Reteta bucuriei

Cand ninge si miroase a paine e ca si cum Duhul lui Dumnezeu Insusi ar pluti pe deasupra nametilor.

Iar daca ai norocul ca intr-o asemenea zi chiar sa ajungi langa un cuptor aburind, poti sa crezi ca ai trecut pe langa Rai. si uneori Raiul poate fi la doi pasi: Valcelele Bune, peste drum de Strei, sat hunedorean get beget. Drum prin omat, pe malul apei. De-o parte, campia, de alta, casele risipite pe un deal insorit. Pomii inalta brate albe, incremenite, catre un cer de opal. O femeie trage greu o sanie incarcata de saci. Ninge, si-n linistea de inceput de lume, parca numai alunecarea saniei pe omatul proaspat impinge dimineata spre namiezi. In scurt timp, in bucataria acelei femei, la caldura focului si-n aroma unui ceai aspru de ierburi salbatice, aveam sa descopar reteta bucuriei.
O cheama Jenica Pascu si-mi spune, de cum i-am trecut pragul, ca tocmai a adus niste saci cu faina de la moara, caci de douazeci de ani, de cand si-a luat pamantul inapoi, n-a mai mancat decat paine coapta-n cuptorul casei. Paine facuta de mainile ei, dupa cum a invatat de la bunica Maria, de la strabunica Saveta si de la mama Ludovica, femei "aprige la lucru si bune la vorba si povata", femei ce se odihnesc acum, toate, in cimitirul din deal. "Mai mult din ambitie m-am prins a face paine prima data, ca tot zicea mama ca, daca n-a mai fi ea, n-a mai aprinde nimeni focul in cuptor. Numa' din ambitie am inceput. M-am straduit intr-o duminica, cata vreme ea era la biserica, sa fac paine si poale-n brau impaturate, asa cum se fac pe la noi. Acuma nu mai stiu daca chiar am reusit eu sa le fac mai bine, ori m-a incurajat mama, dupa ce le-a gustat. A zis ca mi-au iesit cu mult mai bune decat le facea ea. De fapt, mai intai nici n-a vrut sa creada ca eu le-am facut, ca eram numai o copila. "Cine le-a adus?" ma tot intreba, si-apoi, pana la urma, am convins-o, i-am spus cum le-am framantat, cum le-am lucrat, s-a lamurit si m-a crezut. Asa ca acuma, dupa atatia ani, dupa ce-am facut sute, ba mii de paini, pot zice ca greu a fost numai inceputul, restul a venit de la sine, ca in toate cele din viata asta".

Lumina ochilor

Jenica Pascu e o femeie maruntica. Are chipul luminat tot timpul de un zambet deschis. N-are astampar, nu-si arata anii, desi mi-a spus ca e bunica deja. Umple bucataria, o insufleteste prin miscari precise, la locul lor, nimic in plus, nimic in minus. Se vede ca se simte bine in ceea ce face, ca nu-i este strain nici un colt al casei si al gospodariei, ca este inima acestui loc in care am petrecut, tihnit, o dupa-amiaza de iarna, asteptand ca painea sa fie scoasa din cuptor.
Iar la gura cuptorului, povestile nu s-au lasat asteptate. Dintr-una in alta, vorbele s-au tesut si asa am aflat ca nana Jenica locuieste acum mai mult singura, de cand i-a murit barbatul si copiii s-au aranjat pe la casele lor. "Am avut barbat tare bun, era din Ursici, satul acela de sus, din munte, unde mai traiesc doar cateva familii. Aveam numai cincisprezece ani cand m-am maritat cu el, eram un copil, dar a avut grija de mine si am trait fericiti. Ne trezeam deodata, ne culcam deodata. Imparteam munca din gospodarie, imparteam si marul pe care doream sa-l mancam.Timp de zece ani dupa nunta nu am putut avea copii. Am facut tratamente peste tratamente si tot degeaba. Atunci ne-am hotarat sa mergem la Bucuresti, dupa cutremurul acela mare, si sa infiem un copil care a ramas fara parinti. N-am gasit si ne-am intors inapoi, tare suparati. Ce folos ca aveam gospodarie mare, ca ne iubeam si ne intelegeam asa de bine, ca nici nu trebuia sa mai vorbim! Era destul sa ne uitam unul la altul si pricepeam despre ce este vorba. Ce folos de toate, daca nu aveam urmasi, daca nu era cine sa ne bucure zilele! Numai eu stiu cat am suferit, cu toate tratamentele pe care le-am facut, numai eu stiu cat m-am rugat la Maica Domnului sa ma ajute sa ma implinesc, sa-mi dea un prunc, ca sa intru in randul lumii, sa fiu si eu femeie adevarata. si, pana la urma, Dumnezeu s-a milostivit de noi si am avut nu unul, ci doi copii, mai intai un baiat, si apoi, la trei ani, a venit o fata. Cine are copii poate intelege ce bucurie mare am. Eram ca un pom fara rod, si acum, uite ca am si nepoti! Tinerele de azi se straduiesc sa-si faca mai intai cariera, situatie materiala, si apoi copii, si gresesc tare mult. Copilul ar trebui sa fie pe primul loc. Copiii mei au deja la randul lor copii si nu le-a fost deloc usor. Au facut si ei facultati, baiatul este medic veterinar si fata este medic uman, au avut si mai au inca examene, dar au inteles ce le-am tot spus, ca un copil intr-o familie este pretios ca lumina ochilor. si le-am mai spus ce m-a invatat si pe mine bunica. Ea mi-a spus sa nu-mi fie teama vreodata ca nu voi avea cu ce sa cresc un copil, pentru ca Dumnezeu, atunci cand se hotaraste sa-l trimita in lume, ii da si o paine subsuoara. Il inzestreaza cu tot ceea ce trebuie ca sa razbeasca si sa-si poata gasi locul lui in lume".

