Amintiri din anotimpul zapezilor

* Va veni, in curand, primavara. Dar inainte ca zapada sa se topeasca, as vrea sa vorbim despre iarna cu drag si sa-i redam maretia din timpurile cand oamenii o asteptau sa vina cu bucurie, ca pe un dar al lui Dumnezeu *

Mai demult, fiecare zi era o sarbatoare si fiecare anotimp venea incarcat de minunatii. Nu sufeream cand incepea primavara si nu-mi parea prea rau cand toamna era pe sfarsite. Se inscriau toate in acel "asa trebuie sa fie", pe care l-am inteles singura, fara prea multe explicatii, de la cei mari. Cu toate acestea, trebuie sa recunosc cu mana pe inima ca, de cand ma stiu, n-a fost bucurie mai mare pe lumea asta, ca aceea a asteptarii primei zapezi. Iarna a fost dintotdeauna regina balului, si cat tinea ea, orice s-ar fi intamplat in acea perioada, niciodata, nicicum, in nici o imprejurare, nimic nu se putea sfarsi cu rau. Si asta, pentru ca iarna, parca toate se ordonau dupa alte legi, dupa alte scenarii, pe care cineva le tinea in frau cu mare maiestrie. Nu frigul si nu inghetul erau semnele iernilor de altadata din copilaria mea, ci dimpotriva, caldura ce se nastea zi de zi, din gesturile normale si naturale ale oamenilor, din acceptarea inteleapta, dar nu resemnata, a urgiilor iernii. Si erau in vremea aceea niste ierni pe care pana mai ieri le credeam pierdute doar in amintiri. Dar astazi, acum, le vad intorcandu-se tiptil printre oameni, de la an la an mai mari si mai grele, de la an la an mai crancene, in furia cu care pare ca pun stapanire pe lume. Ele sunt insa numai pietre de incercare pentru rabdarea cu care suntem datori, zi de zi.
Eram convinsa atunci, si sunt si acum, ca iarna, mai mult decat orice alt anotimp, lumea se vede de sus, de Acolo, de la El, rotunda, ca rotundul de lumina nascut in jurul unei lumanari. In irizatiile acelea diafane ce-o inconjoara palpitand ca o aripa stravezie de fluture isi au locul si oameni, si umbre de ingeri, si zapezi fara inceput si sfarsit, si vise, si, mai ales, povesti.

