NEAGU DJUVARA - "Imi place la nebunie cuvantul asta romanesc, smerenie"

"Marea boierime era o gasca"

- Aparitia dvs. pe micul ecran sau cu diverse prilejuri publice este intotdeauna un eveniment. O prezenta cuceritoare prin stralucirea ei. Nu doar prin ceea ce spuneti, ci si prin felul in care aratati. O noblete ce nu se poate, in vecii vecilor, dobandi, ci doar mosteni, pe linie de familie. Un rafinament care face clar diferenta intre vulgaritatea ultimilor 50 de ani romanesti si elitele care au fost odata. Domnule Neagu Djuvara, ar fi spre binele tuturor sa ne povestiti despre radacinile dvs. aristocrate, o sorginte disparuta, azi, din istorie. De unde se trage familia Djuvara?

- Neamul Djuvara e un neam de aromani sositi din Grecia, din muntii Pindului, inainte de 1780. Djuvara era un neam de celnici, de seniori printre acei posesori de oi. Veniti in Romania, erau insa nimica toata. Au facut avere in comert, au capatat niste ranguri de boieri mici de tot (gen stolnic, pitar...), pe care probabil le-au cumparat cu bani. Au fost insa o familie care a dat foarte multe personalitati de exceptie. Tatal meu, Marcel Djuvara, un om extraordinar de inzestrat si de modest in acelasi timp, era fiul unui diplomat de cariera, Trandafir Djuvara, si nepotul ministrului de externe, Alexandru Djuvara, alt briliant; un var al tatei, Mircea Djuvara, a fost mare profesor in Drept si Ministru al Justitiei. Familia urca deci puternic pe scara sociala si politica. Si cu toate acestea, in 1913, cand, la 33 de ani, intors din Germania ca premiant al Scolii Politehnice din Berlin, tatal meu o cere in casatorie pe maica-mea, Tinca Gradisteanu, ea are impresia ca face o mezalianta. De ce? Pentru ca Gradistenii erau parte din marea boierime a vremii. Bunica ei dinspre mama era Ghika, era inrudita de patru-cinci ori cu Cantacuzinii, verisoara cu Mavrocordatii si cu Sturzestii. Marea boierime era atunci o gasca, se considerau un grup aparte. Dar nici bunicului Djuvara, care era foarte anti-boier, cu prieteni francmasoni si simpatii de stanga, nu i-a placut deloc ca fiu-sau, in loc sa se casatoreasca cu o mosiereasa bogata, s-a casatorit cu o fata fara mare avere, dar de vita nobila.

- Cum au fost primii ani ai vietii? Unde ati copilarit?

- Cazul meu e oarecum special, pentru ca am crescut orfan. In 1916, tatal meu era mobilizat cu gradul de capitan la Geniu. M-am nascut, hodoronc tronc, exact la trei zile dupa intrarea Romaniei in razboi. A doua zi, a venit zeppelinul german si a bombardat Bucurestiul. Iti inchipui ce balamuc in familia mea! Dupa cateva luni, fiindca Bucurestiul fusese atacat, tata ne-a luat pe toti in Moldova (aveam si un frate nascut cu trei ani inainte). Devenise, intre timp, subdirectorul armamentului pe toata tara. De la o vreme insa, nici acolo nu a mai fost bine. In mica Moldova neocupata se murea de foame, asa ca tata a avut ideea nastrusnica sa-si trimita familia la adapost in Franta, la Le Havre, acolo unde se retrasese si bunicul meu, diplomat al Romaniei in Belgia, pentru ca Belgia fusese ocupata.O sa fac o paranteza ca sa va povestesc si peripetiile plecarii, despre care as putea scrie o carte intreaga. Am plecat prin Rusia, pe ocolite. Fratele mamei, ultimul descendent al familiei Gradisteanu, innebunise pe front. Asa ca biata mama l-a luat cu ea, sa-l duca in Elvetia, la un sanatoriu. A plecat cu cei doi copii, cu acest frate bolnav, cu o sora nemaritata si cu Schwester Frida, o tanara guvernanta elvetianca. Intamplarea a facut ca in toamna lui 1917, anul plecarii noastre, politia ruseasca sa confunde numele acestei elvetience cu al unei spioance pe care o cautau, asa ca au confiscat pasapoartele noastre. Si iata toata familia blocata pentru o luna la Petrograd, cu maica-mea innebunita, alergand la legatiunea Romaniei, ca sa rezolve problema confuziei de nume. A durat o luna pana cand li s-au restituit actele. Si exact in ziua in care s-au dus sa le ridice, ea si cu sora ei, lasandu-ne pe noi la hotel, cu fratele bolnav, bolsevicii au preluat puterea, atacand Palatul de iarna al ministrului Kerensky. Mama a trecut Neva, a ajuns la minister, a luat pasapoartele si, cand sa treaca apa inapoi, podurile erau ocupate de Armata Rosie. A fost o intreaga harababura pana a reusit sa convinga un ofiter sa roage sentinelele sa o lase inapoi. Am fi putut fi separati pe veci. Si chiar atunci, in ziua revolutiei, am luat trenul de Helsinki. De acolo, prin Suedia si Norvegia, am ajuns in Anglia, de unde am coborat la Le Havre.

