Academia de Arte din Lynchburg, statul american Virginia, gazduieste pe parcursul lunii februarie o expozitie de fotografie ce aduce in prim-plan satul romanesc. Autorul acestor portrete, de o expresivitate tulburatoare, este Emanuel Tanjala, fotoreporterul rebel al presei romanesti din anii '70 si, mai apoi, dupa revenirea din exilul american, coechipierul "Formulei AS" in zeci si zeci de deplasari de-a lungul si de-a latul Romaniei rurale. Stabilit acum in Virginia, Manu Tanjala a dus cu el patima pentru satele si pentru taranii sai dragi, asa cum se poate vedea din fotografiile sale, ce au o egala valoare artistica si documentara.
- Care a fost prima ta dragoste, satul sau fotografia?
- M-am nascut in Bucuresti, dar de la trei luni mergeam la Colacu, in Vrancea, la bunicii dupa tata. De atunci m-am indragostit lulea de sat. Intr-o zi, pe la 16 ani, am descoperit in casa noastra un aparat de fotografiat, pe care nu il baga nimeni in seama. Am pus un film lat, cand ma pregateam sa plec in vacanta la Colacu, si mi-am mai luat cateva de rezerva. Am inceput sa fotografiez "Canionul" Vaii Putnei de la Colacu, natura, peisaje si, destul de repede, mi-am indreptat obiectivul catre taranii din Vrancea, ce se imbracau in costume populare chiar si cand munceau la camp. Chiar si dupa ce am devenit profesionist si fotografiam actori de cinema, sport, teatru, eram in culmea extazului cand trebuia sa plec pe teren, prin sate, parca primeam ordin sa merg in Rai. Tot satul era iubirea mea. Eram cu gandul la Dansul si incepusem de atunci sa imi pun acasa, pe pereti, fotografii cu tarani si cu ulite de sat. In afara deplasarilor, mergeam in Vrancea de cel putin 10 ori pe an, numai pentru placerea mea, si ma intorceam cu tolba plina de fotografii.
- Cum era privit in acei ani un fotograf calator prin sat, cum reactionau taranii cand te vedeau?
- Eu nu ma plimbam pe ulita, imi placea sa fiu invizibil, sa folosesc teleobiective si sa stau la distanta. Ma ascundeam dupa pomi, dupa case, dupa garduri, iar cand le ieseam in cale oamenilor si vorbeam cu ei, ma intrebau: "Da di unii boala ai mai aparut si tu?". Eu deja ii fotografiasem si incercam apoi sa ii descopar fara aparat, vorbind cu dansii. Nu iti spun ce bucurii aveam. Sa stii ca taranii nu se speriau de nimeni si le placea sa fie luati in seama. Eram obisnuit cu ei si ma simteau ca intr-un fel sunt de-al lor, chiar daca aveam parul mare si barba. Eu in sat ma duceam sa fotografiez prieteni, nu straini. Stiam sa ma apropii de ei si ei simteau ca ii iubesc. Taranul are o intelepciune mistica, el te detecteaza repede, stie ce hram porti. Daca el, maiestatea sa taranul roman, simtea ca nu esti sincer, nu dadea doi bani pe tine si iti ratai deplasarea ca reporter.
"Liber in interiorul zidului"
- Mai tii minte care a fost ultima deplasare, inainte de a pleca, in 1981, din tara? Stiai ca pleci si s-ar putea sa nu mai fotografiezi satul romanesc: cum te simteai?
- Era plecarea mea DEFINITIVA din lumea pe care o iubeam, dar in care incepusem sa ma simt ca in inchisoare, sef de celula, liber sa ma plimb in interiorul zidului. Am fost la Colacu, in Vrancea, la cules de mere, in livada familiei. Aveam pasaportul pentru Italia in buzunar. Eram pe o scara inalta, in varful unui mar, si vedeam de acolo o mare parte din Valea Putnei. As fi vrut sa raman rastignit pe cer, sa nu mai plec de acolo. Numai eu stiam ca este ultimul meu cules de mere in Romania. Mai mult am fotografiat atunci, decat am muncit, chiar s-a suparat un pic unchiul meu, Toader, ca ma las pe tanjala. Numai eu stiam ce bucurie trista era in sufletul meu. Eram curios sa vad si alte tari, sa zbor peste zidul cetatii, sa fotografiez Italia si Franta. Dar eram constient ca acele locuri nu le voi mai vedea.
- Cum a fost regasirea, in anii 90, cand ai revenit in Romania? Ce bucurii si dezamagiri, ce schimbari ai gasit, cutreierand din nou satele romanesti?
