"De ce nu ma iubesti, mama?"

* Cand tradarea sentimentala are loc intre parinti si copii, cota suferintei poate sa atinga dezastrul *

"Nu stiu de ce traiesc"

Stimata doamna Sanziana Pop,
Printre atatea suflete bol­nave, triste, in care viata n-a turnat decat experiente dureroase, ma numar si eu. M-am nascut intr-un loc frumos, cu pamant roditor, o lume simpla si primitiva in felul ei, dar unde m-as fi putut simti fericita. N-a fost sa fie asa! Parintii mei s-au despartit abia dupa cativa ani de casnicie. Ca urmare, impreuna cu sora mea mai mare, am locuit la bunica mea. Am 18 ani, si tatal meu n-a dorit nici o singura data sa ma vada. La varsta de sase ani, eu si sora mea am vrut sa ne omoram. Eu mai traiesc. Ea, nu. S-au implinit 11 ani de cand sora mea s-a stins. Nu stiu de ce, dar imi pare rau ca n-am murit eu atunci! Odata cu plecarea ei, parca mintea mea a ramas pe loc. Viata nu mai are pentru mine nici un sens. Sora mea era desteapta, frumoasa, era cealalta ju­matate a mea. Ii spun in visele mele ca o iubesc. Ii iubesc ochii inlacrimati din ziua in care s-a sinucis. S-a sinucis din dragoste pentru mama. Ea o iubea prea mult pe mama si n-a suportat sa stea fara ea. S-a omo­rat pentru ca s-o oblige pe mama sa vina s-o vada. Ma­car asa. Eu sunt lasa. Am vrut sa mor, dar n-am murit.
Nu stiu de ce, dar cred ca nu sunt buna de nimic. Vreau sa ajut oamenii, dar sunt egoista. Vreau sa cred in Dumnezeu, dar n-am vointa necesara. De multe ori plang. Atunci ma ascund sa nu ma vada nimeni. Eu nu stiu de ce traiesc. Nu am nici un scop in viata, doar scoala. Mie nu mi-a spus nimeni, nicio­data, cu adevarat: "Te iubesc". Am atata nevoie de cuvantul asta.
P.S. Doamna Sanziana, vreau sa va spun ca sora mea a murit la varsta de 9 ani. Am luat amandoua pastile. Nu cu gandul ca vom muri. Dar nu era nici joaca. Ea planuise tot, dinainte. Credea ca va fi dusa cu salvarea la spital si mama va veni in felul acesta la ea. Se ruga de mine sa iau cat mai multe pastile. Sa fac ca ea. La a 13-a pastila, totul s-a ispravit. S-a chinuit de durere si a murit sub ochii mei. Eram inchise intr-o camera. Au trecut 11 ani, dar cosmarul n-a dis­pa­rut. Sper ca imi veti adresa cateva vorbe, nu de consolare pentru durerea mea, ci pentru trecut.
Cu respect,
TEODORA

