Micul Print

Povesti de iubire

Doamne, ce frumoasa e cateodata viata! Afara e o seara racoroasa de vara si eu stau pe terasa, cu picioarele ridicate pe-un scaun. Intr-o mana tin un pahar cu o bautura aromata; fara alcool sau cofeina, nici vorba, o bautura de fructe, pe care mi-am preparat-o singura. Energizanta si sanatoasa! In cealalta mana tin o carte pe care o citesc zi de zi, ca pe Biblie: "Copilul sanatos", un indreptar pentru viitoarele mame. Iar pruncul meu tocmai a miscat si-mi da semne. Pun palma peste pantecul usor rotunjit. Locatarul semnalizeaza intruna: "Sunt aici! Ma auzi?". "Puiule, mai ai de asteptat doua luni, pana ce-o sa ne strangem in brate. Ma bucur atat de mult", spun in gand.

Doamne, ce bucurie! Nu pot crede ca este adevarat. M-am codit atat de mult sa fac un copil, si acum sunt cea mai fericita femeie din lume. E in mine, in pantecul meu, o picatura de viata adevarata, pentru care ii multumesc in fiece clipa lui Dumnezeu. Si pe deasupra baiat! Micul meu print, venit la mine de pe-o planeta indepartata. Stiu exact cum arata, mi-l inchipui in amanunt. Are ochii verzi, alungiti, si miroase ca florile galbene de grozama. Ma gandesc la el cand ma culc, il visez toata noaptea si a doua zi dimineata, lumina zilei, abia strecurata printre perdele, mi-l aduce din nou in dar. Micul meu print de pe o planeta albastra!

Mi-e frica, uneori, de atata noroc. Mi-am gasit barbatul vietii, am o meserie care imi place, sunt sanatoasa, inconjurata de oameni dragi. Multa vreme n-am vrut copii, dar intr-o zi am simtit, pur si simplu, un soi de spaima. Implinisem treizeci de ani si nisipul din clepsidra vietii incepuse sa curga mai repede. Urcasem dealul si ma pregateam sa cobor. Lucrurile importante le realizasem deja, dar ele nu puteau sa opreasca alunecarea. Atunci mi-am dorit un copil. Am simtit ca venise momentul. Ca sunt in stare sa mi-l asum. Ca prezenta lui va da o alta masura vietii mele. Ca se va produce o extensie fara legatura cu trecerea timpului. O bula miraculoasa, cu doua fiinte vii: el si eu.

Am ramas insarcinata in noiembrie. La comanda! Stiam ca Dumnezeu imi va auzi rugaciunea, fiindca i-o trimiteam cu fiecare stea de pe cer. Stea de stea, pandita prin fereastra deschisa a odaii. Mesageri luminosi, incarcati de aceeasi rugaciune fierbinte: un copil!
Barbatul meu a fost la fel de bucuros ca si mine. Aveam in spate opt ani de mariaj fericit, o experienta suficienta, pentru a ne dori, amandoi, un copil. Da, venise momentul! Singura "umbra" intre noi era ca el isi dorea o fetita, in timp ce eu visam un baiat. Cand a vazut ca incep sa cumpar hainute albastre, a ras. "De unde stii ca o sa fie baiat?", m-a intrebat. "Nu incape nici o-ndoiala", i-am spus. "E baiat! Micul print!". In rugaciunile mele nu fusese vorba niciodata de o fetita, ci doar de un baiat. Iar rugaciunile se transforma in realitate. Cu o conditie: sa arzi, cand le spui. Sa scoti flacari mari si sa te mistui ca jarul. Ce-ti doresti cu ardoare se implineste. Daca-l pui la mijloc pe Dumnezeu. Cateodata, ma gandesc ce-o sa fie, ce-o sa ajunga EL in viata. Oricum, n-am de gand sa-l influentez. Sa faca ce vrea, la fel ca si mine, si, mai ales, ce ii place, o meserie pe care sa se sprijine toata viata. Cel mai bun tovaras de drum. Nume nu-i dau, din superstitie. Sa-l vad mai intai ca e viu. Ca respira. Cum o sa arate stiu, insa, sigur. Ma gandesc cu atata intensitate la el, incat n-am nici un fel de emotii: un copil frumos, sanatos, si cu miros de grozama. O floare salbatica, aurie, nici de gradina, nici de padure, nici amaruie, nici dulce, potrivita cu un baiat.

