MARIA, Regina Romaniei - Copila cu ochi albastri

POVESTI DE DRAGOSTE

Stimata doamna Sanziana Pop, director al revistei "Formula AS",
Am obtinut de la Maryhill Museum of ART SUA (http://www.maryhillmuseum.org) copia unei povestiri scrise in 1931 de Regina Maria, despre Principesa Ileana. Aceasta povestire este proprietatea muzeului si am primit acceptul oficial de a o traduce. As vrea ca textul acesta sa ajunga la inima cititorilor romani, prin intermediul unei publicatii indragite si de larga circulatie, cum e "Formula AS", o revista in care au fost scrise admirabile articole despre aceasta figura luminoasa a istoriei moderne a Romaniei, care a fost Regina Maria. Pentru ilustrarea articolului, am luat legatura cu Thomas Kinter, care ingrijeste o frumoasa colectie de fotografii si amintiri. Astept cu incredere acceptul dvs. M-as bucura ca prin acest aport modest, pentru care nu cer nici un fel de plata, sa-mi aduc contributia la restituirea catre romani a imaginii minunatei Regine Maria si a imaginii Principesei Ileana (de la a carei moarte se implinesc, in curand, 20 de ani).
Cu deosebita consideratie,
Prof. univ. FLORIN SANDU - Brasov

Si-a luat zborul in lumea larga - copila noastra cu ochi de un albastru adanc - copila Romaniei, Ileana Cosanzeana. Si-a deschis aripile si, desi stia ca isi smulge radacinile din inimile noastre, si-a luat zborul. Caci vine timpul cand cei tineri trebuie sa-si deschida aripile, cand pana si cuibul cel mai iubit ramane prea mic in fata chemarilor vietii, a chemarii iubirii, a chemarii destinului. Si asa, copila cu ochi mari, albastri, si-a intors fata spre alte zari, iar cel care insemna acum mai mult pentru ea, ca noi toti ceilalti, a luat-o cu el si - pentru ca o iubeam - am lasat-o sa plece. Am zambit chiar. Sau, daca am plans, ne-am ascuns lacrimile sa nu-i impovareze zborul.
Multe cuvinte frumoase s-au scris despre copila mea cu ochi albastri. Toti au iubit-o si totusi azi, cu mult dor, as vrea sa vorbesc despre ea, asa cum numai o mama poate vorbi, cea care a cunoscut-o cel mai bine; cea care o stie de cand era mititica si neajutorata, cea care i-a auzit primul scancet si care a vazut, prima, cat de mari si cat de albastri erau ochii pe care i-a deschis spre lume.
Putini copii au ochii mari chiar in ceasul venirii lor pe lume, dar ochii acestei fapturi stranii au fost de la inceput ca niste stelute. Cufundandu-mi privirea in adancul lor, puteam citi atatea taine pe care inca nu mi le putea spune, asa cum nici eu nu-i puteam spune inca acestui suflet dat in grija mea tot ce viata ma invatase. O mica straina, si totusi mai apropiata de mine decat oricine altcineva pe lume. Si am numit-o Ileana. Ceilalti patru copii pe care-i nascusem primisera deja nume pe masura cerintelor regale, omagiu traditiilor de familie, dar de aceasta data, mi-am cerut dreptul sa aleg numele pe care eu il voiam - o recompensa pentru lunga mea supunere de pana atunci. Nu mai eram copila de saptesprezece ani, venita dintr-o tara indepartata, care a trebuit mereu sa asculte si sa se supuna, eram acum femeie, cunoscusem bucuria si durerea, dar si povara regala a rabdarii, si puteam sa cer si eu in sfarsit o favoare, dreptul de a da un nume pe masura acelor ochi albastri... Ileana; si la inceput, parul ei era balai, si era o micuta atat de inimoasa! Chiar de mica, a trait nu doar pentru ea, ci si pentru ceilalti - cei care aveau nevoie de dragostea ei. A parut dintotdeauna sa inteleaga lipsurile celorlalti, lasandu-le la o parte pe ale sale. De la bun inceput, Ilenei i-a placut sa daruiasca.
