La povesti cu un svab si-o chitara: HANNO HOFER

- Acest Ivan Turbinca al blues-ului romanesc, cu ochi albastri si blanzi si cu un suflet ca painea calda, l-ar face si pe Sfantul Petru sa cante "rhythm'n'bulz" ca-n Ardeal, cu "on pchic" de afumatura svabeasca. Cum de-o "vodki" si de-un "guleaiu" se pune repede pe iarna asta siberiana, mai lipseste o hazeaica la background, pentru ca petrecerea sa fie intreaga. Se gasesc si de-acelea, fiti pe pace! Dar, s-o luam pe rand... -

Amintiri la gura sobei

- Iarna asta tarzie nu se da dusa usor: prilej nimerit sa stam la depanat amintiri "la gura sobei". Cum erau iernile copilariei tale, Hanno?

- Cele mai multe le-am petrecut la Bucuresti, in cartierul Berceni. Imi placea mai ales dupa Anul Nou, cand oamenii aruncau brazii de Craciun si noi ne faceam sabii din ei. Se incingeau adevarate batalii intre armatele blocurilor A 15 si A 14. Dupa care ne uneam si ne bateam cu alte blocuri, pana ni se rupeau sabiile. O alta distractie de pusti mai erau pocnitorile artizanale, pe care le faceam, evident, fara sa tinem seama de riscuri. In satul bunicilor mei din Banat, Sanpetru Mic, iarna nu era cine stie ce distractie pentru un copil. Fiind in pusta, o campie intinsa, nici macar o tentativa de derdelus nu exista. Dar tin minte ca in drum spre gara - care era la 3 km distanta, in alt sat -, drum pe care-l faceam peste camp, pe jos, prin zapada, vedeam uneori zeci de caprioare.

- Ce insemna o zi de duminica linistita, in satul svabesc in care ai copilarit?

- Dupa ce oamenii se intorceau de la biserica, toata familia se aseza la masa. Bucataria svabeasca era la loc de cinste. De la masa de duminica nu lipsea niciodata supa de gaina grasa, cu taietei, iar la felul doi - snitel, ori friptura la tava, cu piure de cartofi si compot cu sirop, cel mai adesea de caise. La svabi, in loc de muraturi sau salata, se serveste compot. Se mai mancau porumbei, gatiti in mai multe feluri, supe, tocanite, dar mie nu mi-au placut niciodata, pentru ca aveau putina carne si multe oase, iar eu nu aveam rabdare sa le aleg. La prajituri de casa - foarte sofisticate, cu creme dulci si cu multa glazura - nu le batea nimeni pe svaboaice. Imi amintesc ca faceau si un strudel a carui foaie era atat de subtire si de elastica, incat atarna pe masa de intins ca o fata de masa, pana aproape de podea, si nu se rupea. Impaturita in mai multe straturi, care la copt deveneau crocante, era umpluta cu visine, mere si tot felul de fructe. Era un spectacol sa vezi cum faceau foaia din acel aluat, scuturand-o intai in aer, ca pe o panza batuta de vant, si apoi intinzand-o pe o masa intreaga... Mda, bunatatile copilariei, carora le duc dorul, pentru ca nu le mai pregateste nimeni acum. Svabi nu prea mai sunt. In satul bunicilor mei, Sanpetrul Mic, mai e acum un singur svab. Mai exista macelari svabi, emigrati in Germania, care pregatesc porcul ca acasa, in Romania, pentru comunitatea de acolo, de svabi plecati de aici, si toti se bat pentru celebrul jambon de porc svabesc si carnatii cu boia. In copilaria mea, toate mancarurile acestea svabii le "asezonau" cu vin facut de ei, vin de tara, destul de bun.Mai faceau si vinuri nobile, din podgoriile lor celebre, de pe dealurile din jur, Recas, Teremia, Minis. Si rachiu de fructe beau, facut tot de ei, la cazanul satului. Acum, inainte de postul Pastelui, se facea un fel de carnaval cu masti. Svabii mai petreceau si la sarbatorile de hramul bisericii, cand perechi imbracate in port svabesc faceau procesiuni prin sat, purtand icoanele si steagurile parohiei. Apoi, se facea masa la caminul cultural, venea fanfara, canta valsuri, si noi, tinerii, dansam dansurile traditionale. Am o poza de atunci - purtam niste cizme care ma strangeau groaznic si tineam de mijloc o fata, care purta o fusta umflata, cu panglici colorate, sub care erau, in straturi, mai multe jupe. Mai era stropitul fetelor, a doua zi de Pasti, iar de Craciun, era un ritual in sine taierea porcului. De cativa ani buni, imi cumpar si eu porc, din Marsa de Giurgiu, un sat cu lautari, unde am prieteni buni, pe nea Vasile Dinu, zis si "Dimineata pe racoare", de cand a facut colaborarea cu Zdob si Zdub. Am fost si in turnee impreuna si acum am organizat un concert cu ei, de Ziua Indragostitilor, in Clubul Taranului Roman. Mai degraba un concert de "anti-Valentine's Day", pentru ca nimeni nu canta mai frumos de dragoste decat nea Vasile, ca pe Teleorman: "Mult ma-ntreaba nevasta / Mai am alta decat ea / eu ii spun numai pe ea / Ea nu crede niciuna / Of, of, of, si-aoleu, mai!".

