Colivia cu porumbei

Povesti de dragoste

Se spune ca ceea ce nu te omoara te intareste. Asa este. Pot sa va spun acest lucru acum, pentru ca am trecut prin multe intamplari care au lasat urme adanci in viata mea. Dintre toate aceste intamplari, am s-o aleg pe aceea din care am invatat, in primul rand, sa nu judec oamenii de la prima intalnire, sa am rabdare si sa-i cunosc pe indelete, si-abia apoi sa-mi pot permite sa fac observatii despre ei. Si asta numai daca este cazul, caci, cu siguranta, n-am fost facuti pe lumea asta ca sa ne dam cu presupusul despre una sau alta dintre faptele apropiatilor nostri si nici sa-i judecam pe cei pe care-i cunoastem dupa canoane pe care le-au inventat altii, in cine stie ce alte imprejurari.

Tinerete "zvapaiata"

Am fost singura fata a unei familii de conditie medie. Parintii mei, oameni simpli, m-au crescut in respectul unor norme de comportare civilizata, demna, dar destul de rigide. Am inceput liceul, si in anul intai de studii, s-a intamplat un lucru care mi-a schimbat total viata. De cateva ori am fost insotita de un baiat in drumul spre casa, de la scoala. Ne-am cunoscut intamplator, pe strada, am intrat in vorba, si asa am aflat ca nu era din orasul nostru.Venise cu un grup de geologi, la niste lucrari care se faceau la mina din localitate. Repet, ne-am vazut doar de cateva ori, am povestit, am glumit, am flecarit despre tot felul de filme si carti si cam atat. Nici prin cap nu-mi trecea ca ceea ce se intampla cu noi ar putea sa se concretizeze, mai tarziu, intr-o poveste de dragoste. Nici macar nu simteam ca m-ar atrage in vreun fel, asa cum banuiam eu ca trebuie sa se intample. Eram doar doi tineri care se intalneau si povesteau. Dar in micul orasel in care am copilarit, asemenea intalniri nu puteau trece neobservate si, mai ales, necriticate, dezbatute pe toate fetele, de gura lumii. In perioada aceea, am luat la chimie o nota mai mica, si la sedinta cu parintii, care a urmat, dirigintele i-a spus tatii, ironic, ca este normal sa nu mai pot invata, daca sunt "zvapaiata", ma plimb cu strainii de oras si pierd vremea. Cand a ajuns tata acasa, parca era nebun. I-a spus si mamei ca-i fac de ras, ca ma intalnesc nu stiu cu cine, ca nu invat. Toata seara aceea m-a torturat cu intrebari despre cel cu care ma intalneam, dar cum nici eu nu stiam prea multe, el a interpretat tacerea mea ca pe un refuz de a vorbi cu ei. Oricum, atat de suparat si de furios nu-l mai vazusem niciodata. A tipat, a urlat, poate m-ar fi si lovit, daca nu era mama, care sa intre intre noi si sa calmeze situatia. Si toate astea, pentru ca ma condusese acasa de cateva ori un baiat... I-am povestit si lui, a doua zi, prin ce-am trecut, si abia in acel moment cred ca intre noi s-a nascut o solidaritate, o camaraderie, pe care cei din jurul nostru au interpretat-o altfel, drept dragoste. Nu va mai povestesc cate observatii am primit la scoala, ce glume se faceau in spatele meu, cum se uitau la mine profesorii. Pentru cititorii dumneavoastra mai tineri, vreau sa spun ca intamplarile pe care le povestesc s-au petrecut in anii saizeci, cu mult in urma, si ca in oraselul de care va vorbesc, pe vremea aceea, fetele mergeau la balul anual doar cu parintii. Nu aparusera inca ceaiurile dansante si chefurile de noapte. Mai aflam cate ceva de la verii mei ce locuiau intr-un oras mai mare, dar oricum, fata de ceea ce se intampla azi intre tineri, noi eram o generatie de-o naivitate care poate starni zambete.
Asadar, am terminat anul intai de liceu si tata a hotarat, spre disperarea mea, sa ma retraga de la scoala, mai ales ca m-a mai surprins de vreo doua ori plimbandu-ma cu acel prieten al meu. L-a luat pe baiatul acela si s-a dus acasa la parintii lui, intr-un sat din Oltenia, si le-a spus ca trebuie sa ma ia de nevasta, pentru ca onoarea mea a fost batjocorita. Prin ce? Nici macar nu ne sarutasem, nici macar nu ne tinusem de mana. Dar pentru tata, nu astea contau, ci gura lumii, care era mai puternica decat toate rugamintile mele. Parintii lui Liviu, asa il chema, n-au comentat in nici un fel. Erau, oricum, suparati pe el, ca-i parasise cand alesese sa plece la facultate, si-apoi, cand si-a ales locul de munca in celalalt colt de tara. Asa ca, scurt pe doi, ca sa nu mai lungesc vorba, au fixat nunta si ne-au casatorit, fara sa ne intrebe daca noi chiar vrem asta. Cum sa te razvratesti impotriva parintilor?