Draga mea,

In urma cu cativa ani, am publicat in revista noastra o ancheta despre si­nu­ciderile din Romania. Cu prilejul acela, am aflat un lucru foarte greu de crezut si foarte greu de imaginat: ca printre sinucigasi se afla si copii. Multi copii. Motivul? Faptul ca nu erau iubiti de pa­rinti. Pentru ei, lipsa afectiunii fusese mai greu de su­portat decat moartea, si hotarasera sa-si "moralizeze" pa­rintii, pedepsindu-i cu o durere vesnica. Din pacate, gesturile acestea "totale" n-au totdeauna un final exem­plar. Din cate spui, in ciuda mortii tragice a surorii tale, tatal tau n-a venit nici pana azi sa te vada, gestul ei nu i-a trezit constiinta si nu i-a inmuiat sufletul de beton. Probabil, este un om bolnav. Un monstru, in intelesul deplin al cuvantului, un ins lipsit de afecte si pe care ar trebui sa-l zidesti in cavoul uitarii, mai ales ca pentru tine, el n-are nici trup, nici chip. Dar mama ta? Despre ea nu spui aproape nimic in scrisoare, desi cauza sinuciderii surorii tale a fost ea. De dorul ei a murit. Ei a vrut sa ii dovedeasca ca o iubeste mai presus de frica de moarte, s-o induplece sa se intoarca, s-o impre­sio­neze cu un gest suprem. E vi­no­vata sau nu mama ta? Plecarea ei de acasa a fost definitiva sau s-a intors? A fost con­stran­sa sa va pa­raseasca sau v-a abandonat? Cum a reactionat la moar­tea surorii tale? I-a spus ceva jertfa ei, sau face parte din aceeasi categorie de erori ale firii? Intrebarile aces­tea nu sunt fara rost. In ras­pun­sul lor se afla chiar ecuatia existentei tale. Daca ma­ma ta este vinovata si indiferenta, la fel ca si tatal tau, inseamna ca in lumea asta poti conta doar pe tine, pe memoria surorii tale si pe Dumnezeu. Dar daca mama ta este indurerata, daca sufera pentru ceea ce s-a in­tamplat, indiferent de vinovatia sau nevinovatia ei, da-i o mana de ajutor: acorda-i ei sprijinul pe care n-ai stiut sa-l acorzi surorii tale, in ziua sinuciderii. Atunci erai un copil, aveai doar 7 ani. Acum ai 18, esti aproape feme­ie. Sprijina-ti ma­ma! Deschide-ti sufletul catre ea! Ajut-o sa ispaseasca, pri­meste tu si rezerva de dra­goste care i-a fost atat de dur refuzata surorii tale. Este sin­gurul mod in care jertfa ei se poate ras­cumpara. Ea a murit ca sa existe iubire. Sus, in cer, printre ingeri, va fi fericita sa vada ca pe locul sterp, de odinioara, in tra­gica voastra familie, a inflorit, in sfarsit, dra­gostea. Asu­ma-ti acest mod de a exista! Nu la­sa ca moar­tea surorii tale sa fie degeaba. Iu­beste-o viu. Doar parerea de rau e un pret prea mic pentru ea.

"Sunt sigura ca mama nu ma iubeste deloc"

Stimata doamna Sanziana Pop,
Am 18 ani, zodia Rac, destul de simpatica (sper) si ma numesc Cezara P. Nu v-as fi scris daca lupta cu mine ar fi dat un rezultat favo­rabil sau cel putin multumitor. Nu sunt singura la parinti, mai am un frate si o sora, dar dintre toti, eu sunt cea care aduce certu­rile in casa, cum mi se spune mereu. Intr-un cuvant, mama se poarta foarte urat cu mine si sunt sigura ca nu ma iubeste deloc. Tot timpul sunt ca o povara pentru dansa, de ce nu pot fi si eu iubita ca ceilalti frati? De ce soarta m-a blestemat astfel? Uneori simt nevoia sa ma destainui cuiva, dar in nici un caz nu ma pot destainui mamei, deoarece nu am puterea sa o fac. Ma uraste pe zi ce trece mai mult, simt asta din atitudinea si din reprosurile sale. Se poarta cu mine mai rau ca un strain, in vreme ce cu fratii mei se comporta frumos. Aceste certuri existau si in trecut, dar erau rare, acum se accentueaza pe zi ce trece, odata cu ura mamei. Am ajuns sa nu ma mai pot concentra pentru scoala. Desi sunt in clasa a XII-a si ar trebui sa invat pentru bacalaureat, merg din ce in ce mai rau cu lectiile. Tot timpul in suflet sunt singura si singuratatea te face sa te gandesti la tine mai mult decat trebuie. M-am gandit sa ma sinucid, dar nu am puterea sa fac acest lucru. Singurul om care ma incurajeaza in orele mele de plans si de suferinta e prietenul meu. Cu toate ca tinem unul la altul, am fost pe cale de a ma desparti de el, tot din acest motiv. Dar acum mi-am dat seama ca el doreste sa ma ajute, ma impac foarte bine cu el si sunt mandra ca-i pot darui iubirea, dar acest lucru nu amelioreaza lucrurile intre mine si mama. Am crezut ca aceste certuri exista din cauza lui, de fapt nici acum nu stiu. Daca vine la mine, mama ma cearta, daca ie­sim in oras, se intampla la fel, pentru o ora de plimbare ma cearta o zi intreaga. De petreceri nici nu poate fi vorba. In schimb, fratelui meu nu-i face ob­servatie niciodata, cu toate ca majo­ritatea timpului si-o petrece cu prietenii, la film si petreceri. Nu stiu ce vrea de la mine, nu mai stiu ce e bine si ce e rau. M-am gandit sa plec de acasa, dar un­de sa plec? Imi iubesc tatal, fratii, as iubi-o si pe ma­ma, dar uneori nu pot face acest lu­cru. Daca o zi ma im­pac cu dansa, a doua zi incepe o noua cear­ta. Va rog, spuneti-mi ce sa fac si cum sa pro­cedez? Va multu­mesc si nu uitati ca eu va iubesc mult!
CEZARA P. - jud. Valcea

