Balan, orasul care viseaza frumos

* Nu exista cura mai buna impotriva deznadejdii decat un drum la Balan, localitate majoritar romaneasca, in chiar inima Harghitei! Intr-un decor dezolant, intr-un oras cu un somaj strigator la cer dupa inchiderea minei, oamenii n-au uitat sa lupte si sa viseze. Cativa profesori ambitiosi de la Liceul "Rebreanu" au refuzat sa se complaca in saracie, si aduc, anual, profitand de oportunitatea unor proiecte europene, miliarde de lei vechi pentru Balan. Intr-un loc unde, la inceputul anilor 2000, oamenii uitasera sa mai zambeasca, speranta a reinviat *

Lectia de economie

Orasul cu cea mai mare densitate a populatiei din Romania! Invatai asta la Geografie, pe vremea comunismului. O propozitie simpla si doua numere: 16.000 de locuitori, raportat la putin peste 2 kilometri patrati, incapeau toata mandria Balanului! Orasul nascut dintr-un catun, pentru a deveni, peste noapte, la inceputul anilor '70, in plin avant socialist, unul dintre cele mai puternice centre miniere din tara. In inima Harghitei, la doi pasi de Miercurea Ciuc, intr-o zona cu populatie covarsitor maghiara, comunistii au infipt pe harta economica o importanta borna industriala: o mare mina de cupru. Miscarea a adus cu sine in Harghita mii si mii de romani, cei mai multi din judetele Moldovei, din Bacau, din Neamt... Romani pentru care mineritul insemna singura sansa a unui trai decent. Si-au lasat in urma casele parintesti de la tara si au venit la Balan, unde ii asteptau salarii mari si apartamente de blocuri noi, asteptand doar sa fie mobilate. Era si spital in oras, era si cinematograf, gradinite pentru cei mici, scoli generale si un liceu puternic, intins pe deal, deasupra Balanului, mai ceva ca un campus studentesc. Ambitia sefilor de la Partid era sa-si creasca la Balan viitoarele generatii de mineri, asa ca au dotat liceul cu un internat incapator, deschis pentru numerosii tineri din afara Harghitei care voiau sa se aleaga cu o meserie la capatul anilor de scoala.
Dar visele de marire ale Balanului au tinut doar 20 de ani. Pentru cateva generatii, orasul romanesc din inima maghiarimii chiar a insemnat acel "mai bine" la care visau. E vorba de minerii originari din Moldova care au prins pensia la 50 de ani si s-au intors de unde au venit, in Bacau sau Neamt, la casutele construite, in timp, din banii pusi deoparte pe vremea cand lucrau la mina. Dar generatia celor tineri pe care i-a ajuns Revolutia in mina n-a mai prins decat prapadul. An dupa an, mina a mers tot mai prost. De la 3.800 de mineri angajati inainte de 1989, in 2005, cand inchiderea minei a pus capat durerosului si lentului proces de disponibilizari, mai erau 600 de mineri. 600 de oameni care tineau in spate o populatie de cateva mii bune de persoane. Cu tot cu bugetari, sa fi fost vreo 1.000 de angajati in Balan, la inceputul anilor 2000. Tot era ceva! Acum, poti sa-i numeri in minte pe cei care au o slujba in fostul oras minier: o fabricuta de mezeluri cu 30 de angajati; doua ateliere de confectii, unul cu 30, celalalt cu 50 de angajate, dintre care primul a anuntat deja trimiterea in somaj a intregului personal; o fabricuta de mobilier, cu 7 oameni; sub 100 de oameni la privat; inca vreo 200 de oameni bugetari, angajati in invatamant si la primarie. In total, mai putin de 300 de oameni lucreaza, majoritatea cu salariul minim pe economie, dintr-o populatie de peste 5.000 de persoane! Orasul cu cea mai mare densitate de someri din Romania lui 2012...