Ileana. Pentru mine, numele acesta era muzica si, crescand, ea a crescut in mine tot mai mult si mai mult. Numele acesta n-a fost niciodata nepotrivit, a fost mereu al ochilor sai albastri si al dorului din ei... Desi Ileana putea fi atat de compatimitoare, a fost o fetita voioasa si fericita, interesata, ca si ceilalti copii, de pajistile insorite, cu flori si animale, de cer si de munti, de lingurita cu dulceata pe care o primea inainte de culcare.
Si Ileana isi iubea mama, cu o dragoste care ne-a contopit. Ne-am inteles in toate si intotdeauna, fara ca vreuna din noi s-o dezamageasca, vreodata, pe cealalta.
Si cand Mircea a venit pe lume, Ileana a devenit imediat ca o mamica. Mircea era cateodata un baietel neastamparat, dar Mircea si Ileana isi apartineau unul celuilalt. Mircea iubea papusile lui Ileana, tot asa de mult pe cat le iubea si ea, mai ales pe una pe care el o numea "Foica" si care era imbracata ca un bebelus englez, intr-o camasa foarte lunga, cu dantele. Mircea o insfaca pe "Foica" sub bratul lui si camasuta ei lunga matura podelele. Odata stateam si ma uitam la Mircea si la Ileana, punandu-si papusile la culcare. Patuturile erau asezate in sir si, dupa ce fiecare papusa era asezata cu grija la locul ei si invelita, Mircea se apleca, cu piciorusele lui grasute departate, si-i dadea fiecareia un pupic; Mircea era un mic strengar si se prefacea ca n-o iubeste pe nici una. O iubea insa pe Ileana si papusile sale.
Apoi a venit razboiul si, desi Mircea nu era soldat, razboiul ni l-a luat. In lupta lui cu Moartea, Mircea n-a incetat sa strige dupa "Ilana...Ilana..." chiar cand nu mai stia de el, continua s-o cheme: "Ilana...Ilana...".
A trebuit sa treaca mult timp, pentru ca Ileana si cu mine sa capatam puterea de a vorbi de moartea lui Mircea. Nu aveam cuvinte sa-i lamuresc pierderea lui Mircea si, intrucat copila cu ochi albastri intelegea ca n-as fi putut sa-i explic de ce Mircea nu mai era, nu m-a intrebat niciodata despre el. Cand a trebuit sa ne refugiem la Iasi, am luat cu noi si calutul caraghios de lemn al lui Mircea, si pe "Foica". Dar Ileana nu s-a mai jucat niciodata cu "Foica". "Foica" doar statea pe un scaunel si privea fix, fara sa vada, intr-o lume care acum se schimbase. Cateodata, cand nimeni n-o vedea, Ileana se ascundea dupa soba mare, romaneasca, si se juca cu calutul lui Mircea.
Multe imagini ale razboiului s-au perindat prin fata ochilor mari, albastri, ai Ilenei - prea multe pentru ochi atat de tineri. Fara sa vrea, a ascultat nesfarsite povesti de jale, aduse de cei veniti in camera mamei, in timp ce copilul se juca cu un creion, o carte sau cu o pensula. Desigur, nu intelegea toate detaliile, dar intelegea ca soldatii nostri erau inghetati si infometati, ca multi mureau si ca o mare suferinta coborase peste lume. Toate acestea i s-au afundat adanc in subconstient.
Auzind de toata aceasta suferinta, mica, asa cum era, Ileana a vrut si ea sa fie de ajutor. Asa ca a inceput sa mearga pe strazi, cu un cos plin cu paine stransa de la masa noastra, dand roata, de la unul la celalalt, rugandu-i sa cedeze bucata lor de paine soldatilor infometati. Dadaca ei a trebuit s-o insoteasca, ducand un termos cu ceai cu rom, si astfel, prea-tanara Ileana, s-a obisnuit cu chipul mizeriei si chiar cu chipul mortii. Ma urma, de asemenea, prin spitale si, intr-unul din acestea, s-a imprietenit cu un tanar ofiter cu ochii mari, ca ai ei. Suferise rani cumplite, si Ileana statea alaturi de el, tinandu-i mana.
