Ioan Pintea - "Ma straduiesc sa despart poezia de preotie"

Demult, pe cand Dumnezeu avea rabdare si vorbea cu oamenii, Cuvantul Lui era transpus in poeme. Asa se face ca Scriptura e plina de metafore si versuri de o frumusete tulburatoare. Cu timpul, oamenii s-au racit fata de Dumnezeu si glasul Lui s-a facut mai putin auzit. Poemele au cazut pe pamant si suna a lut, in loc sa sune a rugaciune. Nu este si cazul versurilor lui Ioan Pintea, un poet care a vazut lumina zilei la Runc, un sat batran de langa Nasaud, cu dealuri surpate si ceturi adanci, dar cu oameni frumosi care citesc Psaltirea, dar si pe Cosbuc, poetul nascut peste-un deal departare de ei. In adolescenta a vrut sa se calugareasca, asa ca a luat calea manastirii Rohia, unde parintele Serafim Man il astepta cu bratele deschise. Dar nu a fost sa fie; a fost adus acasa cu Militia, care nu voia ca tinerii studiosi sa ramana imbatati de "opiul popoarelor".

Tanarul Ioan nu si-a uitat insa menirea, a urmat Facultatea de Teologie si a revenit frecvent la Rohia, unde a fost infiat de un alt mare monah, Nicolae Steinhardt. Acesta i-a fost si mentor, si prieten, calauza pe drumul bisericii si al culturii. Si pe aceste drumuri parintele Ioan Pintea merge si astazi. E preot la catedrala din Bistrita, sef al Directiei de Cultura de pe langa Consiliul Judetean si, nu in ultimul rand, poet. In sufletul sau, el a ramas insa copilul de taran de la Runc, satul nasaudean aflat mai aproape de cer decat de pamant.

Taranii cu biblioteci

- V-am insotit acasa, in satul copilariei, aflat pe un varf de deal. Parintii dvs. pareau desprinsi din icoane: luminosi precum sfintii, doi tarani. Cum v-ati rupt de lumea aceea, cand ati pornit spre oras?

- Eu ma straduiesc, prin ceea ce scriu, prin ceea ce vorbesc si ce fac sa duc peste tot satul copilariei cu mine. O lume intr-adevar fascinanta, un paradis, un loc din care, cand am plecat, am simtit ca ceva s-a rupt in existenta mea. Era un sat de munte traditional, in care oamenii cresteau animale, dar, in acelasi timp, un sat cu oameni care citeau foarte mult. Imi aduc aminte ca eram trimis de mama la "cooperativa", cum se numeau pe atunci magazinele satesti, sa cumpar paine. Si acolo, langa paine, erau si vreo trei-patru rafturi de carti... Si de fiecare data cand cumparam paine, cumparam si carti. Cumparam si paine, imi cumparam si o carte.Erau destul de ieftine, pe atunci, mai ales colectia "Biblioteca pentru toti". Cand m-am trezit pe lumea aceasta, in casa noastra erau doua carti: Biblia si Psaltirea, cele doua carti care cred ca se gaseau in fiecare casa din satul meu. Dar, in acelasi timp, m-am trezit intr-o lume, invecinata cu casa mea, cu tarani care aveau biblioteci. Eu aici am citit, pentru prima data, Rebreanu, Sadoveanu, Goga, Eminescu, din bibliotecile acestor tarani. Erau oameni foarte simpli! Nu aveau liceul! Cativa dintre ei aveau doar primele clase primare. Dar citeau! De pilda, traieste la mine in sat un om la care tin enorm si-l pomenesc mereu in rugaciunile mele, se numeste Vasile Mititean. El este un simplu tamplar - un maestru in meseria lui! Vasile Mititean avea mereu in ranita lui, intre ustensilele lui de constructor de case, si cateva carti. De la el am invatat ce inseamna in literatura romana Marin Preda sau Sadoveanu. Sunt nenumarate amintiri pe care le am in legatura cu atelierul acestui tamplar, pentru ca cele mai multe discutii despre literatura le-am avut in atelierul lui. Faceam adevarate seminarii. Mai veneau la el cativa colegi de scoala, cu care dezbateam ceasuri intregi proza lui Sadoveanu (mi-aduc aminte de discutiile despre Baltagul) si vorbeam despre chipul taranului roman in opera lui Rebreanu si Marin Preda. Acest Vasile Mititean mi-a vorbit despre foarte multe zone, sa spunem, "inchise", din literatura romana. De la el am aflat, pentru prima data, cum s-a ajuns la prima editie Goga, in perioada proletcultista, sau toata povestea despre Petru Dumitriu si Cronica de familie. El ne imprumuta carti din biblioteca, si mie, si altor colegi preocupati de literatura, si peste cateva zile, dupa ce citeam cartile si le aduceam indarat, ne verifica: ce am retinut, ce parere avem despre personajul cutare, cum simtim atmosfera din carte. Avea o biblioteca foarte frumoasa: literatura clasica romaneasca, literatura clasica universala, si imi spunea mereu ca aceasta biblioteca, cu timpul, va trebui sa se reduca. El credea ca, treptat, anumite carti trebuie lasate deoparte, trebuie daruite sau instrainate si, in final, trebuie sa pastrezi una singura - cartea vietii tale. Vasile Mititean e un personaj. E un om total independent, e un om total liber si cred ca asta m-a fascinat in copilarie la el si ma fascineaza si acuma. Si nu e singurul om liber de la Runc. Eu m-am nascut intr-un sat in care oamenii, de multe ori, s-au razvratit impotriva autoritatilor, impotriva puterii. De pilda, in sat la mine, s-a nascut si a trait multi ani Grigore Bosota. El este o legenda in zona aceasta a Nasaudului, pentru ca lua de la cei bogati si dadea la cei saraci.