Povestea "mereu innoita, a Invierii"

Cand, in 1939, isi porneste, de la izvorul Oltului din Hasmasul Mare, drumul sau descris in "Cartea Oltului", Geo Bogza nu gaseste in Balan decat vreo 30 si ceva de familii."Un catun de mineri, aproape strivit de silueta unuia dintre cele mai indraznete piscuri ale Hasmasului Mare. Casele, din barne negre de lemn, lasa sa se inalte dintre ele - alba ca un vis - turla bisericii de zid, cea dintai pe care Oltul o va intalni in drumul sau. La marginea catunului, chiar langa peretele masiv al muntelui, cimitirul pare o mica livada". "Pe cand Oltul se indreapta cu intregu-i tumult spre miazazi, asupra lui se deschide o gura coclita de balaur batran si obosit: mina de arama de la Balan... Seara, poarta acestui haos subpamantean pare usa unei biserici: sfiosi, minerii se ivesc in prag, fiecare cu o lumanare in mana, intr-o noapte, mereu innoita, a Invierii".
Balanul de azi nu mai are nici arhaismul descrierilor molcome ale lui Geo Bogza din "Cartea Oltului", nici tumultul heirupist al anilor '70, cand orasul trepida la gandul unui viitor mai bun. Au trecut vremurile acelea, care au dus Balanul in cartile de geografie, vremurile in care familiile de mineri cresteau cate 10, 12, chiar si 16 copii. Doar cladirile au ramas din vremurile de glorie - spitalul inchis, in care mai lucreaza doar cativa medici de familie, cinematograful, dezafectat si el, si blocurile dezolante si goale, fara geamuri si fara usi, innegrite de fumul cate unei sobe improvizate. Doua baruri mai de Doamne-ajuta, apoi iar cenusiu, cat vezi cu ochii. Un oras pe care doar zapada de ianuarie il lumineaza si, din cand in cand, ca intr-un veritabil miracol, zambetele elevilor ce ies, doi cate doi, pe poarta Grupului Scolar "Liviu Rebreanu".
Chiar acolo, in poarta liceului, m-a intampinat doamna profesoara Dorina Draghici, unul dintre putinii inspectori romani din cadrul Inspectoratului Scolar Judetean Harghita. Tocmai conducea o inspectie la "Rebreanu" si a tinut neaparat ca, in locul echilibristicii cu vorbe despre situatia scolilor cu clase romanesti din Harghita, in locul obisnuitelor lamentari privind lipsa banilor sau obtuzitatea factorilor de decizie "de mai sus", de la judet, sa-mi arate ca daca vrei, poti. Sa-mi arate ca in mijlocul unui oras sufocat de somaj si parasit de oamenii in putere, care au luat in ultimii ani drumul Italiei, exista inca speranta...

Peisaj cu munti si zapezi

De sus, de pe frumoasa esplanada din fata Liceului "Rebreanu", Balanul se vede parca altfel. Bati pana departe, peste crestele inzapezite ce inconjoara orasul - un peisaj fabulos, foarte cautat de amatorii de drumetii, din tara si din strainatate. Te umpli de frumos si de aer tare, uitand, pentru o vreme, de blocurile cariate de saracia din vale. De ani de zile deja, aceasta e privelistea pe care o vad din biroul lor de la etajul I directoarele Grupului Scolar "Liviu Rebreanu" din Balan. In toti anii acestia, tocmai asta au invatat: sa bata cu privirea departe si sa uite, cat se poate, de saracia de peste drum.Biroul doamnei director Rodica Roman si al doamnei director-adjunct Aurora Panaite e ca un centru de comanda. Sosesc e-mail-uri, se primesc telefoane pe banda rulanta, se vorbeste ba in romana, ba in maghiara, ba in engleza, totul intr-un ritm alert. Pentru ca e vorba de bani, si inca de bani europeni! Din 2001, de cand a inceput, timid, sa acceseze fonduri europene, si pana la sfarsitul lui 2011, in 10 ani, echipa de la Liceul "Liviu Rebreanu" a atras pentru Balan, prin diverse programe, nu mai putin de 20 de miliarde de lei vechi, o suma colosala, la nivelul fostului oras minier!
Revenit la Ministerul Educatiei, dupa inchiderea minei, liceul din Balan, cu clase majoritar romanesti, depindea, la finele anilor '90, de fondurile primite de la Inspectoratul Scolar Judetean Harghita. Conducerea liceului se saturase ca "Liviu Rebreanu" sa fie mereu in coada listei de prioritati, indiferent ca la conducerea centrala" de la Miercurea Ciuc erau romani sau unguri. Acoperisul liceului statea sa cada peste elevi, mobilierul era vechi, erau atatea si atatea de facut, iar bani deloc! "Ne-am dat seama ca trebuie sa ne facem noi rost de bani, sa nu mai depindem de altii. Mai greu a fost pana ne-am deprins cu scrierea proiectelor pentru fonduri europene, caci acum, Aurora Panaite si colegul Keszler Andrei au devenit experti in asa ceva", se destainuie doamna director Roman. "A existat mereu dorinta profesorilor de a realiza ceva in scoala, insa aceasta dorinta s-a lovit de lipsa fondurilor necesare. Stiam ce am dori, dar nu stiam de unde sa obtinem finantare. Gaseam peste tot usi inchise sau urechi care nu auzeau rugamintile noastre", completeaza Aurora Panaite. "Dar nu ne-am dat batuti. Am inceput sa scriem proiecte, am inceput sa avem curajul sa visam si sa speram ca visele noastre se vor putea indeplini". Cele doua directoare pun multa credinta si mult suflet in ceea ce fac. Miracolul zambetelor rasarind pe poarta liceului din Balan are o explicatie.

