Pagina cu scriitori - PRIMA IUBIRE

- Amintiri din alte vieti -

Traian T. Cosovei
A te indragosti e ca si cum ai spiona un inger...

Aceasta este o poveste din vremea cand eram atat de tanar, incat traiam si iubeam cu o viteza peste limita admisa de lege. Eram liber, credeam in idealuri inalte, in cavalerism, in sacrificiul suprem pentru prieteni sau pentru femeia iubita, in respect pentru legea onoarei. Eram pur, dar nesupus, rebel, dar necunoscator in ale tradarii. In jurul nostru se daramau biserici, dar noi, generatia noastra, ridicam catedrale din marmura alba, in cinstea dreptatii. Stelele, anotimpurile, dragostea, intunericul, moartea, lumina, vesnicia - un haz amar faceam de toate! Pana si de noi. Firi patimase, destepti, neobositi si plini de curiozitate, adulmecam necunoscutul, cu neobisnuitele noastre "scrieri" despre o noua... sensibilitate.
Atunci am intalnit-o pe domnisoara M. Am cunoscut-o la discoteca Facultatii de Litere. Unul din prietenii mei, student la arhitectura, venise insotit de o liota de fete care roiau in jurul lui, care mai de care mai ademenitoare. Printre ele... si domnisoara M. S-au facut prezentarile, s-au schimbat priviri, vorbe, soapte, dar si timide sau mai indraznete complimente.
Peste vreo jumatate de ora, am privit-o atent, dar discret, si primul lucru la care m-am gandit a fost ca e imbracata destul de excentric pentru acele vremuri: pantaloni verzi si o camasa cu volane si flori mari, in prea multe culori - stranie aparitie feminina, cu o fina, naturala senzualitate, cameleonica, adaptabila si fara crize de personalitate. Genul de femeie care se simte la fel de bine intr-un fotoliu de plus ori pe un scaun de pescuit cu trei picioare, care stie sa rada, sa planga, sa danseze, sa iubeasca ori sa tradeze cu acelasi zambet inocent, cu aceeasi privire jucausa, plina de dulci, nevinovate promisiuni. Am privit-o si am crezut ca am uitat-o.
Insa, dupa un timp, prin harmalaia discotecii improvizate la ultimul etaj al facultatii, camasa cu volane si flori in toate culorile a inceput sa-mi lipseasca. Nici eu nu intelegeam de ce. Poate imi trezise curiozitatea pentru ca nu ma intrebase nici macar cum ma cheama? Poate ca parfumul parului ei negru si lung ca o Niagara de imbratisari imi ramasese in nari, precum aroma unui anotimp necunoscut?
Tarziu, prin tunelul de dansatori, am deslusit o bluza inflorata, un par negru si o mana transparent de... alba, strangand intre degete o tigara, in fata unei cafele studentesti, ieftine. Ajuns in fata tejghelei de lemn geluit, luminata de un bec palid, am constatat ca nu era domnisoara M. Totusi, aerul ei, ce parea sa infrunte cu nonsalanta privirile lacome sau exigente, totusi, prezenta ei aducatoare de emotie, dar si de liniste, eleganta pasului ei printre perechile care dansau din ce in ce mai apropiate, pe masura ce disc-jockey-ul anunta ora inchiderii... "Unde o fi domnisoara M?" - m-am trezit murmurand, in timp ce ma strecuram printre dansatori. Cat despre chipul frumos, senin, unic al domnisoarei... nici un semn, nici macar o umbra a trecerii ei prin acea sala de la ultimul etaj al tineretii mele. Disparuse ca o litera neinventata.
Am cautat-o pe strazi si prin vise, printre povestile cu palate de clestar si gradini de trandafiri. Am regasit-o cateva saptamani mai tarziu, intamplator, intr-o dimineata de toamna tarzie, in melancolia orasului cu acoperisuri gri. Si ne-am iubit ca intr-o istorie secreta. Dupa cateva luni, cand mi-am dat seama cat de tare ma indragostisem, cand am inteles ca devenisem dependent de prezenta ei, m-am speriat si am vrut sa fug, sa o parasesc. Pentru ca totul a fost brusc, radical, si nimic din ceea ce ratiunea imi pregatise nu se mai potrivea! Sa nu radeti de mine, dar e adevarat, dragostea doare! Fizic! Desigur, nu am putut fugi si timp de cinci-sase ani am fost nedespartiti. Am impartit cu ea totul: compasiunea, toleranta, generozitatea, tristetile... A fost acea stare de spirit, poate unica, in care cedezi afectului, dragostei, oferindu-te cu totul, fara discernamant. Era a mea, era... sange ca si mine, era carne din carnea mea, era o prelungire dulce-dureroasa a tot ceea ce reprezentam. Dar vai, privind in urma, ce rasfatat al sortii am fost!
Dupa sase ani, ne-am risipit amandoi. Fiecare in secundele altor stari de spirit. N-am avut timp de suferinta si nici de lacrimi. Sau poate nu vreau sa va spun ca dupa plecarea ei am redus aceasta lume la o galerie de portrete lipsite de viata, pentru a ignora, dinadins, suferinta... Iar camasa cu volane si prea multe flori de toate culorile s-a prefacut in clapele albe si negre ale unui pian, din care si acum se aude o muzica veche. Mai veche ca o carte postala neprimita la timp...