Draga Cezara,

La varsta ta, conflictele de familie - cu mama, cu tata, cu bunicii, cu fratii, sunt extrem de frecvente. Ele reprezinta aproape o "norma". In majoritatea scrisorilor pe care le primim la redactie sunt un laitmotiv care se repeta: aspiratii neintelese, libertati reprimate, severi­tate excesiva impusa de parinti, limbaj violent, dur, toate soldate in tabara adolescentilor cu frustrare, insin­gurare, ganduri de sinucidere.Cu toate ca problema pare uneori abisala, explicatia ei este biologica: trece­rea adolescentului catre maturitate este un proces com­plicat, dificil, atat pentru cel care suporta schimbarea, cat si pentru mediul familial. Apele nu se aleg chiar asa de usor de uscat. Din pielea copilariei iese la iveala o faptura complet schimbata, cu alt trup, cu alt chip, cu alta fire, cu alta mentalitate, cu alt tip de compor­tament. Din pacate, nu toti parintii sunt pregatiti pentru aceasta transformare ciudata, in care copiii lor devin ori nervosi, irascibili, obraznici si rai de gura, cu aere ex­travagante de independenta, ori timizi, apatici, in­chisi in sine, lenesi si somnorosi. Neintelegerile ma­runte, care cu putina diplomatie de ambele parti ar putea fi usor depasite, devin conflicte armate (din pa­cate, bataile nu lipsesc), se transforma in razboi. Iar cand in cauza se afla fete, ten­siunea se agraveaza mai tare prin teama, adesea justificata, pentru nedorite si nefe­ricite complicatii erotico-sexuale, rataci­toare de drum, de destin, de vieti. Iata de ce, aproa­pe fiecare mama, tata, bunica, bunic de fata devin un virtual "jan­darm". In viziunea lor, virtutea care trebuie aparata este virginitatea, dar prin ea, parintii inteleg de fapt o nor­ma­litate, adica o tra­ver­sare fara probleme a pe­rioadei de scoala, de studii su­perioare, pana in pragul independentei materiale si al mariajului. Odata sarcina lor implinita, in 80% din cazuri, partile cad la pace si relatiile se destind.
Draga Cezara, sper ca raspunsul meu cam lung si cam plictisitor sa-ti fie, totusi, de ajutor. Dupa parerea mea, conflictul dintre tine si mama ta nu are la baza resentimente si ura (singura recunosti ca exista si pe­rioade destinse), ci starea de tensiune instalata de vars­ta, pe care mama ta nu stie sa o primeasca, iar tu nu poti s-o controlezi. Sunt convinsa ca certurile izbuc­nesc din nimic. Pe de o parte, dorintele tale firesti de independenta (prieten permanent, distractii, petreceri), pe de alta, temerile firesti ale mamei tale ca libertatea sa nu te indeparteze de scoala, luand-o pe un drum gresit. Inarmeaza-te cu mai multa diplomatie. In primul rand, fii impecabila in comportamentul tau scolar (esti in clasa a XII-a!) si familial (ajut-o pe mama in tre­burile gospodaresti); in al doilea rand, controleaza-ti gesturile si tonul: aceeasi revendicare respinsa din pri­cina tonului ridicat si ultimativ poate fi usor obtinuta, pe un ton politicos si bland. Oricum, fata de alte fete de varsta ta, ai privilegiul de a avea un prieten "oficial". In 60% din cazuri, familiile cu fete in­terzic categoric "aceasta abatere de la normal". Pri­vind, deci, nepar­ti­nitor lucrurile, te afli in avantaj. (Mul­tumesc pentru declaratia de iubire. Si eu sunt Rac.)