Servetelul cu fursecuri

De fapt, totul s-a schimbat in Balan prin 2000, cand s-a tras Internetul la liceu. De atunci, orasul izolat de la poalele Hasmasului Mare, orasul fara linie de cale ferata si fara legatura directa cu marile metropole transilvane, a intrat in contact cu lumea intreaga. Iar profesorii de la liceu, in frunte cu directoarele Panaite si Roman, au fost primii care au inteles ce sansa extraordinara le ofera simpla legatura dintre calculatorul prapadit din birou cu marea retea mondiala. "In 2001, am aflat de la Primarie despre posibilitatile de atragere de fonduri europene si, dupa ce s-a introdus Internetul in oras, o lume s-a deschis inaintea noastra, punandu-ne informatii dintre cele mai folositoare la indemana. Era tot ce aveam noi nevoie", povesteste Aurora Panaite. Vorbeste despre fondurile europene cu un entuziasm fantastic. A invins de mult teama de birocratie, acum vrafurile de documente din spatele fiecarei noi incercari i se par floare la ureche.
In fata noastra, pe masa de dezbateri din biroul directorial, e o farfurie cu fursecuri. Aurora Panaite ia o prajiturica si o pune pe servetel. Da farfuria deoparte. Un gol se naste, imediat, in jurul servetelului. "Uite, asa eram noi, Balanul si liceul nostru. Singuri, complet izolati... De cand am inceput sa obtinem bani europeni, prin proiectele finantate, suntem in legatura cu lumea toata: avem prieteni in Ungaria, in Cehia si in Germania, sunt atatea scoli cu care avem parteneriate, pe care le vizitam si care ne viziteaza, copiii nostri au vazut tara intreaga, de la Mioveni la Suplacu de Barcau, de la Brasov la Satu Mare si Timisoara, de unde ei, saracii, cei mai multi, nu vazusera inainte nici macar Miercurea Ciuc! Am fost cu ei, prin programe de dezvoltare a carierei, sa vada ce inseamna productia la fabrica de la Mioveni, la fabrica de sticla de la Medias, la fabrica de termopane din Timisoara. Au stat si in internate, si la hoteluri, au mancat si in cantine, si in restaurante, ca sa vada si sa poata sa compare. Am fost parteneri cu Universitatea din Brasov, le-am aratat ce inseamna o universitate si o biblioteca universitara. Au fost la Balaton, in Ungaria, unii au fost in stagii de pregatire tehnica in Germania". Puzderie de mici fursecuri se inghesuie, acum, roata, pe servetelul Aurorei Panaite! Viata seamana, uneori, cu o farfurie plina de prajituri.
Patruzeci si trei de proiecte au fost castigate si implementate la Balan, de Liceul "Liviu Rebreanu", in parteneriat cu Asociatia Serenitas, cea care depune proiectele si care e formata din profesori ai institutiei de invatamant. Au fost si proiecte culturale, precum excursii peste hotare, tabere sau parteneriate cu licee din Ungaria si din tara, si proiecte de infrastructura, precum infiintarea unui Centru Educational de zi si a unei cantine, reabilitarea acoperisurilor pentru patru blocuri din oras, infiintarea unui popas turistic, cu crescatorie de pastravi, dotarea unui laborator modern de mecanica in scoala, dotarea unui atelier de croitorie, achizitia de calculatoare pentru salile de curs, au fost si proiecte educationale, printre care editarea de carti si culegeri de catre elevii din Balan, sau programe de practica in strainatate, pentru copiii din liceu. Au fost si proiecte de mediu: marcarea traseelor turistice din zona si proiecte de promovare a turismului - drumetii pentru turistii din alte tari sau realizarea unui punct de informare turistica. Absolut totul din bani europeni. Sute de mii de euro!