Cateodata, reuseam, totusi, sa ne desprindem de tristetea din noi si sa plecam calare pe dealurile de langa Iasi. Ileana purta haine cazacesti, cu o caciula inalta, de astrahan, brumarie; calarea foarte semeata si, desi era mica, arata foarte hotarata, astfel ca mama era foarte mandra de copila ei. Desigur, calul meu era mai iute, dar cand ajungeam pe o inaltime, ma opream s-o astept si s-o privesc galopand spre mine, pe micul sau ponei negru, cu ochii ei stralucind, cu obrajorii ei imbujorati.
Stand alaturi si privind unduirea dealurilor, ii povesteam de toate cate le lasasem "acolo", in Bucuresti si in regiunile Romaniei cazute sub puterea dusmanului. Asa a inceput sa inteleaga adevaratele sensuri ale cuvantului "patrie", si parca vedeam cum radacinile ei se afunda si mai adanc in pamantul nostru romanesc.
In vara lui 1918, cand a trebuit sa oprim tunurile noastre, am plecat sa locuiesc cu ea intr-o mica baraca construita din lemn, deasupra raului Trotus. Acolo, Ileana m-a insotit prin sate, sate foarte sarmane, unde am intalnit o alta fata a mizeriei, unde ea s-a imprietenit cu patru mici pastori - in mod straniu, toti purtau acelasi nume, Ion; Ion cel inalt, Ion cel scund, Ion cel brunet si inca un Ion, al carui nume distinctiv nu mi-l mai amintesc. Mai erau si Dumitru si sora lui, Stanca, si toti acesti prieteni desculti, care se tineau dupa noi, in toate plimbarile, pe cararile abrupte dintre dealuri. Cand eram obosite, ne asezam sub copacul nostru preferat, un tei foarte frumos, singurul care crescuse prin partile acelea, si le spuneam copiilor de tarani de cat de departe veneam si le povesteam despre alte tari; Ileana insa le vorbea despre Dumnezeu si despre Sfinti. Copiii ascultau cu solemnitate si apoi, la randul lor, cei patru Ion si Dumitru si Stanca, ne istoriseau despre animalele lor si despre Baba Elisaveta, care era bunica lui Dumitru, si despre sarmana Maria, care se prapadea de tuberculoza si, desigur, a trebuit sa le vizitam pe Baba Elisaveta si pe biata Maria, si apoi am mers in multe din celelalte bordeie din sat, ducand mereu cu noi un cos mare, plin cu de-ale gurii, intrucat nimeni nu prea avea ce manca in vremea aceea.
A fost grea clipa despartirii de casuta noastra de lemn si de prietenii nostri desculti. Apartin zilelor noastre de razboi, impreuna cu curtea bisericii de peste Trotus unde a trebuit sa inmormantam atatea vieti tinere pe care nu le-am mai putut salva.
In ultimele zile ale razboiului, Ileana a avut o altfel de companie - un barbat mai varstnic, de origine irlandeza, un om care isi croise drum prin viata ca un adevarat pionier. Principiile sale erau robuste si avea o credinta simpla si imensa in bine, in onoare si adevar. In plina putere, omul fusese lovit de un atac cerebral, in timp ce zbura intre doua zone de razboi. Caderea lui a fost ca prabusirea unui stejar batran. In timp ce el se lupta sa-si revina, copila cu ochi albastri a intrat in viata lui si au devenit prieteni. Nu aveau nevoie de multe cuvinte spre a se intelege. Copila nu voia sa-l oboseasca pe urias si, desi limba lui era amortita la inceput, ii ramasesera vorbe destule s-o invete principiile simple si solide care l-au calauzit in viata. El este cel care a trezit in ea dorinta de a fi de folos. Desi barbatul a murit inainte de maturitatea copilei, a apucat sa sadeasca adanc, in sufletul ei, multe seminte care au gasit un sol fertil...
Parca ii vad pe cei doi, mana in mana, cutreierand cocioabele taranilor, lasand ici un dar, colo o vorba buna, si astfel Ileana si-a dezvoltat obiceiul de a darui...
Ileana nu voia sa fie o persoana privilegiata. Voia sa dobandeasca totul pe merit. De aceea a insistat mereu sa fie examinata ca oricare alt elev. Aceste examene erau ocazii solemne si emotionante. Erau luate foarte in serios. Institutorii au indragit-o mult, dar fara ca ea sa simta vreo usurare a indatoririlor. Ea i-a obligat moralmente sa fie tot atat de seriosi pe cat era si ea.