- Spuneati ca ati fost orfan de mic. Ce s-a intamplat cu tatal dvs.?

- A murit de gripa spaniola, la cateva zile dupa armistitiu, in timp ce noi ne aflam in Elvetia, cu fratele bolnav. Se spune ca nu poti avea amintiri veritabile, decat de la 5-6 ani. Eu am avut o copilarie marcata de calatorii, am vazut atatea lucruri schimbandu-se in jurul meu, incat mi-am dezvoltat o memorie fantastica. Asa se face ca am o amintire foarte precisa de la varsta de 2 ani si 3 luni, din ziua in care am aflat ca a murit tata in Romania. Ne aflam intr-un hotel la Montreux. Din hol, la stanga se vedea lacul. Guvernanta ne-a luat de mana pe amandoi si ne-a dus spre scara cea mare. Ultima usa la stanga era odaia mamei. Pe un pat, care atunci mi se parea foarte inalt, era culcata mama, cu o batista pe ochi. Plansese toata noaptea.

- Erati constient de importanta familiilor din care va trageti?

- Oh, da. Am captat repede chestia asta. Tragedia mortii barbatului a avut ca efect ca mama ne-a vorbit de el ca de-un sfant. E drept, a fost un om admirabil, cu brevete de inventii in mai multe tari, cu inzestrari extraordinare. Am crescut insa in cultul pentru un tata suprainzestrat, ceea ce mi-a dat un fel de complex de inferioritate. Ma temeam, desi eram foarte ambitios, ca nu ma voi putea ridica la inaltimea lui. Pe de alta parte, aveam, cert, si un complex de superioritate, de care era de vina mama, foarte increzuta in rudeniile ei aristocrate. Desi a fost o sfanta, era totusi imbibata de o mentalitate depasita, si m-a facut repede sa inteleg ca intrase intr-o familie sub nivelul ei.

- Aristocratia inseamna si maniere - un mod aparte de a te raporta la lume. Va simteati diferit de copiii de varsta dvs.?

- Ma enervau, desigur, observatiile zilnice si plicticoase ale mamei, care spunea "nu tine cutitul in aer", "nu baga cutitul in gura", "nu pune coatele pe masa", "nu plescai!". La varsta de 12 ani, iata-ma insa intern intr-o scoala de stat, in Franta, cu copii de toate categoriile. Am fost coleg de liceu cu viitorul rege al Afganistanului, cu viitorii regi ai Cambodgiei, cu nepotul sultanului turc, dar restul elevilor erau de conditie modesta. Noi nu eram bogati, dar tineam la eticheta. Masa avea mereu fata de masa curata si tacamuri de argint. Cand am ajuns insa la liceul ala de stat, cu mese de marmura, cu cate opt copii toti cu coatele pe masa, toti flescaind din gura, mi-am zis: "Cum se poate asa ceva? Ei n-au auzit de Romania, cred ca vin dintr-o tara a nimanui, dar eu sunt civilizat, ei sunt niste salbatici, mananca precum niste porci!" Si m-am simtit mandru ca apartin unei categorii de oameni educati. Am inteles abia atunci ca nu degeaba m-a pisat maica-mea sa nu fac aia sau ailalta.

"Daca cei sapte ani de acasa lipsesc, lipsesc pentru toata viata"

- O foarte mare parte din viata v-ati dedicat-o studiului. Ce v-a impins pe drumul culturii? Era tot modelul exemplar al familiei?

- A existat, desigur, presiunea modelelor anterioare. Cand ti se tot spune ce unchi extraordinar ai, ce bunic si ce tata admirabil, ti se dezvolta de mic ambitia de a deveni la fel. Aveam si snobismul de a fi inrudit cu marea boierime romaneasca. Imi dadeam cumva seama, insa, ca asta nu e de ajuns, ca trebuie sa ma formez singur, tocmai ca sa fiu la inaltimea rangurilor si titlurilor.

- Conteaza educatia facuta cu temeinicie? Da un parcurs diferit?