- Voi, cei din trupa Nightlosers, nu ati facut concert de Valentine's Day?

- Noi, nu! E o sarbatoare de import, un pretext ca sa mai faci ceva comert. De dragoste poti sa canti si fara o zi anume dedicata. Acum totul a ajuns un joc pe interes, Valentine's, Dragobete, Anti-Valentine's, Anti-Dragobete, nu mai inteleg nimic. Mai bine o lasam balta si cantam asa, de capul nostru.

- Vorbind de dragoste, tu cum stai la capitolul asta?

- Calatoresc mult, cant, fac filme, mai mereu sunt cu colegii de trupa in turneu, dar exista, ei bine, da, cineva care ma asteapta in prag, atunci cand ma intorc de la drumurile mele. Nu fac caz de asta, dar daca ma intrebi, sunt "adjudecat" din punct de vedere sentimental. Am un menaj absolut... normal, cu cineva dintr-o cu totul alta zona decat cea a muzicii sau a show-biz-ului. Iubim amandoi animalele, avem trei pisici, un caine si doua broaste testoase. Am mai avut si un porumbel bolnav care, dupa ce l-am ingrijit si s-a facut bine, a zburat. Pe acela il tineam pe balcon, ca sa nu-l atace matele. Broastele le am de mult, de vreo 12 ani, sunt cele mai batrane din menajerie. Pisicile le-am gasit in podul casei, cand ne-am mutat, ne-am atasat de ele, ma iubesc tare si stau numai atarnate de gatul meu, ca niste gulere. Cainele e un pinscher pitic, cand il scot la plimbare rade lumea de noi, pe strada, pentru ca eu sunt foarte inalt, iar el foarte mic, mi se incurca printre picioare. Dar nu-mi pasa. Nu sunt un activist fervent pentru drepturile animalelor, dar le iubesc si le ajut pe cele care-mi ies in cale.

- In afara animalutelor de casa, mai ai si un copil: Thomas, un baiat mare, acum.

- E fiul meu dintr-o relatie anterioara, are aproape 14 ani. Nu locuim impreuna, dar chiar daca nu ne vedem atat de des, vorbim la telefon, ne sfatuim, mergem la concerte amandoi. El e elev la liceul de arte "Tonitza", canta foarte bine la chitara, are o trupa de pustani. Ii place muzica "Nightlosers", dar nu din cale afara, are alte preferinte muzicale la varsta asta, si asa e si normal. Mie imi place foarte mult ce compune el, un fel de rock experimental, dar face si videoclipuri, e foarte creativ. Un baiat de toata isprava!...

La cantat din frunza, in America

- Stiu ca in turneele "Nightlosers" atmosfera e de tabara scolareasca: tot timpul cineva e victima unei farse puse la cale de ceilalti. Inveseleste-ne si pe noi, povesteste-ne cateva din sotiile voastre.

