul unei porti de lemn. O deschizi si intri *

O alta lume

Din locul asta, cat vezi cu ochii, n-ai sa mai zaresti pe nimeni. Lumea, asa cum o stii, a ramas in vale, la pi­cioa­rele Luncanilor, a fost inghitita de lumina orbi­toare, de verdele viu si carnos al primaverii, de cerul innegurat a ploaie, de albul nelamurit de pe inaltimile muntilor Retezat, Parang, Sureanu.
Doar el, Isidor Tatulea, omul asta de aproape 70 de ani, te intampina ca sa alunge cainii ce sunt gata sa te sfartece. Nu se mira ca te vede, iti zambeste. Aproape ca-ti vine sa crezi ca te astepta. Victoria, insa, nu iese. Nici nu are cum. Sunt deja sapte ani de cand sta la pat, cu mintea vie si corpul aproape neputincios. Sapte ani in care Isidor s-a straduit de unul singur, aici, la capatul a tot ce stii, sa poarte rosturile gospodariei ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Si asta, intr-un sat in care nu mai poti ajunge odata ce incep ploile, pentru ca drumul lung, prea lung, ce urca din vale, si asa abrupt si nepie­truit, devine umed si alunecos, un sat in care zapada astupa nu doar ultima legatura cu cei de jos, ci si pote­cile serpuite dintre case, un sat in care stalpii de curent nu exista, iar pentru apa, inca mai trebuie sa mergi, pe dru­muri ocolite, pana la fantani. Un sat fara dispensar, biserica sau scoala. Un sat cu multi, foar­te multi oameni risipiti prin gradini sau pe culmi, pe sub cruci de lemn, si putini, din ce in ce mai putini si din ce in ce mai batrani, oameni care sa locuiasca in cate o casa. Un sat, Ursici, in care viata a fost si a ramas aspra dintotdeauna, un sat in care nu ai voie sa ajungi bolnav. Ai spune ca e cu neputinta sa traiesti asa, daca nu l-ai vedea pe Isidor cum zambeste. In zambetul lui simplu se ascunde o lume in care singuratatea, tristetea si deznadejdea n-au avut loc niciodata. "Ie, acu s-au potolit dulaii astia. No, stati si voi oleaca, ha, ca ati facut ceva drum pana aici". Stam.