Teodor Duna
Femeia noapte alba

Povestile despre iubire apar, de obicei, cand gesturile iubirii inceteaza sa mai existe. De-aceea, aproape orice poveste despre iubire este nefericita. Cand esti inauntrul iubirii, nu poti decat sa o traiesti. Simti plinul, dar nu simti si nevoia de a vorbi despre ea. A simti este, atunci, indeajuns.
Era '99, era vara si nu stiam ca poate fi indeajuns. Aveam 18 ani si mergeam intr-o tabara de poezie la Poiana Pinului, undeva printre dealuri. Credeam in iubire intr-un fel absolut. Simteam ca cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt. Acum nu mai pot crede asta. Insa imi pot aminti. Si amintirile despre iubire sunt cele mai frumoase si triste amintiri. E ca si cum ai fi mort si ai vorbi despre cum era atunci cand erai viu. Era iulie si nu stiam ca pot fi viu.
Am urcat in tren din Bucuresti si am inceput sa privesc, fara sa-mi dau seama de ce, o fata. Apoi, am ajuns la Buzau, a coborat si ea din tren impreuna cu mine si am urcat intr-un autobuz. Ne-am asezat unul langa altul. Era foarte cald. Ea statea langa fereastra, iar eu imi inchipui ca ma uitam spre fereastra, la satele care treceau indiferente pe langa noi. Vorbeam si, din intamplare, ni s-au atins bratele.Atunci tot ce era in afara ei s-a stins brusc, de parca ar fi fost razuit cu lama. Dupa acea atingere de nici o secunda, lumea a incetat sa mai existe si au ramas doar ea si numele ei. Nu stiam cum incepe viul. Acum cred ca stiu: prin maini. Simt cum ele se deschid, iar prin maini ceva din celalalt se revarsa in mine. O atingere, o prima intalnire a corpurilor straine pana atunci si, deodata, recunoasterea. Recunosti si, astfel, ceva se trezeste. Tot ceea ce e inauntrul tau se accelereaza, totul pulseaza de viata.
Ea avea parul foarte lung si era intr-atat de frumoasa, incat parea trista. Ii placeau piersicile si avea cele mai minunate buze pe care le vazusem vreodata. Avea ochii verzi si stia sa ma priveasca. Acolo, intre dealuri, am stat 10 zile. Acolo, intre dealuri, ii cumparam in fiecare zi 4 sau 5 piersici, vorbeam despre literatura, despre vise, radeam, am stat sub un celofan in timp ce ploua, apoi, intinsi pe iarba, ne uitam la cerul de vara. Stateam doar impreuna. Ne vorbeam pana dimineata. In ultima seara, ne-am atins buzele. Apoi, un timp, am umblat lipiti unul de celalalt.
Ne-am intors, apoi, in oras. Vorbeam ore in sir la telefon, mergeam noaptea doar sa vad lumina aprinsa a camerei in care statea, intram pe la 3 dimineata in blocul ei si ea iesea din casa, incet, doar pentru a sta cateva minute pe holul intunecat. Am inceput sa scriu prima carte de poeme, "Femeia noapte alba". Era vorba, bineinteles, numai despre ea. Cuiva din afara, cartea cred ca i s-ar fi parut de neinteles. Noua, din monada noastra, ne spunea enorm. Scriam in fiecare noapte, intr-un fel de transa. Traiam, in fiecare zi, transa bucuriei de a fi impreuna. Ii citeam fiecare rand, pentru ca fiecare cuvant era despre ea. Ii scriam zeci si zeci de foi, pe care, apoi, i le dadeam.