- Cantam de aproape 20 de ani impreuna si nu ne plictisim deloc: ideile de farse sunt inepuizabile. La inceput, ne furam unii altora instrumentele. Am renuntat, dupa o vreme, nu mai tinea si, oricum, presiunea era prea mare: un instrument bun nu gasesti pe toate drumurile. Anul trecut, colegii de trupa mi-au furat aparatul foto, eram la mare, la Vama Veche. M-am necajit grozav, ca era un aparat bun. Ca sa mi-l inapoieze, au vorbit cu un iluzionist care, in timpul show-ului, mi-a scos tot felul de sireturi innodate din buzunar, monede si alte chestii, m-a pus sa inchid ochii, sa deschid ochii, sa fac cinci pasi la stanga, cinci la dreapta, incat ma zapacise de tot. Totul a culminat cu aparatul meu scos din joben. Va dati seama ca nu m-am prins de la inceput, aveam doar o expresie tampa si fericita ca-mi regasisem aparatul, care dupa cateva secunde s-a transformat in furie, cand mi-am dat seama ca ei mi-au furat aparatul si s-au inteles cu iluzionistul.
Uneori, lucrurile se mai intampla si fara sa le punem noi la cale. Eram la Washington, la "Smithsonian Festival", si Nucu Pandrea, cantaretul nostru din frunza, s-a oprit si a spus: "Uite, din pomul asta as vrea o frunza, mi se par tari, tepene, numai bune de cantat!". Si atunci, unul dintre ceilalti colegi m-a ridicat pe mine, ca eram mai inalt, ca sa ajung la frunze, si i-am rupt cateva. Imediat ne-am trezit cu un politist langa noi, care ne-a intrebat ce facem acolo, de ce "jumulim" pomul. Noroc ca aveam ecusoanele alea mari de la festival atarnate de gat, si asa i-am explicat ca noi venim din Romania, ca acolo se canta din frunza si ca i-a trebuit colegului nostru un "instrument" nou, proaspat, ca cel vechi se ofilise. Politistul a fost descumpanit initial, a crezut ca ne batem joc de el, dar Nucu s-a oferit sa-i faca o demonstratie. Politistul a ramas vorbind singur, iar noi am plecat, ca trebuia sa inceapa concertul. Si asta ni s-a mai intamplat si anul trecut, si acum doi ani, cand am fost in Canada si in State, in turneu. Securitatea e destul de severa la vama, noi trebuia sa ne caram instrumentele la si de la verificat, intoarse pe toate partile. Si cum explicam noi vamesilor ca suntem un grup de blues, apare si Nucu, care mergea mai incet. "Si domnu' la ce canta?". "La frunza!". Din nou, stupoare: "Ia... sa vedem!". Si le-a cantat Nucu o doina, de-au ramas toti incremeniti, s-a facut liniste in terminalul ala plin cu oameni care asteptau sa fie controlati de securitatea aeroportului. Avem mare noroc cu el, de fiecare data, hatru cum este, e cel care destinde atmosfera si face in asa fel incat cine vrea sa ne stranga cu usa, in vreo conjunctura mai tensionata, dintr-o data ia totul la lejer. E un personaj. A jucat, de altfel, si intr-un film de-al meu, "Ajutoare umanitare". El e tinta noastra predilecta. Norocul nostru ca stie de gluma. Mai ales cand ii ascundem gentile si el crede ca le-a uitat in tren. Altadata, eram intr-un tren de noapte neincalzit si Jimmy Laco, formidabilul nostru violonist si chitarist, a zis ca el nu mai rezista la frigul ala si ca, tot plimbandu-se pe hol, a descoperit ca in vagonul alaturat era mai cald. S-a dus acolo, lasandu-si hainele si bagajele la noi in compartiment. Dupa trei ore ne-a sunat: "Ba, au decuplat vagonul asta si l-au atasat la alt tren, nu stiu pe unde am ajuns!". S-a intors a doua zi pe la pranz in Cluj, unde noi ajunsesem de multe ore, doar in pulovar si cu telefonul in buzunar. Jimmy nu bea, fumeaza foarte mult, daca ar fi baut si el, ca noi, ceilalti, poate s-ar mai fi incalzit si ar fi ramas in vagonul nostru. Deh!...
Sunt foarte legat de colegii mei de trupa, am trecut prin intamplari memorabile, am cantat impreuna in locuri dintre cele mai neobisnuite: intr-o puscarie, intr-un spital de nebuni, intr-un depozit de aparate electrocasnice, intr-o pestera cu o acustica formidabila, in varf de munte, la Romanesti, in Timis, unde se fac de vreo 30 de ani incoace concerte, chiar si simfonice, organizate de Clubul Speologic din Timisoara. Am cantat si intr-o povarna, unde se face tuica, langa cazan, in satul Bulbucata, din Ilfov, am filmat si un videoclip acolo. Ne place sa reinventam blues-ul prin elemente de folclor ardelenesc, prin asta ne recunoaste lumea. Colegii mei sunt muzicieni foarte buni si impreuna facem, zic eu, o muzica valoroasa, cu care nu ne este rusine, oriunde in lume. Si nu suntem deloc scortosi, concertele noastre nu pun distanta intre public si scena, ci ne aduna la un loc, ne distram, bem si cantam cu totii. Cred ca de asta suntem inca pe scena, ne place ceea ce facem, si chiar daca criza ne influenteaza si pe noi, in sensul ca nu mai avem atat de multe cantari ca inainte, unele cluburi s-au inchis, inca ne descurcam.