- E de o importanta capitala. Se vede acum, dupa 50 de ani de comunism, faptul ca romanilor le-a lipsit modelul impus cu severitate. Daca cei sapte ani de acasa lipsesc, lipsesc pentru toata viata. Trist e ca oamenii needucati sunt adesea si oameni rai. Pentru ca aici, la educatie, se mai adauga si morala, dobandita din religie. Inca de cand aveam doi ani, eram invatati, eu si fratele meu, sa ne punem in genunchi, sa spunem "Tatal nostru". Credinta te invata sa nu-l privesti niciodata pe celalalt de sus, chiar daca in forul tau interior te consideri mai destept si mai educat. Imi place la nebunie cuvantul asta romanesc, "smerenie", je ne sais pas comment on dit a en franais, nu exista un asa cuvant, e poate un mlange entre humilit et le respect des autres. Pentru mine este una din cele mai importante calitati pe care trebuie sa le aiba omul.

- Credeti ca mostenirea crestina a familiei dvs. si-a spus si ea cuvantul de-a lungul vietii?

- Da, categoric, desi o mare parte a vietii mele am trait-o in Apus. Biserica catolica m-a influentat insa foarte mult. Doua decenii, cat am stat in Africa, nu am avut biserica ortodoxa, deci mergeam duminica la biserica catolica. Sunt de felul meu bisericos.

- Nevoia de biserica vine, de multe ori, ca reactie la o viata sentimentala marcata de neimpliniri. A fost si cazul dvs.?

- Ati pus punctul pe i. Da, am avut o viata dificila, care m-a trimis deseori la biserica, sa ma rog, sa ma linistesc, sa ma spovedesc sau sa cer un sfat bun de la un preot. Am iubit-o foarte mult pe nevasta-mea. Ne-am cunoscut foarte tineri si ne-am casatorit la 20 de ani. Dar dupa vreo sapte ani de casnicie, la 23 august '44, am fost trimis curier la Stockholm. Am plecat crezand ca stau o zi, doua, fara sa stiu ca in dupa-amiaza aceea se va produce arestarea lui Antonescu si schimbarea de regim. M-am trezit blocat acolo, am fost numit de urgenta secretar de Legatiune si nu m-am putut intoarce. Am fost deci despartiti timp de un an si jumatate, in care s-a intamplat nenorocirea. Eu m-am indragostit de o tanara romanca, pe care de altfel o stiam din copilarie. Dar, ca sa vorbesc ca popii de pe vremuri, n-am ajuns la spurcata impreunare (rade). Sotia mea insa a picat. Iar eu cand am aflat, dupa un an si jumatate, ca a picat, am suferit foarte mult. Barbatia unui barbat e foarte dependenta de sensibilitate. Cand esti sensibil, cum e cazul meu, esti extrem de tare impresionat de ideea ca sotia ta a fost fericita cu altul. In momentul ala nu mai poti fi acelasi cu ea. Traiesti o rana foarte adanca. Am mai stat totusi impreuna inca niste ani, pana cand tot ea n-a mai vrut sa auda de mine. Dar nu suntem nici acum divortati.

- De ce nu ati divortat? Din considerente crestine?

- In 1937, la Paris, cand am decis noi sa ne casatorim, nu am putut sa ne casatorim ortodox. Mama a avut atunci ideea sa mearga la monseniorul Vladimir Ghika, cu care era ruda. El a acceptat sa ne casatoreasca, spunand ca Papa ii permite sa faca slujba in rit oriental. Ne-a casatorit intr-o bisericuta greco-catolica ruseasca. Mi-a ramas cumva impregnat in suflet faptul ca am fost casatoriti de o personalitate asa de marcanta, ca monseniorul Ghika. Iti creeaza un fel de obligatie. Sunt convins ca, fara sa-mi dau seama, m-a impiedicat sa divortez. Apoi, desigur, am crezut mult timp ca lucrurile se vor drege.

- Cum ati reusit sa va tineti fierbinte credinta atatia ani petrecuti in Vest? Trebuie sa fi parut straniu in ochii francezilor, care sunt de stanga si, implicit, atei.

- A fost mai puternica mostenirea familiei mele decat ateismul francez. Iar eu, oricum, am fost de extrema dreapta, de foarte tanar. Cand eram student in Franta, eram apropiat de miscarea regalista. Cel mai bun prieten al meu din penultima clasa de liceu era un baiat din inalta aristocratie franceza. Prin el l-am cunoscut pe Charles Maurras, capetenia miscarii regaliste din Franta, personalitate foarte cunoscuta in lume, mare scriitor. Ce propunea el era o utopie. A avut insa mare inraurire printre tineri si, implicit, asupra mea. Rezultatul acestei orientari e ca in adolescenta am devenit simpatizant legionar. M-a salvat faptul ca am fost legionar cu gandul, fiind student in Franta, deci nu am apucat sa fiu inregimentat. M-am lecuit de ideile astea, atunci cand, reintors, dupa participarea la razboi, pana la Odessa si alti doi ani de armata la Bucuresti, m-am angajat la Ministerul de Externe, unde l-am avut ca director pe Victor Radulescu Pogoneanu, un tip de numai 33 de ani, de o inteligenta fantastica. Dupa un an si jumatate de discutii cu el, am inteles ca partidul unic, indiferent ca e de stanga sau de dreapta, e o calamitate, si ca al mai putin daunator regim e cel parlamentar, cu voturi ale tuturor.