Apoi am mers printr-un sat, tinandu-ne de maini, si eu am strigat cat am putut de mult luna. Dupa cateva secunde, a aparut brusc, imensa si rosiatica. Eram fericiti. Apoi am plecat de langa luna si un imens caine negru a inceput sa alerge spre noi si ne-am strans, inspaimantati, mainile. Cainele a trecut printre noi. Nu cred ca era orb. Eram atat de fericiti, incat un caine putea trece printre noi.
Verile, stateam ore in sir pe un fel de acoperis, sub un nuc batran si intelept, si ne uitam imbratisati la cer. Ne promiteam sa nu uitam nici cerul, nici aerul si nici pe femeia noapte alba. Eram tineri, credeam mult in cuvinte, nu semanam cu oamenii, eram vii. Zilele fara ea nu aveau aer, zilele fara ea nu erau decat dorinta de a o vedea, de a o strange in brate. Parul ei stia, pe vremea aceea, sa para ca ar putea acoperi lumea intreaga si, astfel, lumea intreaga ar fi devenit matasoasa.
Atunci cand e multa dragoste in tine, mainile devin ceva foarte frumos. Mainile celor indragostiti se ating cu mult mai incet. Incep chiar sa vada. E ca si cum ai mangaia cu ochii. Chiar si atunci cand nu eram unul langa celalalt, fiecare gest repeta forma trupului ei. Puteam sa mangai marginea unei mese de parca i-as fi mangaiat obrazul. Intregul meu corp nu era decat o prelungire a inimii. Atunci cand o atingeam, simteam ca imi lipesc inima de inima ei.
O vreme, nu am lasat nimic din viata din jur sa intre in noi. Un timp, chiar am reusit asta. Apoi am simtit ca incepeam sa devenim oameni in dragostea noastra. Atunci, desi era enorm de mult intre noi, intr-un parc, intr-un februarie cu zapada murdara, ne-am despartit. Pentru a nu deveni oameni. Pentru ca dragostea noastra sa ramana in afara oricarui timp, pentru ca dragostea noastra sa continue, in felul ei absolut. Ea si-a taiat parul. Cateva zile am plans amandoi. Saptamani intregi am avut senzatia ca am dare de sange pe maini. De atunci am ramas cu gestul asta, de a-mi privi mainile, asteptand sa gasesc urme de sange inchegat pe pielea degetelor. Am ucis ce era mai frumos, pentru ca dragostea sa ramana la fel de frumoasa, necontaminata de uman. Atunci nu stiam ca nu ai cum sa nu devii om. Credeam ca tot ce tine de devenire, de uman, poate fi ocolit, ca se poate trai intr-un non-timp, intr-o non-lume. Nu banuiam ca toate incercarile de a ma opune lumii se vor transforma in tot atatea esecuri. Parul ei nu s-a mai facut bine niciodata. Desi a crescut, nu a mai aratat niciodata la fel.