Un teuton visator

- Stiu ca in afara muzicii iubesti si filmele vechi si iti place mult sa citesti. Ce alte pasiuni ti-ai mai descoperit?

- De mic, am colectionat tot felul de acte, bancnote vechi, timbre. Cred ca asta-mi vine de la pasiunea pentru istorie: imi place sa cotrobai si sa gasesc lucruri interesante, fie hrisoave vechi in vreun fond de arhiva, fie un instrument exotic in magazinele de antichitati. Asa am gasit, de curand, o chitara havaiana (nici macar vanzatorul nu stia ce-i aia), in stare de functionare, i-am mai facut eu niste modificari si acum suna perfect. Chitara mea Fender, din anii '70, nu mi-am schimbat-o nici acum, probabil ca nici nu voi face asta prea curand, e o chitara pe viata: instrumentele astea sunt ca vinul, cu cat mai vechi, cu atat mai bune. De la o "consignatie" din centrul vechi am gasit un acordeon nemtesc foarte frumos, din anii '50. Ma mai "joc" pe-acasa cu el, desi cand eram copil, bunicii m-au obligat sa invat sa cant la acordeon, asa era in traditia familiilor germanice. Dar, vorbind de asta, daca ar vedea cineva biroul meu, s-ar linisti in privinta ordinii si disciplinei specific germane. Nu-mi place sa mesteresc, asa cum se spune despre nemti, nu-mi desfac masina sau motocicleta in bucati, doar ca sa vad daca o pot face la loc, am niste vecini care fac asta toata ziua si observ ca le produce o placere nebuna. Am o bicicleta, am avut multe motorete cu care am facut multe accidente, am avut si o motocicleta, nu ma tenteaza sa conduc un automobil in traficul din Bucuresti. Am facut scoala de soferi, dar n-am dat examenul, pentru ca n-am fost niciodata dispus sa aman un concert din cauza asta. Asa s-a nimerit! Apoi mi-a expirat cazierul si mi-a fost lene sa mai scot altul, mai usor a fost sa o las balta.

- Esti Rac, atasat de valorile stabile. Unde spui "acasa", cand esti mai mereu pe drumuri? Ai fi putut foarte bine sa fi ramas in Germania, unde ai emigrat cu parintii tai, unde tatal tau traieste si acum.