Maturile de iarna

Cum deschideai usa ca sa iesi afara, sa calci pe treapta inalta de piatra, de tocul gros al usii statea rezemata o matura mare, uriasa, din crengi de mesteacan, legate strans. Aceea era "matura de facut urma", adica matura cu care, de cate ori iesea cineva din casa, trebuia sa curete cararile atunci cand ningea, ca sa spulbere omatul ce se aseza in straturi groase. Mai intai se facea urma pe drumul catre izvorul de apa ce iesea de sub radacinile unui alun, apoi se curata calea catre grajdul in care astepta Matrona, cu tatele pline de lapte, si abia apoi porneai catre poarta, ca sa deschizi intrarea celor dinafara si "sa te pui in rand cu lumea". Caci daca n-ai fi curatat drumul catre ulita mare, pe unde ar mai fi venit badea Petrea Postariul, ca sa aduca zilnic ziarul, impreuna cu vestile locale, de pe celelalte uliti din sat? El era singura noastra legatura cu lumea larga. Cateodata, Petrea Postariul nu facea decat sa deschida poarta ograzii si sa arunce grabit ziarele. Dar atunci cand il auzeam tropotind marunt, ca sa-si scuture bocancii ori cizmele de omat, atunci stiam ca e un mic inceput de sarbatoare.Veneau odata cu el stiri din lumea larga, poate vreo scrisoare de la unchiul plecat la scoala departe, ori poate de la verisoara bunicii, maritata si mai departe, cu un "domn apothecar", adica, un neamt farmacist. Ma asezam pe scaunasul meu de lemn si ascultam cu mare cumintenie vorbele postariului, inmuiate cu sarg in rachiul de chimin cu care-l cinstea Buna in zilele in care-i aducea pensia ori vreo scrisoare. Si pe sub aroma parfumata a tuicii fiarta cu mirodenii, mai aflam, cateodata, si vreun cuvant nou, la care ma gandeam apoi zile in sir. De la el am auzit prima data despre "trebonal" si "devort", si multi nameti am calcat in picioare, repetandu-le, pana am inteles ce inseamna, iar cand, in sfarsit, am inteles, mi-a inghetat sufletul pe loc, numai si la gandul ca cineva dintre apropiatii mei ar putea ajunge acolo. Cred ca atunci am inteles prima oara ca se poate intampla sa fie frig si in inima omului, nu numai afara, in curtea ingropata in omaturi.
A doua maturica de iarna, mult mai mica si prinsa intr-o coada scurta de lemn lustruit, te astepta langa prag cum deschideai usa. Aceea era maturica cu care trebuia sa-ti scuturi zapada de pe haine si bocanci. Cum sa intri in casa omului, cu omatul pe tine? Deschideai usa, dar te opreai in varful scarilor si te scuturai frumos, adica te maturai cu maturica aceea mica, si in vremea asta iti scuturai si bocancii, tropaind pe podeaua de lemn. Doamne, cata bucurie era cand se auzea tropotit de bocanci la intrare. Stiam ca cineva de departe vine cu vesti si cu povesti. Si toate erau bune pe atunci si asteptate cu dor. Maturica cea mica, maturica de iarna, era o mare doamna, nu lucra decat in lunile cu omat, in rest, se odihnea in pod, cat tineau caldurile verii. Cealalta, matura mare de mesteacan, dupa ce-si facea treaba la omat, cum venea primavara, trecea in magazie si era scoasa de acolo doar sambata, cand se matura toata batatura "la marea stiinta", in asteptarea sarbatorii de duminica. Asa, cu chibzuiala, toata randuiala gospodariei si-a casei isi rotea rostul in functie de vreme. Nimic nu era lasat la intamplare, si era atat de simplu de trait, stiind ca toate sunt la locurile lor sigure si ca nimic nu este fara randuiala, in gramada aceea de unelte, gesturi si obiceiuri de zi cu zi. Si din cauza aceasta, niciodata iarna, oricat de grea ar fi fost, n-a putut speria pe nimeni.
Intr-un an, a nins atat de mult, incat zapada a ajuns pana la streasina casei, acolo unde erau puse coliviile de porumbei. Dar zapada asta n-a venit ea oricum. Mai intai, s-a lasat o negura groasa peste padure care s-a intins peste deal si a coborat atat de jos, de atingea crengile copacilor. Apoi a-nceput ninsoarea, mai intai incet, cu fulgi risipiti, tematori, parca, apoi tot mai desi si mai mari, tot mai repezi si mai nelinistiti. A nins o zi, a nins inca una si inca una si a nins inca multe alte zile la rand, iar tacerea care s-a lasat peste curtea noastra, peste ulita si peste sat a fost atat de mare, incat atunci cand ieseam afara mi se auzea respiratia, ca o faptura vie, ascunsa printre nametii uriasi. In zilele acelea, matura mare n-a mai facut fata la curatat potecile albe, ce sclipeau in soarele amiezii, si atunci Buna a scos din magazie lopata cea mare de lemn. Dar despre ea nu sunt prea multe de povestit. Era mare, grea si lata, buna doar de mutat muntii de zapada din loc.

Sirisaul

Cateodata, venea unchiasul Petrea si scotea din magazie capra de taiat lemne, o priponea in omat si-mi spunea sa ma imbrac gros. In vremea asta, el ascutea cu o pila in trei muchii dintii sirisaului. Apoi punea un lemn pe capra si ma urca pe lemnul acela, ca sa-l tin nemiscat cata vreme el si mutul Gavrila trageau de sirisau, cand intr-o parte, cand in alta. Nu vorbeau nimic intre ei, nu mai aveau ce-si povesti, ca se cunosteau de cand lumea. Lucrau in tacere, si peste noi, iarna cernea stelute de diamant. Doamne, ce-mi placea treaba asta si cat de ciudat mirosea lemnul acela proaspat taiat, pe care trebuia sa ma tot mut, dupa fiecare taietura. Era ca si cum, dintr-o data, ar fi navalit in curtea noastra incarcata de omat toata padurea vecina, cu mirosurile ei de ninsori salbatice. Si cand era gata de taiat un bustean, numai ce-l auzeam pe Gavrila scotand din mustata incarcata de promoroaca un "Ihaamm!", caci, de fapt, el nu prea era mut, numai ca asa-i ziceau oamenii, pentru ca tacea tare mult si rareori scotea cate un fel de mormait, din care nu prea puteai sa intelegi daca e multumit, suparat, ori doar mirat de ceea ce tocmai a facut.