Casuta pentru pasari

Incercati sa va imaginati cum s-au desfasurat primele noastre zile impreuna. Bineinteles ca, fiind singurul copil, ai mei nu m-au lasat sa plec de acasa si a trebuit sa locuim cu ei. M-am simtit urmarita, si barbatul meu la fel. N-am avut o clipa de intimitate. N-am putut niciodata sa fim numai noi. Mereu ii auzeam prin preajma, mereu aparea cate un scartait de usa, ori pasi in spatele usii inchise. Noi nici macar nu ne cunosteam in intimitate. Ne-ar fi prins bine sa fim singuri, fara spectatori care sa ne priveasca mereu, cu subinteles. Ca si cum am fi ascuns cine stie ce pacate. Atmosfera era din ce in ce mai tensionata. Liviu lucra cu geologii, avea un salariu bun, nu era cheltuitor, dar avea obiceiul sa mai intarzie cu ei la bere, cateodata. Acasa il asteptau niste chipuri inghetate de repros.Parintii mei nu-i vorbeau cate doua, trei zile, iar mie, pana sa vina el acasa, imi umpleau capul de acuze care se incheiau mereu cu observatia ca daca n-as fi fost o fata asa de fara minte si "zvapaiata", nu i-as fi facut de rusine si mi-as fi gasit si eu un barbat mai potrivit. Mai potrivit cu ce? Cu ei? Eram tare necajita, mi-era rusine de felul in care ne judeca, mi-era greu sa-i povestesc lui Liviu toate nemultumirile lor. Eram intre ciocan si nicovala si ajunsesem sa plang zilnic, ascunsa prin fundul gradinii, ca sa nu ma vada nimeni. Nu mai stiam ce sa fac si cum sa acopar prapastia care crestea intre noi, tinerii, si ei.
De la o vreme, si Liviu a inceput sa se sature sa fie mereu urmarit, cantarit din priviri, negat la orice ar fi facut, dat la o parte, intr-un cuvant, neacceptat cu draga inima de parintii mei. Mai ales tata era pornit impotriva lui si nu-i putea ierta faptul ca fusese facut de ras in acea sedinta cu parintii, de demult. Ii tot amintea ca datorita lui eu nu-mi terminasem scoala. Ca si cum nu el, tata, m-ar fi retras si obligat sa ma marit.
Totul s-a terminat insa intr-o zi in care Liviu a mesterit ceva in atelierul tatii si cand a fost gata, m-a chemat sa-mi arate ce a facut: o casuta pentru pasarele, pe care voia sa o fixam in marul batran care se vedea din camera noastra. Ii placeau pasarile si stia sa imite bine cantecul multora dintre ele. A apucat sa-mi spuna ca este cadoul lui pentru mine, si in acel moment, tata a navalit in atelier si l-a dat afara, pe motiv ca nu-i ceruse voie sa umble cu uneltele lui. Oricat am incercat sa-l linistesc, n-am putut. Liviu s-a suparat si a plecat de acasa, eu am plans toata ziua, toata seara si toata noaptea care a urmat. A doua zi, l-am cautat pe Liviu la serviciu si el mi-a spus ca nu se mai intoarce in casa parintilor mei si ca daca vreau sa fim impreuna, sa inchiriem o camera undeva. Nu m-au lasat parintii sa plec de acasa. Am fost, asadar, maritata de parinti si parasita de sot, dupa numai trei luni, tot din cauza lor. Nu va mai spun toate povestile care au fost. N-are rost. Liviu a plecat din localitate, si dupa o luna, eram in divort. Poate ca el avea intr-un fel dreptate, atunci cand spunea ca noi nici n-am ajuns sa ne cunoastem bine, sub ochii atat de vigilenti ai unor parinti intepeniti in prejudecati. Sigur ca mi-a fost foarte greu atunci, dar oarecum il intelegeam, il aprobam si nu-l invinovateam atat de tare pe cat ar fi trebuit. Nu ma lega de el o mare iubire, ci, mai degraba, o prietenie. Traisem impreuna aproape o suta de zile pline de incordare si de epuizare nervoasa si speram sa-mi gasesc linistea, in sfarsit.