Nora Iuga
Martipan Lubeck

La Remscheid am ajuns noaptea. Taxi-ul a oprit la hotel. Ningea cu fulgi mari si eu nu-mi puteam lua ochii de la coroana aia cu becuri in toate culorile. Am intrebat-o pe mama daca o sa locuim la Palat. A ras si mi-a spus ca acolo era hotelul "Die Krone" (Coroana), unde o sa cante tata cu orchestra lui. La receptie ne astepta patronul, Herr Debill, care i-a oferit mamei un buchet mare, nu stiu cum se chemau florile alea, si boy-ul, un baiat intr-o uniforma rosie ca un soldatel de plumb, ne-a luat cuferele si ne-a urcat cu liftul la etajul doi. In camera mirosea a ceara de parchet si a Sidol.
Stam in pat, sub pilota, si priveam cu ochii in tavan prin intuneric; nu vedeam nici o icoana, nici o candela, ca la mama mare, dar simteam o bucurie mai ceva ca atunci cand venea Mos Craciun. Implinisem cinci ani, eram in sfarsit domnisoara si puteam sa ma marit.
A doua zi pe la noua, a batut in usa camerista, o fata cu o coroana de par impletit pe cap; ma gandeam ca aici toate femeile poarta o coroana din par, fiindca si hotelul are coroana si mi-era cam frica sa nu ma dea afara ca mama ma tunsese Bubi-kopf si n-aveam cum sa-mi impletesc codita in jurul capului. Impreuna cu fata aceea a venit si Frau Hanny, bucatareasa hotelului, sa ne intrebe daca luam micul dejun in restaurant si ce vrem sa servim. Am coborat la receptie si am vazut un baietas mai inalt ca mine, avea ochi albastri si o sepcuta de aceeasi culoare. "Oighen, komm schnell her", am auzit-o pe bucatareasa strigandu-l. Oighen continua sa rostogoleasca cu piciorul o minge de tenis pe mocheta din salon. Cand am trecut pe langa el mi-a tras un cot in stomac. M-a durut un pic, dar mi-a si placut, parca am facut cunostinta.
Pe urma ne-am vazut in fiecare zi. Dimineata, Frau Hanny (intre timp aflasem ca era mama lui), avea treaba mai tot timpul la bucatarie. Tatal ii murise cu doi ani in urma, intr-un accident, asa ca Oighen ramanea dimineata singur cu mingea lui de tenis, cu bilele de sticla si cu trenuletul de tabla. Era in clasa intai primara, si mergea la scoala abia pe la doua. Pe la zece, batea la usa noastra. Mama tesea ciorapii tatei in fotoliu sau imi impletea mie o caciulita cu pompon. Oighen se aseza langa mine pe covoras, eu il scoteam pe Ciulica al meu, ursuletul de plus alb, de sub plapuma, si el ma punea sa ghicesc in care mana e "ceva bun". Cand deschidea pumnul, era mereu o biluta de martipan Lubeck. "Sa nu uiti sa ceri la bombonerie numai martipan Lubeck", e "erstklassig" (calitatea intai), mi-a spus mama. Mestecam cocolosul ala roz, cu gust de migdala, imi placea, si-mi ziceam ca Oighen ma iubeste, ca altfel biluta de martipan n-ar fi totdeauna in mana pe care o alegeam eu. Ne jucam de-a mama si de-a tata si Ciulica era copilul nostru.
Intr-o zi, mama s-a dus la coafor. Eram singura, cand a batut Oighen la usa. I-am deschis si m-am varat sub pat sa-l caut pe Ciulica. Dar Oighen mi-a spus sa merg la el acasa, sa-mi arate indienii si caii si tunurile lui de plumb. Stiu ca m-am bucurat mai mult decat cand ma ducea mama la un film cu Stan si Bran. Faceam ceva fara sa cer voie si-mi placea, ca nu stiam decat noi, Oighen si cu mine.
Dupa ce mi-a aratat toate armatele lui de plumb, l-am culcat pe Ciulica in patul lui Oighen si i-am spus ca sunt papusa din Coppelia si o sa dansez pentru el, dar ca mai intai trebuie sa-mi invarta cheita. Nu stia cine-i Coppelia, dar s-a dus la usa, a scos cheia din broasca, mi-a apasat-o in mijlocul spatelui si s-a facut ca o rasuceste. Dansam, si el, asezat pe jos, se uita la mine si din cand in cand isi apasa varful nasului cu aratatorul si scotea limba, semn ca-i placea. Mi-am terminat numarul in spagat. Rochita mi s-a ridicat pana in talie si mi-a vazut chilotelul alb de panza cu danteluta. S-a apropiat de mine si a pipait marginea ingusta de dantela. "Tu ai dantela la chiloti, eu n-am, uite!". Si-a tras fermoarul pantalonului. Avea niste chiloti obisnuiti de flanel albastru deschis. La el toate erau albastre. Si n-avea danteluta. Acum stiu de ce esti tu fata si eu baiat, ca ai danteluta si eu nu. M-a luat de mana si m-a dus la hotel, unde tot personalul aflase de disparitia noastra, cand am aparut radiosi la receptie.
Dupa trei zile, am plecat dupa-masa cu taxi-ul la gara. Ne mutam la Kassel, unde urma sa merg la gradinita. Oighen era la scoala, nu ne-am luat ramas bun. Dupa doua saptamani, Frau Hanny ne-a scris la noua adresa. "Mein Oighen a plans toata noaptea si a adormit abia spre ziua, cu ochiul de sticla al lui Ciulica in mana". De cate ori mananc martipan Lubeck, imi amintesc de Oighen.