Fata padurii

Alteori, venea alt "mut" la casa Bunii, Ianos, secheresul, care oprea la poarta sania trasa de doi cai suri, pana venea in casa si se intelegea cu Buna, de unde trebuie sa aduca fanul. Cam pe la mijlocul iernii, cand fanul se imputina in podul grajdului, trebuia angajat secheresul, intr-o zi mai calda, cu soare, ca sa aduca fanul din claile facute pe pamanturile de dincolo de apa Vaii Albe.Bineinteles ca eram prezenta si abia asteptam sa ma urc in sanie, infasurata in cojocul mosului, la dus, iar la intors, cand sania era plina de fan, veneam in urma ei, pe urmele lasate de talpicile groase. Daca n-ar fi fost cantecul zurgalailor legati cu flori de lana rosie la gatul cailor, mai, mai ca as fi adormit in mirosul aromitor al fanului, ce umplea ulita cu amintirea verii. Adunam smocurile de fan ce se agatau de crengile de pe drum si le bagam in buzunarele paltonului, ca sa duc cu mine amestecul acela ciudat de anotimpuri. Dar in buzunare mai erau si alte crengute si betigase, bucati de scoarta de mesteacan, pe care puteai scrie si desena, ori cine stie ce alte seminte ori boabe ciudate de fructe, gasite inghetate prin padure, si de fiecare data trebuia sa prezint buzunarele la control, inainte de a intra in casa, dupa asemenea drumuri. "Ioi, ioi, nu stiu cu cine sameni, gandesti ca esti Fata Padurii", imi zicea Buna, scuturand bine paltonul si lasandu-ma fara comoara adunata cu atata sarg din padure. Dar am gasit leac si pentru asta. Cata vreme Ianos descarca fanul, eu cautam un ascunzis potrivit, care cel mai adesea era sub acoperisul custii lui Leutu, cainele alb, flocos. El nu m-a tradat niciodata. Nici un om nu se bucura mai tare ca el atunci cand ningea pentru intaia oara. In sariturile lui prin zapada spulberata se amestecau bucuria in fata fulgilor ce i se topeau pe bot, si, mai presus de toate, fericirea libertatii totale, pe care prima ninsoare ti-o asterne la picioare. Nici un om nu se bucura mai tare ca el, poate numai eu, de aceea Leu a fost cat a trait tovarasul meu, fratele meu de iarna.

Ceaiul popasc

Cand era foarte frig afara, focul din sporiu nu se stingea nici noaptea. Buna se scula incetisor si o vedeam apoi in lumina galbuie, cum aranjeaza surcelele frumusel, una langa alta, peste jar. Uneori, nu se mai baga in pat, se aseza pe laduca de langa sporiu si statea nemiscata o vreme, ascultand cum flacarile focului cuprind cu sfarait cantat lemnele.Poate ca atunci, in momentele acelea, cand credea ca n-o vede si n-o aude nimeni, isi facea ea planurile si socotelile care o ajutau sa descurce itele zilelor ei de vaduva. Pana la mine ajungeau sub duna calda franturi din vorbele pe care ea le rostea intr-o discutie inchipuita, cu cine stie ce vecina, uneori bucati de cantece despre Erji, Ildiko si Sari, niste mandre care nu stiu ce tot faceau de le pomenea Buna mereu, sau soapte tihnite, atunci cand vorbea cu motanul Ciurli, ce dormea tolanit in cotlonul lui cald. Iar dimineata, cand ma trezeam, nu mai stiam daca doar am visat, sau chiar am urmarit-o pe Buna, in noaptea ce trecuse. Nu puteam citi nimic pe chipul ei, nu ramasese nimic din ingrijorarile noptii, radea uitandu-se la mine si ma mangaia pe frunte cu mainile ce miroseau totdeauna a lapte cald. Mirosul acesta de dimineata era si mai plin, atunci cand langa sporiu era asezata covata in care dospea painea. O data pe saptamana, sambata, facea paine in cuptor, si pe langa paine mai facea placinte, pangalau, rites cu silvoiz de prune, cu care-i astepta pe feciorii mai mici, unchii mei, care veneau acasa, de la scolile din oras. Si-n serile acelea, casa se umplea de oameni. Buna chema si vecinii, ii chema si pe unchii mai batrani, cu nevestele lor zambarete, si pregatea cate-o oala mare de ceai, incarcat de miros de ierburi. Punea acolo si cimbrisor, si flori de trifoi rosu, un pic de menta, cateva ramuri de... nu mai stiu cum se cheama, si apoi lasa oala acoperita o vreme, pentru ca mirosurile sa se impace unele cu altele. Strecura apoi ceaiul in cani si pahare, mai mari sau mai mici, dupa cum era omul, dar nu le umplea decat pe trei sferturi. Scotea apoi din credent o sticla butucanoasa din care turna in fiecare cana de ceai cate un dop de rachiu tare de prune. Asta era reteta "ceaiului popasc", si el nu lipsea de pe masa niciodata in serile lungi de iarna, cand bucataria Bunii devenea, dintr-o data, neincapatoare. Nu stiu de ce-i spune asa, "ceai popasc", poate pentru ca dupa o asemenea tratatie, insotita de placinte musai calde, multi dintre invitatii de sambata seara vedeau la plecare numai ingeri, in vreme ce erau boscoroditi de nevestele cele gurese, ori poate de la vreun popa, nu prea sfintit, care o fi trait in anii aceia de demult, in catunul acela ingropat de nameti, aproape o jumatate de an. Dar stiu sigur, pe incercatelea, ca atunci cand il bei, te simti mult mai usor decat fulgii care se aseaza binecuvantati pe pamant.