Un sat cu haiduci

- Un haiduc?

- Da, era, cum s-ar spune, haiduc. Mi-a aratat, la un moment dat, in copilarie, o copie dupa actul de condamnare. A fost condamnat si a facut multi ani puscarie. Pe acest act scria: Grigore Bosota, condamnat, nu mai stiu la cati ani, pentru ca "a terorizat organele puterii populare"! Era un "om fugit pe paduri", cum se spunea la noi. Oameni de atitudine, fugiti pe paduri, din pricina conflictului lor cu autoritatile comuniste. Si au mai fost si altii. In copilaria mea, eram fascinat de astfel de oameni, le cautam adesea tovarasia.Era badea Leon Cilica, care era curator la biserica, era Vasile Pinti, care facea opinci si fusese si el inchis impreuna cu Grigore Bosota, un barbat semet, inalt, frumos, urias, vorbea foarte puternic - putea deveni oricand un lider pentru comunitate. Scria si el poezii si, la un moment dat, deschisese o biblioteca, cu vreo 50-60 de volume pe veranda casei, in tarnat, cum se spune la noi. Si acolo avea un caiet, cu un creion legat langa el, si fiecare dintre runcani, tineri, mai varstnici, care voiau sa citeasca, se duceau acolo si imprumutau cartea si o scriau in caiet. El nu era acasa, statea mai mult pe la Nasaud. Si pe urma, dupa ce cititorul isi lua cartea, o aducea indarat si o punea in raft. A fost o biblioteca foarte interesanta, mi-e vie in memorie.
Pe toti acesti "haiduci", eu i-am cunoscut bine. Am o fotografie la care eu tin foarte, foarte mult, in care e Vasile Pinti si Leon Cilica. Eu sunt mic, un copilandru alaturi de ei, intre doi cai, undeva spre padure. O fotografie de haiducie.
Oamenii erau foarte legati de pamantul lor, foarte legati de satul lor. Erau perioade, tin minte, in copilaria mea, cand lumea nu mai pleca deloc din sat. Traiau in ritmul unei comunitati ancestrale, al unei comunitati pe care rareori o mai gasim astazi.

Bunica din "neamul sfintilor"

- Libertatea si nesupunerea ati invatat-o de la taranii fugiti pe paduri. Dar credinta?

- Din familie, daca vorbim despre o asemenea mostenire binecuvantata. Bunica mea a fost o femeie extrem de credincioasa. Ea si venea dintr-un neam care in sat era poreclit "neamul sfintilor". A murit cu Psaltirea langa ea. Psaltirea asta o mosteneste acum mama, si dupa ea, va fi mostenita mai departe, va merge asa, din neam in neam. Am fost foarte impresionat de faptul acesta, o vedeam mereu pe bunica, fie ca mergea la camp, fie ca mergea in gradina sau ca pleca cu treaba in sat, purtand mereu Psaltirea cu ea. Purta mereu asupra ei aceasta carte de rugaciune, uriasa pentru teologia noastra si pentru Biserica lui Hristos. De la ea am deprins eu obiceiul acesta, de a avea in geanta mea, oriunde ma duc, o carte de rugaciuni.
Mama e si ea o femeie foarte credincioasa. Tin minte, asa ca intr-o secventa fotografica, ca ma lua de mana si ma ducea la biserica. Mama m-a dus pentru prima data si la biserica, ea m-a dus pentru prima data la manastiri. M-a dus pentru prima data la manastirea Rohia. E un traseu pe care l-a ales ea, pentru ca, de obicei, consatenii mei plecau la manastire la Nicula, locul marilor pelerinaje din Transilvania. Dar cred ca glasul credintei a fost la mine si o chemare a pamantului, o chemare a tinu tu rilor acestora nasaudene, pe care eu le simt mereu ca vibreaza in biografia mea. Mai e si numele familiei noastre - Pintea, stiti ca Pintea Viteazul e nascut in Magoaja, in Maramures. Eu am o dragoste formidabila pentru Maramures. Ma simt atat de bine acolo! Mama a simtit, probabil, ca noi suntem maramureseni in fond. Poate ne tragem de acolo, poate venim de acolo. De aceea, mergand la manastirea Rohia, ea s-a reintors, de fapt, acasa. Ea mi-a facut pentru prima data contact cu aceasta manastire, ea m-a intalnit cu Rohia, care m-a fascinat pe loc, m-a topit: spatiul manastirii, padurile de acolo, dealurile, Poiana Lighetului, pe care am descoperit-o mai tarziu, monahii, de care m-am apropiat foarte tare. Pentru prima data in viata mea am intalnit calugari la manastirea Rohia.