Cea mai lunga iarna

O iarna intreaga a stat Isidor singur cu sotia lui. Singur sau aproape singur. O iarna in care a nins nein­trerupt, ca intr-un basm, doar ca la Ursici, sus, in Plat­forma Luncanilor, atunci cand ninge nu e timp pentru basme. Potecile dispar, oricat te-ai stradui sa le cureti cu lopata, dimineata de dimineata. Animalele ingheata, ingheata si apa din fantana. Ramai captiv, la marginea lumii, iar ca sa ramai viu, trebuie sa o iei, neintrerupt, de la capat. Sa sapi poteca pana la pasari. Sa aduci fa­nul la oi. Sa spargi gheata de la fantana. Sa dai laptele care iti prisoseste la porci. Sa cureti grajdul vacilor. Sa nu uiti de iepuri. Sa hranesti cainii. Sa astupi gaurile prin care suiera vantul. Sa tii focul aprins. Sa vorbesti cu Victoria, sa n-o lasi s-o cuprinda frigul, deznadej­dea. Din nou si din nou si din nou.
"Ea ne-a tinut in viata", spune Isidor, iar ochii lui al­bastri, ochii acestia albastri ca ai tuturor oamenilor din Ursici, se lumineaza cat pentru o viata. "Ea, draga de ea. Ca ii era frig si geaba tot incingeam eu focu-n soba, ca Victoria, draguta, tot nu se incalzea. Ca daca ar fi fost doar animalele astea, de mult ma lasam pagubas. Da', uite, pentru ea nu puteam. Uite asa, nu puteam! Si o luam iar de la capat, si iar si iar si iar. Greu iarna asta. Cu picioru' asta beteag, cu degetu' asta pe care nu-l pot misca, de cand m-a muscat man­za mea bolanda... Ie.Ca nu mai sunt nici eu tanar si nici iarna d-asta parca nu tiu minte sa fi fost. Ca za­pada mare am mai vazut eu, da' s-o tie asa atata timp, tot ninsoare si ninsoare si frig, asta nu". Isidor priveste in sus, poate spre norii din care sta sa ploua, poate si mai sus, altundeva, spre un loc vesnic senin.
I-a fost frig Victoriei in iar­na ce a trecut. Pentru ca, ori­cate plapumi ai avea si oricat ar trosni lemnele in soba, atunci cand gerul si vijelia su­fla prin barnele de lemn ale unei case de tara, cand pi­cioa­rele nu te mai asculta, iar o boa­la neinduplecata te-a tin­tuit la pat, viata nu mai poate fi o poveste. De doua sau chiar de trei ori pe noapte, Isidor trebuie sa-i schimbe hainele si asternuturile. S-o spele doar cu o mana, pentru ca pe cealalta n-o mai poate folosi, de cand a fost muscat de cal. S-o tina de vorba, sa n-o lase sa-i fie frig. Pentru ca Victoria tre­mura, "uite asa tremura si se plangea c-o-ngheata geru'". I-a incalzit niste tigle, le-a lipit de ea. "N-o fost bine". Tiglele au fost prea incinse, pielea prea delicata. Apoi a incalzit apa, iar apa a turnat-o in sticle de plastic. "Asa ce i-o mai trecut frigu', ca altfel nu raz­bea pana-n primavara". Noaptea, cand pe Isidor il ajungea oboseala, Victoria ii era sprijin. Vorbeau, isi luau unul altuia grijile, imblanzeau lumea, urgia, nin­soa­rea, povestile. Isi aminteau de ei tineri, indragostiti, jucand pana dimineata la vreo sarbatoare unde se adu­nase tot satul, radeau, atat cat se mai putea, ca sa-si faca nadejde si curaj pentru o noua zi plina de zapada. Se rugau. Nu se putea altfel. Cartofii le tineau loc de paine, malaiul, zaharul, uleiul se terminasera de mult.

O femeie pe cal

O luna si mai bine, Isidor n-a vazut picior de om. Abia cand frigul s-a mai domolit, iar ninsoarea a ince­tat sa mai scormoneasca cerul, fiica sa de la celalalt capat al satului a indraz­nit sa bata drumul spre casa ba­traneasca. Pe cal, incarcata cu merinde si doctorii pentru mama, fata a pornit spre parinti, cand abia se mijeau zorile. Doar ca potecile disparusera cu totul, iar un cal, chiar si un cal puternic, cum sunt toti cei din Ursici, avea sa se impotmoleasca in zapada la fie­care pas, sa trudeasca si sa dea inapoi. Pe intinderea alba, nesfarsita, omatul asta inghitise orice urma de via­ta. Daca n-ar fi fost fumul care sa se ridice nela­mu­rit de pe hornurile caselor risipite, nimeni, nici macar Bunul Dumnezeu n-ar fi stiut ca satul mai exista.
Liniste. O liniste mare, alba, rece, cu sclipiri albas­tre, o liniste senina, cu paduri incremenite de gheata si munti pe care aerul limpede, sticlos, i-a adus aproa­pe, mai aproape ca niciodata. Linistea asta mare, dis-de-dimineata, prin care se misca incet, chinuitor de incet, o femeie pe un cal. Orele s-au scurs intr-o tacere asurzitoare, cu scartait de zapada si fornait de animal, soarele n-a indraznit sa apara, cerul s-a posomorat a ninsoare, iar lumina a tot scazut incet, pana s-a stins cu totul. Cand a inceput sa vina seara, calul lasase in urma padurea de brazi si incepuse sa coboare prin padurea de fag si goruni razleti. Abia trecusera de jumatatea drumului, un drum banuit si ascuns, care apoi incepea sa urce. Au urcat si cal, si femeie, n-au avut incotro. Combustibilul pentru generator se termi­nase de mult, iar fara generator, satul ramasese fara lu­mina, fara telefon, fara vesti. Era deja noapte, iar arma­sarul, mai mult mort decat viu, cand fata lui Isidor si a Victoriei Tatulea a ajuns la parinti.I-a gasit vii, ceva mai batrani si mai obositi de cum ii stia, dar la fel de senini si deschisi cum au fost intotdeauna. Isidor ii mangaia parul de pe tample Victoriei, iar ea ii povestea ceva din viata lor de demult. Despre cum se trezeau inaintea zorilor, ea ca sa-i pregateasca de mancare, iar el ca sa porneasca la vanatoare de mistreti. Despre Toboloc, cel mai puter­nic si mai destept caine pe care vanatorul si padurarul Isidor l-a avut. Despre cum cainele asta urias alunga ursii care se apropiau de vite si pe toti oamenii de jos, veniti din vale si din comu­nism, care isi doreau sa stie ce ascund oamenii in case. Despre ce-or mai fi facand copiii si nepotii. Despre dra­gostea lor de-o viata.
Atunci, in noaptea aceea de iarna, cei doi batrani si-au imbratisat fata si au odihnit calul. Poate ca au si plans putin, dar Isidor nu povesteste asta. Poteca era facuta, iarna gata sa treaca.

