Miracolul cartilor este ca pot pastra viu un om si dupa ce viata lui s-a sfarsit. Mircea Ivanescu a murit vara trecuta, la 80 de ani. Cu doar doua luni inainte de final, Gabriel Liiceanu, constient de valoarea poetului "cap de serie" intr-o anumita directie a poeziei romane contemporane, a avut ideea sa il antreneze intr-o lunga convorbire inregistrata pentru colectia "Portrete in dialog" a editurii pe care o conduce. A rezultat aceasta carte speciala, ce poate fi citita si ca o piesa de teatru cu doua personaje din lumi diferite, carora tocmai diferentele dintre ele le faciliteaza un dialog autentic. Pe parcursul celor zece ore petrecute impreuna in primavara 2011, M.I. "s-a lasat impins, pentru ultima oara, pe coridoarele vietii lui", Gabriel Liiceanu prilejuindu-i "o mare si finala recapitulare". Cand si daca se va incumeta cineva sa scrie o biografie a lui Mircea Ivanescu (necesara in intelegerea operei lui imbibate autobiografic, dar si fascinanta in sine, prin stranietatea parcursului existential), marturisirile provocate de G. Liiceanu in ceasul al doisprezecelea vor fi o sursa pretioasa. Ca si in poemele lui, M.I. e in dialog autoironic si derutant, isi continua jocul cu masti si isi descumpaneste initial interlocutorul dispus sa-l ia in serios. Permanenta minimalizare de sine, autoflagelarea, modestia se dovedesc insa, pe masura ce discutia avanseaza, un mod de disimulare ironica devenit o a doua natura, sub care se intrevad rani vechi dar si vanitate de creator. Ca si Bacovia, cu care a fost asemuit inca din 1968 de Matei Calinescu, sub aparenta banalitate si timiditate se ascunde un om complicat, cu trairi intens-dramatice, pentru care poezia e un joc existential. Un om cu o constiinta a precaritatii, a desertaciunii, "trist si plin de umor", care poate fi insa si persiflant, chiar rautacios in judecatile despre confrati. Faptul ca isi priveste permanent de sus propriile realizari literare, cu o umilinta pervers-parodica, nu-l impiedica sa fie constient de ceea ce i se datoreaza si oarecum gelos pe faima si beneficiile altora. M.I. ni se arata si in acest dialog ca o fiinta paradoxala si greu de descifrat. Cel mai exact l-a inteles Lucian Raicu, intr-o schita de portret din 1984: "Despre putini scriitori se poate spune, ca despre Mircea Ivanescu - omul fara varsta, marcat de viata si consumat inca din prima tinerete, necrezut de pur si de proaspat la anii maturitatii sale de nealterat adolescent, patimas al cartilor, de un rafinament (carturaresc) aproape ireal si totusi terestru (...), abulic si alarmant de atent, uitand totul si tinand minte exact ce trebuie, total dezarmat si bine inarmat, din fericire, in felul sau - despre putini se poate spune ca au instituit un univers literar autonom si neasemanator (...)". Pe masura ce Gabriel Liiceanu intra in joc, il contrazice cu indignare sau ii stimuleaza confesiile, tragicomedia isi multiplica registrele, de la inefabil la absurd si de la "anunturi din irealitatea imediata" la barfe. Evocari dureroase - precum sinuciderea anuntata, la 22 de ani, a fratelui sau genial, Emil, a carui umbra l-a insotit permanent, complexandu-l, sau dezinteresul sotiei sale, Stela cea iubitoare de pisici, fata de poeziile lui - stau alaturi de scene comice sau grotesti, de nastrusnicii simpatice, de amintiri din redactiile in care a lucrat (Agerpres, "Lumea", Editura pentru Literatura, "Transilvania" din Sibiu, unde s-a stabilit din 1980). Dependenta de alcool (mai ales dupa moartea Stelei) nu l-a impiedicat sa munceasca enorm, caci pe langa consistenta lui opera poetica a tradus mii de pagini din scriitori geniali si de mare dificultate a talmacirii, precum Joyce, Kafka, Rilke, Faulkner, Musil, intre altii. Ar mai fi multe de spus despre "Mastile lui M.I.". Nu-mi ramane loc decat sa va indemn sa cititi acest dialog al vremelniciei oprite, care va va deschide interesul pentru un mare poet.
Selectia "Formula AS"
"Mastile lui M. I. Gabriel Liiceanu in dialog cu Mircea Ivanescu", Editura Humanitas, 234 pag. + 16 p. "dosar foto".