Parintele Steinhardt

- Si pe dvs. v-a bantuit dorul calugariei. Stiu ca in tinerete ati si plecat foarte decis sa ramaneti definitiv in manastire.

- Da, a fost o incercare nereusita. S-a intamplat un lucru care mi-a dat peste cap toate gandurile mele. La un moment dat, a aparut Militia, cu inspectorul scolar de aici, de la judet, si pe toti cei care eram acolo - pentru ca eram mai multi elevi de liceu veniti sa ne calugarim - ne-au adus indarat. Au ramas cei care nu erau la liceu. Si astfel, destinul meu a primit o alta turnura, dar nu regret, pentru ca, in cele din urma, am ajuns preot. Pe langa aceasta, Rohia este cea care mi-a oferit cel mai mare dar: intalnirea cu parintele Steinhardt.

- Parintele Steinhardt a marcat nu numai cultura, ci si Biserica. Despre scrisul lui s-a vorbit foarte mult. Eu as vrea sa va intreb, cum era omul?

- Parintele Steinhardt era un om extrem de viu, era o prezenta coplesitoare. Un om foarte echilibrat, un monah special. Stia tot. Despre orice se putea discuta cu el. Sigur ca eu nu aveam atatea cunostinte, dar ma straduiam sa culeg de la el ceea ce-mi era si-mi este si astazi de mare folos. Imi spunea el: "Ioane, ai reusit sa-mi bucuri caruntetele". Si eu ii spuneam: "Ati reusit sa-mi fericiti tineretele!". Adica, ne-am intalnit pe aceasta zona a culturii, pe aceasta zona a teologiei, si eu m-am straduit sa fiu pe mai departe un ucenic care inca mai invata de la Nicolae Steinhardt. Steinhardt este un teolog in tot ceea ce spune, in toate eseurile lui, in toate textele lui de critica literara; o poezie, un roman, pentru Steinhardt este un pretext. Este un pretext de a vorbi despre Hristos, despre Maica Domnului, despre crestinism, a vorbi teologic.
- Dincolo de faptul ca era un teolog si un om foarte cult, ce va atragea, in mod special, la parintele Steinhardt?
- Era foarte viu! Cu parintele Steinhardt radeam foarte mult! Radeam de turpitudinile vietii de atunci. Radeam de frigul care ne stapanea, asa, cu toate conotatiile lui, radeam de puscaria in care eram tinuti cu totii. Era ingrozitor, stim cu totii, dar gaseam si momente in care sa radem, sa ne spunem bancuri. El mereu ma intreba, cand ajungeam la Rohia: "Ei, ce anecdote noi se mai aud?". Si ii spuneam bancuri si radeam. Mi-e dor de parintele Steinhardt, mi-e dor, si ma duc din cand in cand la Rohia, aprind o lumanare, pun o floare la mormant. El a fost foarte legat, nu numai de mine, ci de intreaga mea familie, si noi de el, ne-am simtit foarte bine in preajma lui. A venit de foarte multe ori la noi acasa, stateam atunci la Beclean.


Intre altar si poem

- Sunteti si preot si poet. Cum coexista poezia cu altarul?