- Domnule Djuvara, ati inaintat in viata ca un transatlantic, mereu implicat in proiecte, mereu activ, in ciuda varstei inaintate. De unde vine forta asta?

- De la Dumnezeu si de la gene. Maica-mea a murit la 94 de ani. Eu am acum 95. Longevitatea o mostenesc de la ea, au fost patru surori, toate au depasit 90 de ani. In rest, ma tin treaz curiozitatea si ambitia. Mereu vreau sa fac ceva. Nu pot sa stau. Chiar cand sunt in vacanta, ideea ca nu fac nimic ma innebuneste. Iau cu mine ceva de scris, de citit. Curiozitatea mea intelectuala se intinde in toate domeniile. Daca vine instalatorul sa-mi repare ceva in baie, stau cu el de vorba, fiindca ma intereseaza meseria lui. Cred ca sunt foarte prezent in relatiile cu toata lumea si cred ca m-am invatat de mic sa-mi depasesc neputintele, sa nu ma las infrant cu una cu doua. Va spun o istorioara. La varsta de 13 ani, pe cand ma aflam intern la liceul de la Nisa, am primit un extemporal despre eroul nostru preferit. Jumatate din elevi l-au luat pe Pasteur, a carui descoperire era foarte recenta, alt sfertisor l-au luat pe Napoleon. Eu l-am ales pe Demostene. M-a fascinat povestea acestui om care a reusit sa devina mare orator, in ciuda unor inconveniente fizice. Lupta lui ca sa-si depaseasca balbaiala, luand in gura pietre, mi s-a parut extraordinara. Am inteles, cred, de atunci ca secretul e ca toata viata sa lupti cu tine. Numai asa te invingi si transformi neputintele in virtuti.

"La 73 de ani am inceput, efectiv, o noua viata"

- Sunteti mai tanar decat multi tineri de azi, care la 30 de ani se simt deja molesiti de viata, dezorientati. Poate pasiunea pentru lucrul bine facut sa anuleze varsta?

- Sunt foarte pasionat de ceea ce fac, dar aici nu aveti dreptate. Fiindca, din pacate, mi-am facut toata viata treaba constiincios, plictisindu-ma ingrozitor. (rade) Am fost pasionat de istorie de mic copil. Am facut o licenta de istorie, dar, constient ca n-o sa-mi pot castiga viata cu istoria, am facut si dreptul in acelasi timp. L-am facut in sila. Dovada ca l-am facut in sila este ca in anul doi am picat, a trebuit sa fac 4 ani, in loc de 3, ca sa fiu licentiat. Bun, mi-am zis, cu o licenta nu faci nimic acum, hai sa fac si un doctorat in drept. Cu doctoratul ala in drept am lucrat toata viata la minister, prin Africa, prin Franta, mereu numai cu acel doctorat, care nu ma interesa. Si, desi facusem si doctoratul in istorie, nu am putut scrie istorie decat dupa 50 de ani. Energia pe care o am acum, la varsta mea, e si o forma de recuperare. Am avut toata viata ambitia de a deveni profesor si nu am putut-o implini decat foarte tarziu, la 73 de ani, varsta la care altii ies la pensie. Eu la 73 de ani am inceput efectiv o noua viata. Pana atunci, din cauza dificultatilor financiare, nu am putut publica decat doua carti.

- Nu va pandesc niciodata depresia, oboseala, lehamitea?

- Oh, starile mele de spirit sunt bruste si schimbatoare, ca dintii unui ferastrau. Dar n-am metoda ca sa ies din ele. De fiecare data gasesc altceva. Uneori ies sa ma plimb mai repede decat de obicei. Alteori o sun pe fiica-mea si stam de vorba. Daca e spre seara, iau un pahar de whisky si-mi trece. Mai rau e cand am insomnii si trebuie sa-mi recit poezii. Dupa ce termin "Luceafarul", pe care il stiu pe de rost, imi recit "Booz endormi", a lui Victor Hugo. Si daca nici asa nu merge, imi mai invent si o nenorocire, de exemplu ca mi-a murit fiica, lucru pe care mi-l imaginez in detaliu, ca sa pot sa plang, ca dupa ce plang, sigur adorm. (rade, iar fiica domniei sale, aflata pe un fotoliu alaturat, rade si ea)