Tacerea

Acum sapte ani, cand Victoria a cazut, a cazut pur si simplu si nu s-a mai ridicat, Isidor a ajuns la ea intr-un suflet. "Ce-i Victorie, ce-i?", a intrebat, dar n-a mai pri­mit nici un raspuns. "Am vazut-o doar cum isi ro­teste ochii spre mine si cum se tot uita asa mirata-n sus. "Ce-i ma femeie", ziceam eu si ea nimic."Unde-i copilu'", atat a mai apucat sa-mi spuie si dup-aia n-am mai auzit o vorbulita de la ea zile si zile si sapta­mani".
Comotie cerebrala, i-au spus medicii din Petrosani, cand au adus-o la spital. "Comotie cerebrala", zice acum si Isidor, si clatina din cap, ca si cum ar cauta sa inteleaga pentru a o suta mie oara sensul ascuns al vorbelor astora fara rost. "Comotie cerebrala, ie."
De la Petrosani, Victoria a fost trimisa in capitala. Doar aici se gaseau aparatele care s-o tina in viata. Isidor a ajuns la Bucuresti si s-a mutat la bloc o vreme. Nu-si aminteste mare lucru despre oras, nu-l interesau prea multe. Tine minte bine, foarte bine, doar drumul pe care il facea pe jos, de la bloc la spital, in fiecare dimineata si seara. "Ca nu-mi dadeau voie sa stau cu ea tot timpu'. Ca io as fi stat, imi gaseam eu loc in spitalu' ala, doar sa ma fi lasat. Si tot veneam asa, in fiecare zi, treceam pe langa un cimitir si ziceam: tu, Victorie, tu n-o s-ajungi aici, ca n-ai voie. Si uite asta tin minte ca ziceam. Si mai vorbeam cu paznicii aia de acolo si cu lumea cand mai luam de mancare. Si cu Victoria tot vorbeam si o tineam de mana, da' ea nu zicea nimic. Sapte saptamani tot asa a tacut".
Sapte saptamani a stat Victoria Tatulea in coma, sapte saptamani a tot venit Isidor la ea. Medicii voiau sa-l trimita acasa, ii spuneau ca n-are cu ce sa ajute, sa-si vada de viata lui. Dar viata lui era Victoria, iar me­dicii trebuiau sa inteleaga asta, oricat ar fi ridicat din umeri si ar fi dat din cap a neincredere, cand omul asta dintr-un sat de care n-a aflat nimeni, Ursici, ii intreba cum o sa fie. "Si in fiecare zi o luam, uite asa, de mana, si o mangaiam pe par, si ii tot ziceam: "Mai tu, Victorie, ca tu stii cine sunt eu, ca io-s barbatu' tau, Isidor, is barbatu' tau si nu plec de aici, Victorie, ca uite, copiii-s bine si nepotii intreaba de tine si zic sa te faci bine, si tu sa te faci bine, Victorie, ca eu nu plec nicaieri, sa stii"".
I-a tot vorbit Isidor Victoriei in fiecare dimineata si seara, vreme de sapte saptamani. I-a tot spus cine este, ca o iubeste si nu pleaca nicaieri. Mereu si mereu, in fiecare dimineata si seara. Medicii nu stiau ce sa mai creada, pana intr-o zi, cand Victoria l-a privit cu luare aminte pe barbatul care o tinea de mana, i-a zambit si i-a spus: "Acu' te recunosc". "M-a strans si ea de ma­na si a zis: "Isidor". Nici nu-mi trebuia mai mult".
La putin timp, i-au dat drumul. Cei doi s-au intors la Ursici. Dar viata lor n-a mai fost niciodata la fel.