- Am prins radacini la Bucuresti! Putea sa fie altundeva. Dar, intr-adevar, imi place sa calatoresc: imi iau laptop-ul, imi indes in buzunare ardei iuti si sosul de chili, slipul sa nu lipseasca din geamantan (ca poate stau la un hotel cu piscina si eu ador sa inot), si gata, plec! Daca se intampla sa stau o saptamana dintr-o bucata in Bucuresti, ma mananca talpile, adulmec drumul si privesc in zare, ca un reflex pavlovian. Da, doar un reflex, nu neaparat o nevoie filosofica. Asa m-am obisnuit. M-am nascut la Timisoara si am trait o vreme acolo, intr-o atmosfera de multiculturalitate, ma intereseaza toate lucrurile legate de minoritati, de etnii, asa am crescut, cu acceptarea diversitatii, a Celuilalt, altfel decat tine, tigani, tatari, unguri etc. Am stat trei ani in Germania si acolo mi-am asumat identitatea mea de roman de etnie germana, svab.As putea sa plec oricand dincolo. Daca ma intrebi ce ma tine aici, nu ti-as face declaratii sforaitoare de dragoste de patrie, ci ti-as spune, simplu, ca aici am treaba. Am ramas in Romania pentru ca asa s-au legat lucrurile - aici fac muzica, aici fac film. Am si acolo multi prieteni, gandeste-te ca majoritatea colegilor mei de la liceul german din Bucuresti, promotiile de la inceputul anilor '80, sunt mai toti in Germania, emigrati. O fi mai simpla viata acolo, dar aici e mai frumoasa, ca sa parafrazez o vorba celebra.
Nu cred in zodii, nici nu stiu care-s alea, stiu doar cate ceva despre zodia mea, mi s-a ghicit in carti, in cafea, in cifrele datei de nastere, unii chiar au nimerit-o, dar in chestii din astea ezoterice sunt destul de sceptic. Eu sunt un Rac cam comod, muncesc in salturi, ma mobilizez cand am proiecte vaste, si pe film, si pe muzica, si duc totul la bun sfarsit. Apoi, ma bucur de perioadele de lene, pur si simplu. Din cand in cand, mai rar se intampla, imi place sa stau acasa si sa gatesc: mai ales peste, imi place mult. Cand eram mic si nu eram intr-o situatie foarte confortabila, imi spuneam ca sunt plecat de-acasa, iar cand totul era ok, imi spuneam ca sunt acasa. Da, imi faceam tot felul de scenarii ca sa ma adaptez rapid si fara eforturi dramatice, oriunde as fi fost. Tot asa, cand nu-mi convine sa fiu roman, zic ca sunt neamt, iar cand nu-mi convine sa fiu luat drept neamt, spun ca sunt roman. Glumesc, acum!... Dar sa stii ca sunt foarte multe stereotipuri negative legate si de nemti: fara simtul umorului, prea rigizi, tipicari etc. Ca sa nu mai spun ca multe natii europene n-au uitat ca nemtii au pornit doua razboaie mondiale, sau ii asimileaza pe nemti fascistilor. Insa eu nu pun etichete pe natiuni, ci pe oameni. Uite, de exemplu, imi place ca germanii si-au ales o femeie drept cancelar, si inca o femeie din fosta RDG, din Est. Asta spune multe despre ei.

- Ai fost de fata cand a inceput demolarea Zidului Berlinului, ai trait euforia aceea, dar ca student la istorie sud-est europeana, cum erai atunci, sunt sigura ca ai avut si constiinta ca participi la un moment istoric. Unde s-a scurs tot entuziasmul acela, si la ei, si la noi?

- S-a pierdut in cotidian. Dificultatile de a aduce spre democratie o tara 50 de ani comunista au inceput sa-si arate repede "coltii". In Germania, esticii care invadau liberi vestul fara ca acesta din urma sa prinda de veste si fara sa aiba capacitatea de a-i "absorbi" in societate, in economie, i-au facut pe vestici sa uite repede euforia inceputurilor si sa lanseze primele "maraieli", primele bancuri cu estici si cu complexele lor de inferioritate. Dar, fata de noi, ei au iesit de mult din tranzitie, n-au pierdut timpul, in primul rand, au maturat gunoiul si nu l-au bagat sub pres, ca noi: au avut curajul sa puna la zid comunismul, sa-i infiereze in mod oficial pe slujitorii lui, sa faca lumina cu CNSAS-ul lor, cu actele, cu dosarele detinutilor si urmaritilor de catre politia politica. Sa exorcizeze raul! La noi, subiectul inca este unul sensibil, atitudinea e inca ambigua fata de el.

- Ce ai simtit citind dosarul mamei tale de la CNSAS, urmarita politic pentru ca era ziarista la ziarul de limba germana, fostul "Neuerweg".