Incet, incet, copila cu ochi albastri crestea, treptat, fara hopuri, fara vreo perioada din care sa lipseasca armonia. Pe masura ce deveneau tot mai adanci, ochii ei nu-si pierdeau din stralucire. Imi pareau ca doua fantani in care scufundase toate viziunile suferintei adunate in timpul razboiului. Le scufundase in suflet. Anii aceia o maturizasera, fara ca tineretea ei sa paleasca. N-a fost o copila trista. Raspandea veselie si voie buna in jurul ei; era sportiva si energica, viata curgea prin venele ei precum lumina soarelui, dar, in spatele veseliei sale, ramanea acel spirit justitiar atat de rar la cei tineri. Ileana era sanatoasa, energica, impetuoasa, dar nimic din ea nu era brutal; ce simteau ceilalti era mai important pentru ea decat simtamintele proprii; aceasta facea din ea un perfect companion. Avea in ea o indrazneala de pionier, un fel de foarte tanara si moderna Ioana dArc, crezand in "bine" si gata sa se lupte pentru el. Nu i-a fost niciodata teama sa se ridice pentru convingerile ei; nu s-a temut de ridicol si nici lipsa de incredere proprie varstei nu i-a zdruncinat convingerile. Prietenii ei tineri si cei din jur ascultau de ea si, putin cate putin, au inceput s-o considere o conducatoare, atat era de stralucitoare, de hotarata, de convinsa.
Cu toate acestea, urmandu-si dorinta de a invata la fel ca ceilalti, a decis sa se rupa de caminul sau iubit si de tara ei si sa mearga, pentru un timp, la o scoala din Anglia. Desi regala in toata faptura sa, dorea sa-si insuseasca disciplina adevarata, sa fie una dintre cei multi, sa nu dobandeasca nimic prin favoruri, ci doar pe merit.
Viata scolara a fost grea pentru ea, mai ales din cauza unei oarecare ostilitati pe care i-o aratau colegii, simtind instinctiv ca ea era straina si dintr-o alta casta. Regalitatea ei, in loc de a-i netezi parcursul, i l-a facut, din contra, mai spinos; dar copila cu ochi albastri era tenace si s-a luptat cu ostilitatea latenta nu prin cuvinte, ci rabdand in tacere, abtinandu-se, castigand putin cate putin respectul instructorilor si al elevilor, lasand o impresie buna in urma ei, la plecare.
Daca am fi trait in vremuri bune, ar fi trebuit sa urmeze dupa aceea o perioada de distractii, baluri, petreceri, si acele placeri obisnuite pentru tineri, dar Ileana s-a intors sa asiste la mari suparari. Caminul ei nu mai era asa cum il lasase. Un loc era gol, acum, si aceasta urma sa aduca o serie nesfarsita de necazuri, ce prelungeau tristetea anilor de razboi care ii insemnasera copilaria. Si ea nu putea sa priveasca suferinta altora fara a le intinde o mana de ajutor. Prietenie insemna pentru ea un infinit devotament, grija apropiata pentru vietile intretesute cu a ei, un interes viu si constant; insemna rabdare cu cei bolnavi, ajutor pentru cei in nevoie, incurajare pentru cei fara nadejde; insemna continua cautare a binelui pentru cei dragi; insemna abnegatie in cheltuirea fiecarei clipe si a fiecarui banut pentru ceilalti; insemna, totodata, renuntarea la propriile dorinte - ale celorlalti trebuind sa treaca pe primul plan. Observand-o matern, m-am intrebat daca nu vor urma si perioade mai egoiste, dar n-a fost asa niciodata, intrucat copila cu ochi albastri intelesese vechiul adevar, ca a darui e mult mai binecuvantat decat a primi, asa incat, cu generozitate, continua sa daruiasca si sa daruiasca...
Inca era copil cand am aflat, odata, ca petrecea fiecare ora libera, dupa lectii, la capataiul institutoarei sale, care era pe moarte. Vorbea cu doctorii si-i incuraja, platea infirmiera si proteja de discutii neplacute ultimele ore ale acelei femei ce muncise din greu, toata viata ei. Cu o intuitie mult peste varsta ei, Ileana intelegea dramatismul unei existente care insemnase numai munca, fara nici o bucurie, fara nici o recompensa macar; intelegea cum acea faptura disperata se agata de mica printesa ce adusese o ultima raza de lumina in viata ei, care se stingea. Cand a murit, in cele din urma, Ileana a ingropat-o si merge mereu pe la mormantul lui "Sioara".