Cerul senin

Cand afara e senin, iar nepotii sunt acasa, Isidor e cu adevarat fericit. Ar sta cu ei tot timpul, ar glumi, s-ar juca. Asa e el. "Nu stiu de suparare si toti copiii se tin dupa mine.Daca ii invat prostii...". Padurarul rade, iar albastrul ochilor lui se insenineaza mai tare ca cerul. "Si pe Victoria o iubesc copiii. Ca n-ar mai ple­ca de langa ea cand incepe sa le spuna povesti". Iar Victoria stie multe povesti, povesti cu zane, povesti cu valve ale padurii, povesti cu munti fermecati si mii de comori ascunse. "Uite asa, cum o vezi acolo-n pat, si tot ce ar mai spune basme si nimeni n-ar mai pleca de langa ea. Tot imi fac de lucru prin casa cand e ea cu copiii. Ca asa nu ma satur sa o aud cum poves­teste... Doar s-o auzi cum zice basmu' cu lupu' care vine sa fure iezii, si uiti si de grija si de munca si de tot. Ie".
Isidor tace o vreme. Se aude doar cocosul si, unde­va, printre mestecenii rasfirati pe dealuri, cucul. Se aude si vantul aici, in Ursici, un vant fosnit si cald, care aduce cu el o liniste mare. "Ne-am iubit noi, am iubit-o toata viata, pe ea, copiii si padurile astea. Pa­durar am fost eu. Si vanator. Nu stiu ce-oti catat la mine. Mai mult de atat eu nu stiu".