Singurul ajutor la care am apelat in perioada de sarcina a fost un indreptar pentru viitoarele mame. O carte nemteasca, concreta, plina de sfaturi bune. Am citit-o cu atentie maxima, notand ce era important. De pilda, sa vorbesc cu copilul din pantec. O facusem in minte, tot timpul, dar de vorbit... mi se parea caraghios. Dar intr-o zi am "probaluit", cum spunea in copilarie bunica. A fost cea mai extraordinara experienta din viata mea. Asezata in fotoliu, cu palmele puse pe pantec, am inceput sa vorbesc: "Hei, buna dimineata baiete, ma-auzi?". Poate dormea, fiindca inauntru nu s-a miscat nimic. "Copile, sunt mama ta! Imi tin palmele peste tine. Ma simti?". Doarme, mi-am zis, sau poate ca sfaturile din carte sunt bune de aruncat la gunoi. Atunci m-am hotarat sa dau lovitura cea mare, sentimentala, la care e greu sa rezisti: "Te iubesc, te astept, sunt fericita ca esti cu mine. Mi se pare un miracol ca iti bate inima deodata cu a mea. Suntem vii amandoi, baiete, o pereche pentru toate vietile pe care le avem de trait". Dintr-o data, sub palmele mele, pantecul a inceput sa se involbureze intr-o parte, lasand sa se vada un contur. Cu ochii inchisi, cu respiratia oprita si simturile atatate la maximum, mi-am pus mana pe locul acela, incercand sa ghicesc ce era dedesubt. N-a fost prea greu. Colocatarul meu semnaliza ca exista, impingandu-ma in burta cu un calcai. Un calcai micut, de papusa, dar viguros! A fost clipa suprema a sarcinii mele si, poate, cea mai fericita din viata mea. Inceputul unui dialog febril si intens, care a durat pana la nastere. O lunga perioada de povesti minunate, pe care i le spuneam ore in sir. Despre ce vedeam pe fereastra, pe strada, despre motanul care dormea noaptea impreuna cu noi, despre bucuria care nu ma parasea nici o clipa si, mai ales, despre steaua albastra, de pe care il chemasem sa vina in viata mea.