- Dupa atatia ani de exil, mi-am retrait tineretea, se implinise visul meu din '90, sa pregatesc noi fotografii de presa. Am cutreierat cu "Formula AS" toate satele necunoscute de mine. O perioada apoteotica. Am trait, cred, cea mai fenomenala perioada a vietii. Datorita revistei, am descoperit o Romanie pe care nu credeam ca o voi mai cunoaste. Eram liber, imi faceam meseria impreuna cu un mic grup de jurnalisti, am avut sansa sa lucrez cu cativa dintre marii gazetari ai Romaniei. Le multumesc. Langa ei mi-am castigat nemurirea, cu fotografiile facute impreuna. Acum am o arhiva foto de invidiat, am strans in acesti ani fotografiile de care aveam nevoie pentru a face o carte despre Romania.
Fotografiile cu povesti
- Sa ne uitam mai de aproape la cateva dintre fotografiile din expozitie. Care este povestea din spatele lor?
- Toate au povestile lor. Sunt facute pentru a fi publicate, si toate au fost deja de multe ori publicate si raspublicate. Fotografia pe care o am cel mai aproape de suflet: femeia cu mana la gura. Eram intr-un sat din Maramures, cu ochii cat cepele, in stanga si-n dreapta, si am vazut doi batrani intr-o casa foarte veche, pentru mine o bijuterie. Am intrat in curte, am stat de vorba, si, cand sa plecam, am intrebat-o ce pensie are. Nu stiu ce mi-a venit sa-i pun o asa dura intrebare. Atunci a dus mana la gura si i-am facut o fotografie, UNA, pentru ca apoi sarmana femeie isi luase mana de la gura. Ne-a spus ca pensia este de 150 lei (vechi) pe luna! Cand am developat filmul si am marit fotografia, am privit la ochii si la zambetul-plans al femeii. Nu stiu nici acum, a vrut sa planga, sa rada ? Atat de mult m-a marcat acea fotografie, ca am luat-o cu mine, am infiat-o, a devenit un fel de icoana a mea.
- Ce reactii au starnit fotografiile tale celor prezenti la vernisaj?
- Sunt la al 19-lea vernisaj in lume, dar emotii am avut ca la inceput. Ma aflam in fata unui public pe care nu il cunosc bine, caruia ii prezentam o lume total diferita de lumea de aici. Cand au inceput sa apara oaspetii, nu se mai opreau. A venit, tocmai de langa Washington, doamna Sheilah Rosapepe, sotia fostului ambasador american in Romania, din perioada presedintelui Constantinescu. A parcurs fiecare fotografie cu incetinitorul parca, foarte atenta la o lume pe care numai ea si cativa romani din sala o cunosteau. Mi-a spus ca fotografiile din galerie sunt asa de vii, ca iti este jena sa nu ii deranjezi pe cei fotografiati, tristi, dar cu personalitatea si cu demnitatea lor.
Trebuie sa recunosc ca personajele mele m-au ajutat, au tinut steagul sus si nu m-au lasat singur. Am stat de vorba cu studenti, cu familii de americani, fascinati de aceasta lume necunoscuta, vizitatori sensibili la fotografia de expozitie, pana la urma un succes. A venit o familie care, cred, stapaneste jumatate din Lynchburg, familia Langley, iar doamna mi-a spus, la plecare, ca unele dintre portrete au facut-o sa lacrimeze, si a doua zi mi-a trimis urmatorul mesaj: "Draga Emanuel, vernisajul a fost minunat si ne-am bucurat sa te cunoastem, pe tine si familia ta. Din fotografiile tale am putut intelege determinarea unor oameni ce au avut de trecut prin multe incercari la viata lor. Nu am stiut ca Romania a avut o istorie recenta atat de aspra. Fotografiile ne-au aratat ca viata merge mai departe si ca trebuie sa dam intotdeauna ce avem mai bun, trecand peste obstacole".
- Te-a ajutat aceasta expozitie sa-ti mai alini dorul de casa, de satele romanesti?
- Ele reprezinta o lume a satului romanesc, care se tine scai de mine, peste tot, oriunde as merge in exilul meu. Nu pot si nu vreau sa scap de ea. Fotografiile astea le-am avut la mine in casa, pe pereti, si inainte, si dupa fuga mea din 1981. Taranii mei sunt singurii romani care nu au avut complexe, nici in Beverly Hills! Credeam ca la ultima plecare din Romania, ma voi desparti de ei pentru totdeauna, da de unde, m-am pomenit cu ei in prima casa inchiriata in America. Cate unu, cate doi, au umplut camera cu prezenta lor. Voiam sa vorbesc cu ei si, neputand, ne intelegeam numai din priviri. Ma uitam in ochii lor tristi, sau la mainile lor innegrite de munca pamantului. Acum, personajele din aceste fotografii par mai vesele, le vad multumite ca sunt la lumina, in expozitie. Nu stiu daca ti-am raspuns la intrebare, dar fotografiile mele cu tarani stau mereu acolo unde sunt si eu. Acum le duc dorul ca nu sunt cu mine, le-am lasat la taclale in galeria Academiei de Arta din cochetul orasel Lynchburg, din Virginia.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