Dia Radu
Dragoste pre limba pisicii

Cand m-am indragostit prima oara, am vrut sa fug si sa m-ascund de lume. Era prea mult! Am stat ore lungi sub o plapuma mare, doar ca sa-mi ascult, pulsand cu durere, inima speriata de-atata viata.
L-am cunoscut intr-o calatorie, si dragostea noastra a inceput cu cateva vorbe. In ziua aceea cu foarte mult soare, ne-am ratacit de ceilalti, ca sa fim impreuna. Am apucat drumuri neumblate, pe unde nu ne-ar fi putut vedea nimeni, am ras si am vorbit mult, cat pentru o viata. Nu stiam ce sa facem cu vorbele, le rasturnam de-a valma, impleticindu-le, si radeam de noi. Daca nu m-ar fi luat de mana, cu greu mi-as fi putut potoli tot tremurul acela febril.
Au urmat apoi dimineti si seri in care ne trezeam si adormeam cu gandul unul la altul, chinuiti de dor, neputinciosi in fata nevoii de a ne vedea iar si iar. Ne scriam bilete si ni le lasam in locuri stiute numai de noi. Visam sa impartim totul in doua, sa nu ramana nimic doar al unuia, nici un gand si nici o bucurie solitara, nimic din lucrurile de care ne vorbeam ore in sir: carti, muzica si toate crestele de munti pe care le urcam cu gandul, dupa ce ii povesteam de planete care se-nvart si se dau peste cap si de stele care se vad doar uneori, in nopti cristaline de iarna.
Reintoarsa la Bucuresti, ieseam in lume, plutind mandra si indiferenta spre Universitate. Ma intalneam cu oameni si nu stiam ce sa le spun, doar atat, ca am cunoscut un baiat cu buze senzuale si maini foarte tandre. Ce-ar fi putut sa inteleaga? Eram nemuritori si liberi. Le raspundeam doar, surazand complice. Il purtam cu mine in gesturi si vorbe, vorbele lui, cuvintele care-mi placusera atat de mult la el. Radeam cu rasul lui, ma locuia si nu mai eram eu. Treceau zile lungi si tulburatoare, pana cand ne regaseam prin parcuri uitate de lume, pe banci prafuite de sfarsitul de vara. La marginea marii, unde vantul miroase a sare, sau prin orase inghetate de iarna. Pe strazi friguroase, cu case vechi cu mansarde, unde ne imaginam ca vom locui candva amandoi, sau in camere albe, in ore albe, cu dulapuri care tresaltau de vise adanci si draperii cascand molatic. Lucrurile intrau, sfioase, in adormire, se rusinau de noi si de iubirea noastra nebuna. De mainile noastre cautandu-se una pe alta, de respiratiile tot mai intense, mai abrupte, de verdele ochilor lui, verdele acela tremurat si nedumerit, in care stateau ascunse vietati nestiute. Dar mai ales de sarutarile noastre nesfarsite, intrerupte doar atat, cat sa tragem aer. Aer, cat mai mult, pentru amandoi. De la unul la altul, din plamanii mei in plamanii lui, respiratia mea si respiratia lui alergandu-se, pentru a fi la final doar una.
Invatasem in timpul asta tot felul de limbi ciudate, vorbeam ca pisicile sau ca brazii iesiti din inghet. In martie, ascultam cum vine primavara, cu urechea lipita de cate-un copac. Dar cel mai des zburam foarte sus, aproape de ulii. Ne umplusem de cer.
Apoi, dupa aproape doi ani, ne-am reamintit treptat ca mai avem si o alta viata, pe-aici, pe pamant. O viata cu asteptari, in care dragostea nu e destul sa fie. Ea trebuie sa fie intr-un fel sau altul. Am zis ca, gata, nu mai putem lasa lucrurile asa, si-atunci tot felul de umbre s-au asternut intre noi. Am coborat din inaltimi, ca sa vedem mai de aproape lumea, si neajunsurile ei s-au facut ale noastre. Ne-au despuiat de lumina si ne-au umplut incet de metehne ciudate. Dupa ploile calde care ne unisera in imbratisari, au venit ploile celelalte, perfide si reci, care ne-au infrigurat inimile si au lasat rani adanci. Aveam un lac al nostru in Bucuresti, cu o insula numai a noastra. Acolo, intr-o zi de toamna, ne-am despartit, pentru ca lumea asta nu ne mai incapea, nu ne mai suporta si nu ne mai voia, iar noi indrazniseram candva sa credem ca cerul acela ne-ar putea tine vesnic.
Luni intregi am ratacit amandoi, cu inima muribunda pe brate, cautand harta care ne-ar putea arata drumul inapoi, spre vremea din urma. Nu ne mai aminteam limba pisicilor si nici nu intelegeam de ce am fost brusc azvarliti in realitatea cenusie si rece. Abia intr-un tarziu, dupa ce am plans mult si ne-am tot cerut iertare, fara sa stim ce vina purtam, ne-am strans pentru ultima oara in brate si am atins incet, cu palmele, locul acela gol de unde altadata crescusera aripi.