- Interes. Si gust amar. Nu revolta, desi am vazut acolo informari semnate de apropiati ai familiei, nu dorinta de a-i razbuna memoria. Mai erau trecuti acolo si "zugravii" profesionisti, adica securistii care-ti plantau microfoane in pereti si pe urma-ti zugraveau casa, o gaseai gata, curata. Noua ne pusesera microfon in telefon, si ca sa vorbim neascultati in casa, bagam aparatul in sifonier si puneam multe perne pe el. Ce-a fost, a fost. Normal ca am resentimente fata de sistem, fata de oamenii care l-au facut sa functioneze, dar nu fata de cineva cu nume si cu adresa. Ma bucur ca am putut avea detasarea asta.

- Ti se pare o alegere buna sa traiesti intr-un oras de provincie, sau ti se pare o autosuficienta, ca artist?

- Nu, atata vreme cat am laptop-ul cu mine, sursa mea de comunicare si de informare, fara de care nu plec nicaieri. Dar mi-ar placea sa traiesc la Cluj, am si stat trei ani acolo, inainte de a veni la Bucuresti, la Academia de Teatru si Film. Clujul a evoluat foarte mult in ultima perioada, dar si in Bucuresti gasesc locuri frumoase. Nu neaparat istorice, ci mai mult care tin de istoria recenta, pe care le vad cu ochiul regizorului de film: de exemplu, mie imi spune foarte multe o zona industriala de la marginea orasului, o uzina comunista dezafectata, sau imbinarea ciudata intre mahala, blocuri comuniste si vile postdecembriste vopsite in roz. Asta e Bucurestiul: un spectacol continuu. Imi place sa-mi iau aparatul de fotografiat si sa umblu prin locuri ca acestea. Ma doare sufletul ca inca se demoleaza cladirile vechi, am si facut un material despre asta, pentru televiziunea germana la care colaborez, ca un fel de corespondent pentru Romania. Dar, cum spuneam, daca muzica ma tine mai mult pe drumuri, filmul ma tine in Bucuresti. Preocuparile acestea doua ale mele sunt egale ca importanta si asa as vrea sa ramana. Am luat si cateva premii internationale cu scurtmetrajele mele. Lungmetrajul "Amintiri din Epoca de Aur", la care am colaborat cu Cristian Mungiu, a fost si el foarte bine primit in strainatate, dar toate astea doar mi-au gadilat orgoliul, dau bine la CV, dar nu m-au ajutat, practic, cu nimic. Nu e genul meu sa ma odihnesc pe premii, ci incerc sa fac filme bune in continuare, in cazul in care am idei.

- Ce ai bifat deja pe agenda ta, si ce ai pe lista "de facut", pentru perioada urmatoare? Cand o sa apara odata un nou album "Nightlosers", ca lumea si-a cam pierdut rabdarea tot asteptandu-l!?

- Am facut un scurtmetraj, "Cod rosu". E in faza de montaj finala, sper ca in vara sa intre in festivalurile de gen si pe piata de televiziuni. Am terminat un filmulet comandat de Institutul de Etnografie si Folclor "Constantin Brailoiu" despre mesterii fierari. In Apuseni, in Buzau, in Gorj, in Dobrogea, am mai gasit cateva ateliere vechi, traditionale, in care se folosesc foale si alte scule si unelte vechi legate de acest mestesug. A fost extrem de interesant. Fierarii sunt oameni hatri, iar in jurul lor se aduna la povesti si altii, ca intr-o "poiana a lui Iocan". Pentru un album nou "Nightlosers" suntem in studio in momentul acesta, am inregistrat deja patru piese. Lucram piesele pe loc, in studio, fiecare vine cu cate o idee, e mult mai usor asa, tragem succesiv aranjamentele orchestrale, vocile, pana la forma finala. Pana in vara il vom lansa. Dupa ani de zile, in care tot am promis un nou album publicului nostru, de data aceasta ne vom tine de cuvant. De-adevaratelea! Tot acum ne creionam si programul de concerte pentru vara, in tara si in strainatate. In iulie vom canta in Germania si Austria, la festivaluri si in cluburi. Pana atunci, ne incalzim la gandul asta, si la o cana de vin fiert.