Copilul fulgerelor

Dar Isidor stie, stie si el povesti. Alte povesti, la fel de fermecate, pentru ca aici, la capatul lumii, oamenii sunt putini, nici treizeci n-au mai ramas, dar intam­pla­rile sunt multe.Ai putea sta o viata ca sa asculti despre luminile ciudate pe care toti cei din Ursici le vad seara, inspre Retezat. "Sunt lumini care misca, altele-s pline de toate culorile, unele coboara si altele urca, pana se face noaptea, pana te saturi sa te tot uiti". Ce-or fi, Isidor nu stie. "S-lumini care joaca, ie, ca n-om juca doar noi oamenii, pai cum! Ca rau la nime' n-or facut, ca fulgerele astea care tot trasnesc gorunii".
Dar la Ursici fulgerele nu trasnesc doar copacii. Ci si oameni si animale. "Pe Ion Mun­teanu l-o fulgerat cand era mic, cand se juca pe deal la Mojotca. O ra­mas el mai ciudat si i-o luat parul dintr-o parte, uite aici i l-o luat". Si mai ciudat e ca multi ani mai tarziu, intr-o zi de Ispas, cand s-a starnit o furtuna de sfarsit de lume, sotia lui Ion Munteanu era in munte, cu oile. Cand s-a pornit prapadul, femeia n-a mai avut unde sa se adaposteasca si s-a lipit de caine. A tot vazut cum, unul cate unul, fulgerele acelea au lovit in animale. Nouazeci si sase de oi au murit atunci. Apoi a fost tras­nit si cainele, iar femeia aceea, insarcinata in luna a sasea, a simtit cum o forta uriasa coboara in pamant odata cu ea. A inchis ochii si n-a mai stiut nimic. Cand s-a trezit, vie, la spital, nu-si putea misca picioa­rele. Ur­gia care prapadise atatea si atatea oi si pe cai­nele li­pit de ea o lasase pa­ra­lizata. Du­­pa o vreme, ca si cum ni­mic nu s-ar fi in­tamplat, a inceput sa-si sim­ta dege­tele, muschii, pi­cioa­rele. S-a ridicat de la pat, s-a in­tors in Ursici. A nas­cut la scurt timp dupa aceea un co­pil perfect sana­tos. "Co­pilul fulgerelor, ie", spune Isidor. "Ca si trasne­tele stiu ele ce sa loveasca, ca de copil n-au vrut sa se a­tin­­ga in ziua aia de Ispas".
In schimb, atunci cand ti-e sortit sa te duci, nu te poti impotrivi. Iar Isidor povesteste, povesteste din nou, cu capul plecat spre locul unde s-au intamplat lucrurile, "pe la Curatura, p-acolo, cale lunga de la noi, de-aici". Iar odata cu vorbele lui se face din nou iarna, "sa tot fie patru ani de acum", si vezi, ii vezi pe tinerii aceia, de nici 25 de ani, pasind cu grija prin za­pada afanata, ii vezi tematori, incercand cu pasul dru­mul mai bun si negasin­du-l. "Trei erau atunci si se fa­cuse noaptea si doi din ei or trecut mai iute si cu frica rapa aia, da' al treilea care era cu ei le-o strigat ca de ce le e frica de moarte, ca ea tot te gaseste cand e sa vina. No, si cand el o pasit, omatu' s-o pornit cu el la vale si l-o tot dus in jos, 80 de metri si l-o ingropat aco­lo cu totu'. Cand l-or dez­gro­pat, nu mai era viu". Cand s-a pornit avalan­sa, cei­lalti doi au avut timp sa se prin­da de niste cioate. Au scapat.
Isidor tace, se uita la noi sa vada daca am inteles. Ne toar­na tuica in pahare, ne spu­ne "no­roc". Ciocnim.

Cat vezi cu ochii, doar bunul Dumnezeu

Oamenii ajung rar in Ur­sici si atunci sunt bine pri­miti. Nu doar preotul din Lun­cani si postasul din Cio­clovina, unul cu imparta­sa­nia si altul cu pen­siile, ci si cei veniti, ca si noi, sa pri­ceapa ceva din rosturile unei lumi stravechi.
Doar hotul acela, care a in­trat sa fure vinars din casa veci­nului familiei Tatulea, "vanator ca si mine, care locu­ieste la oras", n-a avut o soarta prea buna. Cand l-au gasit, ascuns in pivnita, cei din Ursici l-au judecat aspru. Legea scrisa nu razbeste pana pe culmi­le Lun­canilor, intr-un loc ca asta nici n-ar avea pe cine sa pedepseasca. Nici prima­ria nu e interesata de cei foarte putini care se mai incu­meta sa traiasca aici. In satul asta, lumea munceste de dimineata pana seara. Legile le stiu ei mai bine, pentru ca dreptatea si cinstea au fost rostuite de mult. Chiar si cea mai saraca familie din Ursici are 50 de oi si mai bine. Aici nu e si nu a fost loc pentru hoti. Doar pentru truda. "Ca doar cand o inceput sa se planga si sa se vaiete ca are si el copii, ca-i prapadit si ca sa nu-i lase baietii fara tata, i-or dat drumu' la hot. La noi asa e: daca n-ai bani si ii ceri cinstit, noi o sa te ajutam. Da' sa nu furi, asta nu".
Nu de bani se plange Isidor. Ce nevoie ar avea de ei? "Ia, asa, pentru plasele astea doua de doctorii, pen­tru pita, zahar si ulei, pentru niste benzina la gene­ratoru' asta". Pentru ca povestile din Ursici sa nu se piarda, pentru ca batranii sa ramana si, odata cu ei, copiii, ar fi nevoie de un drum bun, din vale pana sus, "macar piatra sa fie pe el daca nu altceva", si curent. Ca i-a fost si rusine si s-a si bu­cu­rat cand, in toam­na trecuta, un grup de motoci­clisti au ajuns pana la el, la poarta, cu destule pro­vizii pentru iarna. "Cum sa bat eu drumul, Doam­ne iarta-ma, cu piciorul asta beteag, de cate ori mi-o trebui ceva, ca mi-or fi copiii sprijin si ma aju­ta si vecinul cand mai urca-n sat, da' tot de­parte-s de toti si toate aici la casa asta". Departe. Cel mai departe. Isidor tine minte bine cum s-au mirat oamenii aceia de pe motociclete de viata pe care o duce cu Victoria. "Si de la matale de aici nu mai e nimic?", l-au intrebat. "Nimic", a zis Isi­dor. "Cat vezi cu ochii, doar bunul Dumnezeu".