Miracolul cartilor este ca pot pastra viu un om si dupa ce viata lui s-a sfarsit. Mircea Ivanescu a murit vara trecuta, la 80 de ani. Cu doar doua luni inainte de final, Gabriel Liiceanu, constient de valoarea poetului "cap de serie" intr-o anumita directie a poeziei romane contemporane, a avut ideea sa il antreneze intr-o lunga convorbire inregistrata pentru colectia "Portrete in dialog" a editurii pe care o conduce. A rezultat aceasta carte speciala, ce poate fi citita si ca o piesa de teatru cu doua personaje din lumi diferite, carora tocmai diferentele dintre ele le faciliteaza un dialog autentic. Pe parcursul celor zece ore petrecute impreuna in primavara 2011, M.I. "s-a lasat impins, pentru ultima oara, pe coridoarele vietii lui", Gabriel Liiceanu prilejuindu-i "o mare si finala recapitulare". Cand si daca se va incumeta cineva sa scrie o biografie a lui Mircea Ivanescu (necesara in intelegerea operei lui imbibate autobiografic, dar si fascinanta in sine, prin stranietatea parcursului existential), marturisirile provocate de G. Liiceanu in ceasul al doisprezecelea vor fi o sursa pretioasa. Ca si in poemele lui, M.I. e in dialog autoironic si derutant, isi continua jocul cu masti si isi descumpaneste initial interlocutorul dispus sa-l ia in serios. Permanenta minimalizare de sine, autoflagelarea, modestia se dovedesc insa, pe masura ce discutia avanseaza, un mod de disimulare ironica devenit o a doua natura, sub care se intrevad rani vechi dar si vanitate de creator. Ca si Bacovia, cu care a fost asemuit inca din 1968 de Matei Calinescu, sub aparenta banalitate si timiditate se ascunde un om complicat, cu trairi intens-dramatice, pentru care poezia e un joc existential. Un om cu o constiinta a precaritatii, a desertaciunii, "trist si plin de umor", care poate fi insa si persiflant, chiar rautacios in judecatile despre confrati. Faptul ca isi priveste permanent de sus propriile realizari literare, cu o umilinta pervers-parodica, nu-l impiedica sa fie constient de ceea ce i se datoreaza si oarecum gelos pe faima si beneficiile altora. M.I. ni se arata si in acest dialog ca o fiinta paradoxala si greu de descifrat. Cel mai exact l-a inteles Lucian Raicu, intr-o schita de portret din 1984: "Despre putini scriitori se poate spune, ca despre Mircea Ivanescu - omul fara varsta, marcat de viata si consumat inca din prima tinerete, necrezut de pur si de proaspat la anii maturitatii sale de nealterat adolescent, patimas al cartilor, de un rafinament (carturaresc) aproape ireal si totusi terestru (...), abulic si alarmant de atent, uitand totul si tinand minte exact ce trebuie, total dezarmat si bine inarmat, din fericire, in felul sau - despre putini se poate spune ca au instituit un univers literar autonom si neasemanator (...)". Pe masura ce Gabriel Liiceanu intra in joc, il contrazice cu indignare sau ii stimuleaza confesiile, tragicomedia isi multiplica registrele, de la inefabil la absurd si de la "anunturi din irealitatea imediata" la barfe. Evocari dureroase - precum sinuciderea anuntata, la 22 de ani, a fratelui sau genial, Emil, a carui umbra l-a insotit permanent, complexandu-l, sau dezinteresul sotiei sale, Stela cea iubitoare de pisici, fata de poeziile lui - stau alaturi de scene comice sau grotesti, de nastrusnicii simpatice, de amintiri din redactiile in care a lucrat (Agerpres, "Lumea", Editura pentru Literatura, "Transilvania" din Sibiu, unde s-a stabilit din 1980). Dependenta de alcool (mai ales dupa moartea Stelei) nu l-a impiedicat sa munceasca enorm, caci pe langa consistenta lui opera poetica a tradus mii de pagini din scriitori geniali si de mare dificultate a talmacirii, precum Joyce, Kafka, Rilke, Faulkner, Musil, intre altii. Ar mai fi multe de spus despre "Mastile lui M.I.". Nu-mi ramane loc decat sa va indemn sa cititi acest dialog al vremelniciei oprite, care va va deschide interesul pentru un mare poet.