- Pai, foarte multe carti din Biblie sunt carti poetice. Noi ne rugam in biserica, rostind multa poezie. Si cand spun acest lucru, ma gandesc ca rostim poezie de valoare, poezie mare, poezie importanta. Oare ce sunt textele cartii Iov, ce sunt Psalmii? Ce este Cantarea Cantarilor?Ce este Liturghia, daca nu o infrumusetare, sa spun asa - dar e putin spus! - o infrumusetare a cuvantului lui Dumnezeu, o infrumusetare a mesajului lui Dumnezeu? Deci, noi ne intalnim in biserica peste tot cu poezia. Sa luam aminte la textele de la strana, pe care le auzim la toate canoanele, la toate acatistele, la toate paraclisele, toate sunt, dupa parerea mea, texte de o mare incarcatura poetica. Sa ne aducem aminte de sfantul apostol Pavel, care are o reflectie formidabila, despre prezenta poetilor si despre cum poetii, inainte de Hristos, L-au ghicit pe Dumnezeul cel viu. Atunci cand ajunge in areopag si le vorbeste atenienilor despre Dumnezeul necunoscut, el le da un citat din poetii vechi, din poetii greci. Le spune, vorbind despre Dumnezeul necunoscut, "precum au spus si poetii vostri". Adica, iata, noi trebuie sa avem fata de poeti o atitudine nu numai crestina, dar prin atitudinea noastra, sa intelegem ca in orice autor al cartilor sfinte gasim si un vrednic poet.

- Acolo a luat nastere simtul dvs. pentru poezie? In biserica?

- Si in biserica. Eu am fost mereu uimit si coplesit de textele pe care le auzeam in biserica. Si foarte multe propozitii, foarte multe fraze imi ramaneau in minte. Mergeam acasa cu fragmente de poezie, cu fragmente de frumusete. Si astea mi-au ramas in minte, poate astea au declansat in mine acest nerv poetic. Pai, in Canonul cel mare, exista un vers care poate fi invidiat de orice poet. Spune asa: "Haine de piele mi-a cusut mie pacatul". E un vers absolut modern, dar care antreneaza, in acelasi timp, si un continut superb, sacru. Prin urmare, parerea mea e ca noi, poetii, tineri sau mai putin tineri, trebuie sa ne intoarcem la aceasta poezie sacra.

- Cand ati scris prima poezie?

- Prima poezie a fost o poezie despre mama, firesc! Nu mi-o mai aduc aminte, dar a fost o poezie pe care am tinut-o ascunsa, n-am aratat-o nimanui, n-am citit-o nimanui, dar imi aduc aminte ca a fost o poezie despre mama. Eram in scoala generala, poate prin clasa a cincea, a sasea, poate si influentat de poezia lui Cosbuc, Mama, o poezie pe care, de multe ori, o auzeam in satul meu recitata, uneori si cantata.

- Cum de nu ati ramas doar la poezie si ati adaugat si preotia?

- Vreau sa va spun un lucru: ma straduiesc sa despart preotia de poezie. Preotia e preotie, preocuparile mele literare sunt preocuparile mele literare, nu le amestec. Nu-mi place sa amestec! Cand sunt in biserica, sunt preot. Cand sunt in lumea literara, ma straduiesc sa fiu scriitor. Asadar, eu fac o despartire foarte limpede. Nu ne jucam cu Biserica, cu credinta.Nu ne jucam. Literatura e si joc. Desigur, e un joc serios, e un joc care e dat numai unora. Dar, va spun cu sinceritate ca darul acesta de a fi preot e o binecuvantare de la Dumnezeu si trebuie sa Ii slujesc ca atare, cu multa seriozitate, cu multa sinceritate si, ma straduiesc, cu multa smerenie. In biserica, oamenii nu au nevoie de Ioan Pintea literatul! Au nevoie de Ioan Pintea - preotul lor, duhovnicul lor, si de aceea, doresc aceasta transare: preot - poet. Sigur, acuma, firea mea e o fire, sa spunem asa, amestecata; comportamentul meu sigur ca e un comportament de preot literat, preot scriitor, dar stiti cum e? Preot esti sau nu esti. Poet esti sau nu esti. Cand esti la masa ta de scris si esti pus pe fapte mari pentru literatura, trebuie sa fii scriitor. Cand esti in altar, trebuie sa fii preot si sa transmiti cele ale preotiei, mesajul lui Dumnezeu.

- Pana la urma ce transmite preotul? Care este mesajul sau?

- Transmiti cuvantul lui Dumnezeu, care trebuie sa devina credibil. Cuvantul lui Dumnezeu, care trebuie sa ii incredinteze pe ceilalti ca acel ceva despre care tu vorbesti este adevarat, este o prezenta coplesitoare, este prezenta lui Dumnezeu. Sigur ca transmiti acestea si cu mijloacele culturii, literaturii, dar acolo esti preot, esti duhovnic. Esti un martor, Il marturisesti pe Dumnezeu, marturisesti binefacerile Lui. Si te straduiesti sa-i convingi pe ceilalti ca asa este. Le spui celorlalti cat bine ne-a facut El, in ciuda tuturor nenorocirilor si necazurilor pe care le avem.

Foto: Mihai Buzura, Ioan Pintea, Cristian Curte