Pomana cu colaci de casa

De douazeci de ani, de cand a primit inapoi pamantul, viata nanei Jenica nu se masoara in zile, ci in anotimpuri: anotimpul semanatului, al treieratului, vremea secerisului, timpul stropirii. Unul ia locul altuia, fara incetare. Pe vremuri, cand ii traia barbatul, gospodaria i-a fost mult mai mare, imi spune cu o oarecare amaraciune, era plina de animale si pasari, acum a lasat doar atatea cate poate singura ingriji.Pe vremuri, cocea cate doua cuptoare de paine, numai pentru lucratorii pe care-i chema la ajutor. Acum, nu mai face decat o paine la mai multe zile. Ea singura si motanul cu care imparte singuratatea n-au nevoie de mai mult. Doar atunci cand vin copiii, atunci se framanta painea iar in covata mare. "Atunci e sarbatoare, pentru ca imi aduc aminte de zilele de demult. Zic un Doamne ajuta! pentru inceput bun, ca sa creasca painea, si cern iara faina in covata mare, cam cate un kilogram de faina pentru fiecare paine, inmoi aluatul cu apa calduta, framant pana cand el se umfla din loc in loc, ca si cum ar avea niste basicute, si apoi il las la crescut. Intre timp, fac focul la cuptor, pregatesc frunzele de varza pe care le pun in tipsie sau pe vatra direct, ca sa asez aluatul, painea formata gata. si-apoi, la cuptor!"
Nana Jenica se ridica brusc, ca si cum si-ar aduce aminte de ceva. Verifica cu miscari sigure focul, trage jarul catre usa, mai pune un lemn, ca sa fie, si apoi se intoarce iar la masa povestilor. Imi spune ca atunci cand traia barbatul ei a avut un cuptor mai mare, din caramida, rotunjit deasupra, ca sa coaca bine, si cu vatra asezata pe un strat de sticla pisata, ca sa tina caldura multa vreme. Sa fie tot un fel de caldura peste tot. Ca era cuptor facut de mesteri buni, asa cum erau cei care au trait mai demult si care se pricepeau sa-l zideasca in asa fel incat sa nu manance multe lemne. "Cel mult trei lemne la o paine, asa socoteam de fiecare data. Alte vremuri, alti oameni". Imi mai spune apoi ca a cam disparut spita mesterilor de cuptoare, ca mai sunt putini care stiu meseria adevarata si ca ea ii pomeneste pe cei care i-au facut cuptorul, ori de cate ori face paine in cuptorul ridicat de ei, ori atunci cand face pomenile dupa cei dragi, cand coace colacii de pomenire pe care-i imparte pentru ca si cei din lumea dusa sa se bucure de roada pamantului. "Au murit strabunica si bunica, au murit mama si tata, a murit barbatul meu, am atatia morti la care ma gandesc si pe care-i pomenesc la zilele stiute. Dar niciodata nu m-am simtit eu mai implinita in datoria mea fata de ei, ca atunci cand am facut toti colacii, peste doua sute, din faina macinata din graul pus de mine si de baiatul meu, semanat si lucrat de noi. A fost ceva deosebit atunci. Am simtit ca-i fac partasi si pe ei, pe mortii mei dragi, la bucuria unei recolte bune. Am impartit cu ei aceasta bucurie, si parca nu mi s-a parut asa de greu sa framant si sa coc atatia colaci. Nu le-am dat cine stie ce pachete de biscuiti cumparate din magazin, le-am pus dinainte rodul muncii noastre de un an de zile. Munca la care a participat fiecare din familie, dupa puterile lui".

Munci si zile

Pe fundul cestii ar mai fi vreo doua inghitituri de ceai. Odata cu aroma lui de ierburi, parca s-a risipit si ceva din vraja povestilor. In bucataria incinsa, asteptarea painii coapte se intinde ca lumina blanda a soarelui peste lucruri si oameni. Afara ninge mai departe, cu o stralucire de basm.Eu sunt bucuroasa ca am descoperit aici, in acest sat, un alt fel de a masura timpul, nu in ore si minute, nu in zile si nopti, ci in lucruri facute si nefacute, in munci implinite si-n altele care asteapta sfarsitul. As fi putut sa va povestesc si altceva despre aceasta femeie, care m-a gazduit cateva ceasuri, sa va spun despre cum mergea la lucru in tinerete, cu noaptea in cap, cativa kilometri, ascultand urletul lupilor, ca o umbra in spatele ei. As fi putut sa va spun cate necazuri are cu legi si subventii care nu sunt clare, cu taxe si impozite descurajante. Sigur ca si acestea fac parte din viata ei, dar nu sunt decat zgura ce poate fi data la o parte. Am invatat de la ea ceva mult mai important: cea mai simpla reteta a bucuriei ce se naste atunci cand te simti apartinand de un anume loc pe lumea asta. Sa ti-l asumi, sa-l umpli cu prezenta ta, cu munca, gandurile, iubirile si visele tale. Un loc in care sa muncesti pentru tine si ai tai, un loc in care sa dai masura inzestrarilor tale, un loc pe care sa-l numesti cu toata fiinta ta acasa, si-n care sa poti astepta tihnit, incarcat de bucuria si multumirea lucrului bun, dus la capat, sa poti astepta intr-o dupa-amiaza de iarna ca aceasta, improspatata de jocul fulgilor neobositi, sa scoti o paine aburinda din cuptor. Painea ta, visata, dorita si muncita cu truda si rabdare, inca de cand era doar un bob de grau peste care Insusi Duhul Domnului a plutit la inceput de lume.