Colindatorul intarziat

Mai intai m-am angajat la spitalul din localitate si m-am inscris la liceul seral. Mi-am terminat scoala si apoi m-am mutat cu serviciul la spitalul judetean. Am scapat, astfel, de corvoada locuirii cu parintii, si simteam ca parca abia atunci incep sa traiesc cu adevarat. Am primit un apartament mic, de la serviciu, am facut rate, l-am amenajat cum am putut mai bine. Mi-am facut cu alte cuvinte un cuib in care sa ma simt bine si sa pot sa fac ce vreau, cand vreau. Au trecut anii, n-am gasit un tovaras de drum cu care sa ma inteleg atat de bine incat sa ma casatoresc. Mereu aparea cate ceva care ma facea sa dau inapoi. Devenisem oarecum obsedata de detalii, si la cea mai mica greseala a partenerului meu, plecam fara explicatii. Despre Liviu nu stiam decat ca se intorsese in Oltenia natala. Ma gandeam uneori ca mi-ar fi placut sa ne mai vedem. N-aveam adresa lui si nu indrazneam s-o cer parintilor lui. Cel mai greu mi-era de sarbatori. Atunci singuratatea parca crestea ca un munte. Aveam un grup de prietene, colege de serviciu, cu care mai petreceam vremea. Dar ele aveau familii si obligatii si nu puteam sa le cer sa se sacrifice pentru mine, mai ales in zilele acelea frumoase dintre ani. Ca sa scap oarecum de situatia aceea neplacuta, in care toata lumea face planuri de vacanta, numai pe mine nu ma intreaba nimeni unde plec, mi-am facut obicei din a-mi lua concediu la sfarsit de an.De Craciun, imi impodobeam casa, aprindeam lumanari si beculete in preajma bradului si ma asezam cu o carte buna in fata, dupa ce copiii colindatori nu mai treceau pe la usa mea.
Acum cinci ani, insa, cand noaptea de ajun a Craciunului era pe sfarsite, soneria a sunat prelung, nu vesel si grabit cum fac de obicei copiii veniti cu colinda. Era ciudat, nu asteptam pe nimeni, era prea tarziu ca sa mai fie copii la usa, am stat o vreme fara sa ma misc, apoi dupa ce soneria a devenit tot mai insistenta, am deschis. In fata usii, acoperit de zapada, era Liviu, fostul meu barbat, pe care nu-l vazusem de aproape douazeci de ani. Tinea in brate o colivie cu doi porumbei. Nu mi-a spus cum m-a gasit, de unde are adresa, mi-a facut semn cu degetul sa tac, mi-a pus pe umeri paltonul si m-a chemat afara, "ca sa eliberam porumbeii". Parea o nebunie si, totusi, am iesit impreuna pe strazile pustii, luminate doar de palpairea minunata a fulgilor. Ne-am plimbat multa vreme prin ninsoare si am avut ragazul sa povestim pe indelete. Cand am ajuns in parcul orasului, era deja dimineata. Dimineata de Craciun. Am deschis colivia si pasarile au zburat si s-au asezat pe o creanga. S-au strans una in alta ca sa-si tina de cald, iar noi am plecat spre casa. De atunci, suntem din nou impreuna. Nu stiu daca ne leaga o mare iubire, nici nu mai suntem la varsta la care astepti asta cu disperare, dar stiu ca am redescoperit, de data aceasta in tihna, bucuria pe care ti-o poate da o mare prietenie si simtamantul ca nu ti-e frica de ziua de maine, chiar daca ar fi ultima, pentru ca ai langa tine pe cineva care te tine de mana.
VIRGINIA C.