Si fiindca eram tovarasa ei, cati prieteni bolnavi, suferinzi si nevoiasi nu mi-a adus Ileana, fie pentru o vacanta de vara, pentru un coltisor insorit din casele mele, pentru pace, odihna, consolare sau pentru o ultima sansa de a-si recapata sanatatea. Toti cei amarati pareau sa ajunga la Ileana si ea gasea timp pentru fiecare. Cu infinita rabdare le asculta necazurile, sarea sa lupte in locul lor, ii ajuta sa iasa din impas, rezona cu toate dezamagirile si reusea sa le insufle curajul unui nou inceput.
Incet, incet, am ajuns sa caut si eu sprijin la copila cu ochi albastri, asa cum la inceput si ea se bizuia pe ajutorul meu si, cand bunul nostru Rege a murit, si multe s-au incheiat pentru noi, prietenia si intelegerea noastra au devenit aproape o legatura sacra. Aveam acum mai mult timp pentru noi decat inainte, indatoririle noastre nu mai erau atat de oficiale, nu mai era atata graba, dar ramasese, totodata, un mare gol, pe care a trebuit sa il umplem cu dragoste, cu nevoia crescanda a uneia de cealalta.
Bran si Balcic au devenit refugiile noastre preferate si, in timp ce eu gaseam consolare in a le infrumuseta pe cat posibil, copila mea umplea cu viata aceste frumuseti. Continua sa-i aduca la mine pe cei care aveau nevoie de ajutor sau simpatie, dar, pe masura trecerii anilor, conceptiile ei se largeau si, odata cu aceasta, a venit dorinta de a face binele pe o scara mai larga. Simtea cu putere presiunea timpului, lupta crancena dintre bine si rau. Punctul ei de vedere era modern; ca toti cei din generatia ei, avea curajul de a aborda problemele direct; nu ocolea realitatea, nu se iluziona, dar n-a vrut niciodata sa se dezica de principiile care ne calauzisera pe noi, parintii ei. Credea in Dumnezeu, ii respecta pe cei varstnici, si politetea era legea ei de a fi; isi infrana dorintele pentru a se feri de egoism sau indiferenta. "Noblesse oblige" a fost deviza ei, cum fusese si a noastra.
Vazand ca tinerii generatiei sale aveau nevoie de o voce care sa-i uneasca, sa le arate o cale noua, a simtit imediat ca, in ciuda timiditatii ei naturale, in ciuda regalitatii sale, ce presupunea mai multa retinere, trebuia sa iasa in fata cu curaj si sa devina acea voce pe care o asteptau. Cinstea ei innascuta, corectitudinea ce a caracterizat-o dintotdeauna o faceau cea mai potrivita pentru aceasta si, desi erau destule care s-o sperie si sa o descurajeze, s-a tinut tare, infruntand criticile si neincrederea, gasind curaj in propriile convingeri si in marea ei dorinta de a face bine. Desigur, eram prima ei confidenta, cea care o incuraja, dar si aceea care i-a cunoscut suferintele si dezamagirea, pentru ca in vremurile acelea era mai multa tristete decat bucurie; tineretea Ilenei a cunoscut si piedici - nu e asa usor sa fii un precursor - desi unii te urmeaza bucurosi, nu esti totdeauna inteleasa. Au fost si ceasuri cand cutezatorii ochi albastri isi pierdeau din stralucire sau cand stralucirea lor era a lacrimilor ce stateau sa curga; unele revelatii sunt mai greu de suportat, dar eram doua sa le induram, ea cu tineretea si cu speranta, eu cu rabdarea pe care o capata cei ce cunosc viata. Pe langa toate acestea, iubeam viata, Balcicul era asa de frumos si, atat la Balcic cat si la Bran, ne inconjuram de tineri adunati in tabere de vacanta; devenisem nucleul lor, datorita noua puteau petrece vacante fericite in aer curat, departe de praful oraselor. Eu eram protectoarea lor, dar Ileana era spiritul care ii aduna si ii purta spre idealuri curate, stiind cum sa le vorbeasca, cu cuvinte pline de convingere si speranta.