Cura de entuziasm la Balan

Nu saracia e, insa, marea problema sociala a Balanului, m-au asigurat, atat doamnele directoare de la Grupul Scolar "Liviu Rebreanu", cat si tanarul paroh ortodox din oras, Cristian Cristinoi. Marea problema tine de copiii ai caror parinti sunt plecati de ani de zile la munca in Italia.Anul trecut, peste 130 din cei circa 500 de elevi de la "Rebreanu" aveau macar un parinte la munca, imi spune doamna Rodica Roman. "Copiii nostri sunt, de bine, de rau, aranjati si la moda. Mai primesc bani de la ai lor, se descurca, saracia nu se vede pe ei. Nu au avut ei bani multi nici pe vremea minei... Altceva le lipseste lor, afectiunea, intelegerea. Copiii se cresc unul pe celalalt. Sunt eleve care isi duc la gradinita dimineata fratiorii de 3 ani. Ei se ingrijesc singuri, pentru ca asta este situatia, parintii sunt la munca in Italia. In cel mai fericit caz, bunicii au grija de ei. La cine merg ei daca au o problema? Pentru asta am insistat sa facem un Centru de Zi, ca sa ii avem mai aproape, sa ne putem ocupa de ei", imi spune, pe ton mamos, doamna Roman. 80.000 de euro a primit de la UE liceul din Balan, pentru a pune la punct Centrul de Zi pentru copiii ai caror parinti sunt, ambii, in strainatate, la munca. Din banii europeni a fost reamenajat un etaj al fostului internat de pe vremea comunismului, aflat chiar in curtea liceului. Diferenta frapanta fata de ce era inainte se vede cu ochiul liber, prin usa ce desparte coridorul renovat de coridorul vechi. Dincoace de geam, totul straluceste a nou si a curat. Centrul a fost inaugurat in decembrie si si-a inceput programul in ianuarie, anul acesta. Doamna Ramona Cristinoi, preoteasa din Balan, absolventa de Asistenta Sociala, conduce Centrul ca voluntar. Mai multe persoane s-au aratat deja gata sa o ajute, in vreme ce Primaria si-a asumat finantarea salariilor pentru doi angajati. Centrul are sala de calculatoare pentru diverse activitati extrascolare, are sali pentru teme si sali de joaca, dar si cantina. "Copiii au primit proiectul cu mare bucurie, abia asteapta sa mearga la Centru, sunt foarte cuminti si activi, in fiecare saptamana se primesc la biserica noi cereri de la elevi care vor sa fie prinsi in program", spune parintele Cristinoi. E loc pentru toti si sunt, pe viitor, proiecte pentru toti. "Am vrea sa ne axam mai mult de acum inainte pe proiecte care genereaza locuri de munca. Avem doua ateliere bine dotate in scoala, cel de mecanica si cel de croitorie, asa ca vom cauta finantare pentru ateliere sociale. Vrem sa invatam omul sa se descurce pe cont propriu". Aurora Panaite lucreaza de zor la viitoarele planuri, e in contact cu specialisti in finantari europene, cu care se cunoaste deja de zece ani. Fiecare o anunta cand gaseste ceva ce i-ar putea fi de ajutor, iar ea face la fel. Cum prinde cineva o finantare, mai ales colegii din Budapesta, cum vine in vizita cu scoala la Balan, locul caruia i s-a dus de mult vestea in Ungaria pentru veselia si vitalitatea elevilor sai.
Mai an, un director de liceu din Budapesta era in vizita la Balan. "Sunt saraci copiii dumneavoastra, nu?", a intrebat, dupa ce a asistat la o lectie. "Da, multi dintre ei sunt saraci...", i s-a raspuns. "Dar cu toate astea, vad ca sunt atat de veseli si de plini de viata si de participativi la lectii! La mine, la liceu, elevii sunt instariti, vin din familii cu posibilitati, dar sunt atat de apatici si de plictisiti, nu pot fi antrenati cu nimic la ore! Vreau sa vin aici cu elevii mei!". De atunci, an de an, liceele din Budapesta stau la rand, pe lista, asteptand sa vina sa se umple de viata la Balan! Data viitoare cand vor veni, o frumoasa expozitie de icoane pe sticla ii va intampina pe holurile noului Centru de Zi. E primul mare proiect la care s-au inhamat, cu entuziasm, copiii din Balan ai caror parinti sunt plecati la munca in Italia. In sala mare si luminoasa a Centrului, schitele in creion ale chipurilor sfinte stau deja asezate frumos, sub bucati limpezi de sticla, pregatite pentru pictura. Chiar zilele acestea vor prinde culoare...