Bocancii

Cand vine iarna, toate drumurile se aduna, se scurteaza, se strang si se intorc, ajungand mereu in preajma unui foc. Poti sa ajungi pe ulita plina de sanii si prunci, ori sa fii la marginea padurii, culegand boabe inghetate de ienupar ori de porumbele, poti sa te intorci de la baba Nastasia, unde-ai fost trimisa cu un pic de "zama calda", ca-i prea batrana sa-si mai faca singura, ori din ce loc te-ai intoarce, tot un foc mare visezi, cand ti se strang degetele inghetate pe sfoara impietrita de frig cu care tragi sania dupa tine.
Dar ce poti sa faci, atunci cand drumurile sunt toate pline de omat, si cand dimineata vezi urme de salbaticiune coborata din padure cum inconjoara casa ca un lant amenintator? Nimic altceva, decat sa te arunci pe spate, in zapada moale, cu mainile larg departate, ca sa ramana in patura alba urma ta, ca a unui inger cu aripile desfacute, ce tocmai vrea sa-si ia zborul. Intr-un an, am umplut gradina cu ingeri din acestia, ca sa apere casa de urmele ce coborau din padure, tot mai des, in gerul inghetat. Noaptea, cand m-am uitat pe fereastra, ingerii mei sclipeau in lumina inghetata a lunii, ca o armata de paznici argintii.
Cateodata, era atat de mare omatul, incat, ca sa nu intepeneasca si sa nu inghete, unchiasul Petrea lua poarta din tatani si o ducea in sura. Doamne, ce mult imi placea sa vad cum iarna facea minunea asta mult asteptata, prin care curtea noastra se unea dintr-odata cu restul lumii si trecea dincolo de gard si de marginea padurii. Atunci imi placea cel mai mult sa-mi iau bocancii si sa plec in lume, calcand peste nametii ce acopereau garduri si poteci. Odata, prima ninsoare mi-a adus o bucurie atat de mare, incat si acuma, de cate ori vad fulgi pentru intaia oara, mi-aduc aminte cu drag de ziua aceea de demult. Cand m-am trezit dimineata, in locul sosonilor mei gauriti, am dat cu ochii de o strasnica pereche de bocanci, din piele groasa. Pareau cam butucanosi, baietesti chiar, semanau cu bocancii pe care-i purtau soldatii. Dar aveau doua catarame, doua minuni ce straluceau in lumina clara a diminetii. O, Doamne, ce frumusete si ce bucurie! Mi s-a oprit respiratia cand i-am vazut. Am incremenit, caci era cu mult mai mult decat indraznisem eu sa sper. Atat de mare mi-a fost bucuria, incat in noaptea urmatoare m-am trezit, m-am incaltat cu bocancii noi si m-am culcat iar, asa incaltata, ca nu cumva ei sa plece de la mine, ori sa dispara in cine stie ce cotlon. Cu bocancii aceia as fi putut traversa toata lumea. Ma stiau toate drumurile, toate dealurile, toate poienile. Nimeni nu ma putea intrece. Sa fi fost zapada cat casa, cat muntele, si tot nu ma inspaimantam. Ma duceau bocancii mei oriunde, si nici un drum nu mi se parea greu, de netrecut. Am purtat bocancii aceia tot anul. Pielea lor s-a mai inmuiat. Nu mai erau asa tepeni ca la inceput. Dar cu cat se scorojeau mai tare, cu atata mi-erau mai dragi, cu atat era prietenia mai veche. Au trecut multi, multi ani de-atunci. Nu stiu pe unde vor mai fi fiind bocancii mei. La ultima mea trecere prin casa veche, am descoperit cu uimire paltonul albastru, agatat de-o grinda afumata din pod. Bocancii insa nu mai erau prin ungherele intunecoase. Cu siguranta, se plimba si azi, pe undeva, prin nametii copilariei.