Incet, incet, si-a dezvoltat un real talent de a vorbi in public. Fara teama, putea face fata unei audiente dintre cele mai dificile si mai critice, sustinuta fiind, in ciuda timiditatii sale, de puterea convingerilor. Cand o vedeam astfel, ridicandu-se hotarata, cu capul sus, cu privirea neobisnuit de stralucitoare, de fiecare data imi venea in fata ochilor imaginea micutei copile, in picioare, langa focul arzand in semineu, recitandu-i cu insufletire mamei sale "Little Boy Blue", si simteam cum mi se ridica lacrimile in gat.
Dar cea mai mare pasiune a copilei cu ochi albastri a fost marea. Era un atavism din familia mamei sale. A devenit o inotatoare de mana intai si, cu dorinta ei de a face totul temeinic, s-a apucat sa studieze navigatia; asa cum facea si in copilarie, a insistat si acum sa fie supusa unei examinari adevarate, in fata unei comisii navale, ca si cum ar fi fost un ofiter.
Adesea, la Balcic, stand pe terasa mea de deasupra marii, imi priveam copila taind valurile cu micul si viteazul sau velier "Isprava", cu panzele intinse in vant, precum aripile unei pasari mari si, din cand in cand, o durere imi strafulgera inima, gandindu-ma ce ar fi insemnat pentru mine ca, in loc sa se intoarca la lasarea serii, aripile acelea s-o rapeasca din viata mea pe Ileana, copilul meu, tovarasa mea, iubirea mea. Intelegerea dintre noi fusese absoluta, viata noastra fusese atat de armonioasa! Niciodata, in nici un fel, nu incercasem sa-i limitez libertatea, nu dorisem sa-i cer vreun sacrificiu, n-o impovarasem cu apasarea vreunei obligatii. Imi daduse din timpul ei doar atat cat a vrut. Niciodata nu i-am impus prezenta mea si n-am dorit sa intervin in prieteniile sale; dar la sfarsitul zilei, am fost totdeauna acolo, sa-i ascult planurile, s-o ascult cum se entuziasmeaza sau sa discut cu ea problemele prea grele, pe care nu le putea rezolva singura. Incepusem sa observ ca viata ii dadea ghes tot mai mult - cautarea se vedea in ochii ei, fiecare zi aducea noi asteptari, era nerabdatoare sa-si implineasca destinul.
E mereu un moment dramatic, cand o mama isi da seama ca vechiul cuib a devenit neincapator pentru copilul caruia i-a daruit toata dragostea ei, ca puiul isi va intinde aripile intr-o buna zi si ca o va lasa in urma. Mama stie ca iubirea poate fi doar o masca, si ca cei tineri pot fi atrasi in capcana, ca sunt atat de creduli, incat vad in toate ceea ce ei cred a fi un ideal, ca e nevoie doar de un mic impuls, de cateva vorbe mestesugite, pentru a impinge o inima increzatoare spre inaltimi de care se poate zdrobi. Nimic nu e mai trist decat sa-i spui unei fete ca ceea ce ea credea ca este aur nu e decat zgura; e crud sa inabusi o astfel de iluzie. E ca si cum ai sterge pulberea de pe aripile unui fluture si, totusi, a trebuit s-o fac si am vazut durerea in ochii cei albastri, o durere care parea ca i se scufunda adanc in suflet - era ca si cum o vedeam cum se scufunda si numai Dumnezeu stie care din noi a suferit mai mult, ea sau eu!
Dar, in cele din urma, nu aripile "Ispravei" au scos-o pe copila cu ochi albastri din viata mea, ci una din acele pasari puternice, inventate de om, si care il poarta prin ceruri ca pe Icarus, sus, deasupra norilor, tot mai aproape de soare; si barbatul care a luat-o cu el era puternic, solid si de incredere, iar pentru Ileana chipul sau era chipul iubirii...
Dar in ziua in care soarta ei a fost pecetluita, cand pasarea cea mare a purtat-o spre o tara indepartata, la mare distanta de pamantul in care se nascuse, desi i-am binecuvantat fericirea, eu, mama ei, pana ieri tovarasa ei, mi-am intors fata la perete si am plans...

MARIA
August, 1931