Epilog necesar

Povestea liceului din Balan este una exceptionala, la propriu si la figurat. Intai de toate, pentru ca orasul harghitean, cu o proportie a populatiei romanesti de aproximativ 80%, este el insusi o exceptie in mijlocul "Tinutului Secuiesc". "Aici nu au existat si nu exista probleme intre romani si maghiari. Avem si clase cu predare in romana, si clase cu predare in maghiara, proportia fiind de doua-trei clase romanesti la una maghiara, la fiecare an de studiu.Ca profesori, insa, suntem jumatate romani, jumatate maghiari, iar daca veti intra in cancelarie, veti vedea ca toata lumea vorbeste limba romana, cum e si normal, pentru ca e limba pe care o cunoastem cu totii. La noi, si glumele se fac in limba romana", spune directoarea Rodica Roman. E convingatoare cand spune aceste lucruri si e confirmata "ad litteram", de coordonatoarea liniei de studiu in limba maghiara, directorul adjunct Aurora Panaite. Cazul Grupului Scolar "Liviu Rebreanu" e exemplar si pentru ca, prin calitatea, energia si priceperea profesorilor sai, reuseste sa se descurce pe cont propriu, din bani europeni, de ani de zile, fara sa mai depinda de un Inspectorat Scolar Judetean controlat de UDMR si care, ca orice institutie controlata politic din tara aceasta, poate fi banuita de partizanate. Cazul "Rebreanu" din Balan este exemplar, si e o mare bucurie pentru mine sa-l fi descoperit si sa fi scris despre el. Dar povestea de succes a liceului din Balan e doar o parte a adevarului din Harghita. Despre cealalta felie de adevar se vorbeste soptit.Se vorbeste despre "liste" de pe care scolile romanesti ar urma sa dispara, incet-incet, sub diverse pretexte economice. Exista o temere reala ca, intr-un viitor nu foarte indepartat, daca politica Bucurestiului fata de comunitatea romaneasca din Harghita si Covasna va continua sa fie la fel de indiferenta, insasi existenta liceului "Octavian Goga" din Miercurea Ciuc ar fi amenintata. Exista destule scoli unde elevii si profesorii romani se simt marginalizati. Pentru ca exista toate aceste situatii despre care se vorbeste deocamdata doar in soapta, e bine ca exista si un caz precum Balanul, despre care se poate vorbi si cu voce tare, un exemplu despre cum romanii si maghiarii se respecta, se pretuiesc reciproc si fac lucruri extraordinare impreuna. Totul e ca acest caz sa nu ramana unul exceptional. Iar exceptia, daca va mai fi sa apara undeva, sa nu fie doar aceea a unei localitati sau a unei institutii in care romanii sunt, intamplator, majoritari.