Peste vreo trei saptamani, intr-o dimineata de vara, m-am trezit mai devreme ca de obicei. Imi venea sa vars, mi-era greata, aveam dureri de stomac. Facusem o indigestie? Nimic din ce-am luat nu mi-a fost de folos. Doar nu sunt durerile facerii! mi-am zis speriata. Mai aveam de asteptat inca o luna! Intinsa in pat, stateam cu ochii pe ceas. Spasmele reveneau regulat, la distante de sase minute. M-am hotarat sa-l trezesc pe barbatul meu. La spital, am fost dusa direct in sala de nasteri. Fiindca au aparut complicatii, am nascut cu cezariana. Mi-au facut o injectie in sira spinarii. N-am simtit nimic, dar cand doctorul mi-a aratat "minunea" ce iesise din pantec, era sa mor, inecata cu tubul de oxigen. "Copilul dvs. este mongoloid", mi-a spus cu voce inabusita. Are sindromul Down. "Nu se poate!", am strigat. "E-o greseala! As fi simtit. Sarcina a decurs minunat!". Cu bratele incarcate de trandafiri, barbatul meu intepenise in picioare. "Sunteti sigur?", a insistat. "Nu cumva e o greseala de diagnostic?". "Nu, din pacate", a raspuns medicul. "Dar nu trebuie sa disperati. Exista cazuri usoare si grele de mongolism. E prematur sa afirm cum se va dezvolta pe parcursul vietii copilul. Oricum, in ultima vreme, medicina a facut mari progrese si exista multe sisteme de integrare in societate a unui copil cu sindromul Down".
"Ce mai conteaza?", suspinam hohotind. "Am nascut un copil infirm. Un mongoloid". Desi infirmitatea nu se vedea prea puternic pe trasaturile lui, in capul meu se imbulzeau imagini sinistre, cu copii tantalai si impiedicati in picioare, niste natangi cu bale la gura si ochi urdurosi. Mici, lipiciosi, dornici de afectiune, cu un zambet prietenos, dar tamp, pe obraz. Doamne fereste, cum sa arate astfel copilul meu? De altfel, in afara ochilor lungi si ingusti, nu existau semne ca ar fi anormal! Aveam dreptate, m-a linistit doctorul. Nu si-ar fi dat seama nici el ca baiatul este marcat de infirmitate, dupa felul in care arata. Anomalia a rezultat abia atunci cand a vazut cum se misca. Muschii lui erau mai moi, mai flexibili, decat la ceilalti copii. De altfel, anomalia aceasta poate sa loveasca pe oricine. Nu e legata de varsta mamei si nici de o mostenire genetica. Pur si simplu, un defect al naturii! Un copil din 600 se naste mongoloid.
Apoi medicul a plecat, lasandu-ne singuri in camera de spital. Cufundata in bratele barbatului meu, am plans amandoi, disperati, o jumatate de ora. Lumea noastra se scufundase, tarand, dupa ea, atatea vise si atatea sperante.
Spre seara, o moasa a adus baiatul si mi l-a pus la san. Mititel, slabut, ca toti copiii nascuti prematur, ma privea atent si usor incruntat, cu ochii lui lunguieti si verzui. Imi simtise dezamagirea? Ma implora sa-l accept? Am inceput sa il alaptez si in clipa aceea am simtit ca mi se rupe sufletul de mila si de iubire.Senzatia pe care o traiam era uriasa. Extaz! Faptura aceea nevolnica din bratele mele era fiul meu. Micul print pentru care ma rugasem fierbinte si pe care il cautasem in toate stelele de pe cer. Ce vina avea ca se nascuse infirm? Eram datoare cu de doua ori mai multa iubire fata de el. Brusc, am inceput sa-i cant usurel si sa-l legan. Mi-a zambit usurel, ca un abur, multumindu-mi ca il accept. Vorbisem atat de mult amandoi, ne batusera atata timp inimile impreuna, ne simteam atat de bine unul pe altul, nici un rau de pe lume nu ne putea desparti.

Dupa ce am iesit din maternitate, nu a existat noapte in care sa nu-mi culc baiatul pe piept, asteptandu-l sa adoarma. Respira linistit, in vreme ce eu incercam sa-l cuprind cu toata faptura mea. Micul meu print venise in cele din urma. Nu atat de frumos pe cat mi-l dorisem, dar nici urat, ciudat, mai degraba, din stirpea lui Piticot. Dar baiatul acela era al meu! Locatarul din pantec pentru care urzisem povesti, cu care vorbeam, asteptand sa-mi dea semne, copilul pe care mi-l dorisem atat. Trista, la inceput, amestecata cu lacrimi, bucuria maternitatii a devenit, in cele din urma, navalnica si curata, cu mult mai puternica decat daca as fi nascut un copil normal. Grija, mila, dorinta de a-l face sa simta cat mai putin diferenta de ceilalti mi-au adancit enorm sentimentele, le-au intins ca pe niste liane, in toata faptura mea. Sunt sigura: un copil sanatos si normal n-ar fi dezlegat niciodata in mine atata devotament si atata rabdare, atata grija si afectiune, n-ar fi fost niciodata capabil sa ma priveasca si sa-mi zambeasca precum micul meu print, pe care il astern pe piept, ca pe-o cruce, ascultand, cu lacrimi de bucurie, cum inimile noastre invata sa bata la fel.

FELICIA MOSORA - Bucuresti