Miracolul cartilor este ca pot pastra viu un om si dupa ce viata lui s-a sfarsit. Mircea Ivanescu a murit vara trecuta, la 80 de ani. Cu doar doua luni inainte de final, Gabriel Liiceanu, constient de valoarea poetului "cap de serie" intr-o anumita directie a poeziei romane contemporane, a avut ideea sa il antreneze intr-o lunga convorbire inregistrata pentru colectia "Portrete in dialog" a editurii pe care o conduce. A rezultat aceasta carte speciala, ce poate fi citita si ca o piesa de teatru cu doua personaje din lumi diferite, carora tocmai diferentele dintre ele le faciliteaza un dialog autentic. Pe parcursul celor zece ore petrecute impreuna in primavara 2011, M.I. "s-a lasat impins, pentru ultima oara, pe coridoarele vietii lui", Gabriel Liiceanu prilejuindu-i "o mare si finala recapitulare". Cand si daca se va incumeta cineva sa scrie o biografie a lui Mircea Ivanescu (necesara in intelegerea operei lui imbibate autobiografic, dar si fascinanta in sine, prin stranietatea parcursului existential), marturisirile provocate de G. Liiceanu in ceasul al doisprezecelea vor fi o sursa pretioasa. Ca si in poemele lui, M.I. e in dialog autoironic si derutant, isi continua jocul cu masti si isi descumpaneste initial interlocutorul dispus sa-l ia in serios. Permanenta minimalizare de sine, autoflagelarea, modestia se dovedesc insa, pe masura ce discutia avanseaza, un mod de disimulare ironica devenit o a doua natura, sub care se intrevad rani vechi dar si vanitate de creator. Ca si Bacovia, cu care a fost asemuit inca din 1968 de Matei Calinescu, sub aparenta banalitate si timiditate se ascunde un om complicat, cu trairi intens-dramatice, pentru care poezia e un joc existential. Un om cu o constiinta a precaritatii, a desertaciunii, "trist si plin de umor", care poate fi insa si persiflant, chiar rautacios in judecatile despre confrati. Faptul ca isi priveste permanent de sus propriile realizari literare, cu o umilinta pervers-parodica, nu-l impiedica sa fie constient de ceea ce i se datoreaza si oarecum gelos pe faima si beneficiile altora. M.I. ni se arata si in acest dialog ca o fiinta paradoxala si greu de descifrat. Cel mai exact l-a inteles Lucian Raicu, intr-o schita de portret din 1984: "Despre putini scriitori se poate spune, ca despre Mircea Ivanescu - omul fara varsta, marcat de viata si consumat inca din prima tinerete, necrezut de pur si de proaspat la anii maturitatii sale de nealterat adolescent, patimas al cartilor, de un rafinament (carturaresc) aproape ireal si totusi terestru (...), abulic si alarmant de atent, uitand totul si tinand minte exact ce trebuie, total dezarmat si bine inarmat, din fericire, in felul sau - despre putini se poate spune ca au instituit un univers literar autonom si neasemanator (...)". Pe masura ce Gabriel Liiceanu intra in joc, il contrazice cu indignare sau ii stimuleaza confesiile, tragicomedia isi multiplica registrele, de la inefabil la absurd si de la "anunturi din irealitatea imediata" la barfe. Evocari dureroase - precum sinuciderea anuntata, la 22 de ani, a fratelui sau genial, Emil, a carui umbra l-a insotit permanent, complexandu-l, sau dezinteresul sotiei sale, Stela cea iubitoare de pisici, fata de poeziile lui - stau alaturi de scene comice sau grotesti, de nastrusnicii simpatice, de amintiri din redactiile in care a lucrat (Agerpres, "Lumea", Editura pentru Literatura, "Transilvania" din Sibiu, unde s-a stabilit din 1980). Dependenta de alcool (mai ales dupa moartea Stelei) nu l-a impiedicat sa munceasca enorm, caci pe langa consistenta lui opera poetica a tradus mii de pagini din scriitori geniali si de mare dificultate a talmacirii, precum Joyce, Kafka, Rilke, Faulkner, Musil, intre altii. Ar mai fi multe de spus despre "Mastile lui M.I.". Nu-mi ramane loc decat sa va indemn sa cititi acest dialog al vremelniciei oprite, care va va deschide interesul pentru un mare poet.
Alte articole din acest numar
- Parintele Arsenie Boca in amintiri - Marturiile Parintelui Ioan Sofonea
- Puterea rugaciunii
- PREMIILE UNITER
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