De la alb la negru

De aici n-ai mai pleca. N-ai unde. De aici, din Mesteacanu, ultimul cotlon al satului Ursici, se sfarsesc toate potecile de om. De aici incepe ploaia si vantul, de aici coboara si urca oile, anotimpurile. Isi­dor ti-o arata pe Victoria. Intinsa in pat, de mult, de prea mult timp, femeia asta incercata si obosita iti zambeste. Ai vrea sa-i spui ceva, ca va fi bine, dar nu indraznesti, nu-ti gasesti cuvintele. E greu. "E greu", zice si Victoria. O femeie frumoasa si un barbat la fel de frumos te privesc dintr-o fotografie. Sunt tineri. Sunt ei. Isidor si Victoria. Promiti ca ai sa mai treci, iar el, barbatul, iti arata dru­mul pe care trebuie sa-l apuci pana la nasul lor de casatorie, Nechifor Toncea, 89 de ani, cel mai batran om din sat. "Vrednic bar­bat. Drept, bun, cu frica lui Dumnezeu. El ne-a nasit pe toti din sat, el stia toate rosturile".
O iei inapoi, de-a drep­tul prin linistea asta fara sfarsit din Ursici. Iti spui ca aici lucrurile n-au avut cum sa se schimbe, ca totul a ramas la fel de la inceputul timpului. Oameni, caini, animale, munca. Liniste. O mare de liniste. Ii gasesti pe Voichita si Ion Burcus. N-au vreme de stat, au o caruta plina de cartofi pe care trebuie sa-i sadeasca. Te saluta, iti zambesc si plea­ca mai departe. Pe Ne­chifor Toncea nu-l gasesti. Se odihneste. La 89 de ani obosesti ceva mai usor. In gospodarie, e doar fata, Ma­rioara, in vizita, sotia Ma­ria si un fin, Dorin. Esti poftit la masa, te asezi. Se vorbeste despre porumb, crumpi si oi. Maria, sotia lui Nechifor, iti arata fotografia celeilalte fiice. "S-o pra­padit. Din calea lui Dumnezeu nu se fere nimeni". Co­piii au crescut cu bunicii. Cinci copii. Sunt toti ciobani acum, oameni cu stare, cu oi multe, "ca tot or sa vie cu ele de acu, de la Tomnatecu, din Banat, pana la noi in munte". O intrebi pe Maria daca s-a schimbat ceva in Ursici. "Ie", zice. "Oamenii. Multi nu mai sunt. I-o luat Dumnezeu. Altii or plecat. Noi de-om ramas, noi nu ne-om schimbat. Doar hainele noastre-s altfel. Tineri le aveam albe, iar acu, de la batranete si de la toti care s-or dus, s-negre. Si tot negre le purtam de acu, ca mult de trait n-om mai ave".
Ploua. Ploua incet, cu soare. In Ursici incepe usor, abia simtit, sa se insereze. In curtea para­sita a scolii s-au adunat cai. Oile s-au rasfirat pe dealuri. Ai vrea sa ramai aici o viata. Dar te in­torci, incepi sa cobori dru­mul acela spre vale.

Foto: FLORENTIN POPA