Peter Hurley - irlandez prin nascare si maramuresean de drag

Declaratie de dragoste pentru Romania

"Credeti-ma, tara asta are ceva special!"

- "Formula AS" va prezinta azi un barbat de origine irlandeza, dar roman cu inima. Mai roman decat multi alti romani. Nu doar pentru ca s-a casatorit cu o romanca si a ales sa traiasca in Romania. Ci pentru ca irlandezul Peter Hurley nu s-a limitat la declaratii, ci chiar a trecut la fapte. Indragostit de Romania si hipnotizat de Maramures, a pus la bataie contul sau din banca si toate resursele sale de energie ca sa faca la Sapanta un festival menit sa atraga atentia asupra acestui taram de poveste si, mai ales, menit sa atate focul viu al traditiei locului, sa nu-l lase sa se transforme in cenusa -


O izbitura de tren

- Peter Hurley, prima intrebare vine firesc: cum ai cunoscut Romania si cum de te-ai indragostit atat de tare de ea si de oamenii ei?

- In 1993 am fost la Praga, in vacanta, si de acolo am venit cateva zile in Romania, desi pana atunci nici nu stiam prea bine unde vine tara aceasta pe harta. A fost un "click" care mi-a schimbat viata. Ce click? Mai degraba m-am simtit ca lovit de un tren care venea din directia opusa. Am fost izbit de diferenta dintre Occident si ceea ce vedeam in Romania. Am fost pe cateva trasee turistice batute de toata lumea si mi-am spus, deodata, fara sa stiu prea bine de ce: "Aici trebuie sa traiesc de acum inainte!". Ocazia de a o face s-a ivit mai repede decat ma asteptam. Vacanta s-a terminat, m-am intors in Dublin, la serviciu, si dupa trei luni, un prieten m-a sunat si m-a intrebat daca nu vreau sa vin cu el in Romania si sa incepem o afacere. Am zis "da" imediat, fara sa stau pe ganduri, desi climatul romanesc era atunci foarte instabil in mediul de afaceri, ca si in cel politic, de altfel. Aveam 26 de ani si m-am trezit intr-o lume complet diferita de ceea ce stiam eu. Era o "varza" totul. Romanii erau si ei derutati, abia iesiti dintr-un sistem comunist. Sunt 16 ani de-atunci, lucrurile s-au reglat, eu am avut timp destul sa cunosc cu adevarat Romania si pe romani. Primul sentiment nu s-a schimbat, si nici hotararea de a ramane aici pentru totdeauna, in ciuda tuturor dificultatilor. Si nu-i inteleg pe cei care denigreaza Romania, aici sau in afara ei. Eu habar n-am despre ce vorbesc ei cand spun ca Romania e o tara de... Cele mai proaste experiente de afaceri eu le-am avut in Romania nu cu romani, ci cu parteneri de afaceri straini. Mie nu pot sa spun ca nu mi-a platit cineva vreo factura, ori ca a intarziat macar, ba chiar pot sa spun ca aici, in Romania, am batut recordul la cea mai repede platita factura.

Icoana de pe muntele Athos

- Cred ca la mijloc e sarmul tau irezistibil. Cu privirea asta albastra ca cerul si cu bunatatea vorbei tale, care arata un suflet fara ascunzisuri, cred ca obtii, oriunde te-ai duce, in fata oricarui ghiseu ori birou de functionar, numai raspunsuri pozitive.

- Si sotia mea spune la fel, ca unde nu reuseste ea sa rezolve ceva, ma trimite pe mine si-mi spune sa zambesc, neaparat, ca stie ca voi reusi. Dar nu e nimic studiat, sa stiti, asa e felul meu de-a fi. Nu pot sa fiu prefacut sau sa am o atitudine "profi", exersata in oglinda. In fine, oameni buni si oameni rai sunt peste tot in lume. Dar tara asta, credeti-ma, o spun ca observator atent, are ceva special. Ceva in duhul sau de la Dumnezeu. Poate chiar pot sa spun ca e a doua patrie pentru mine. (Ca sa glumim putin, chiar m-am "batut" cu Gheorghe Turda pe microfon, ca sa cant pe scena "Noi suntem romani". El, pentru ca facea play-back si s-ar fi remarcat asta, eu deoarece cantam din toti rarunchii, dar nu se auzea nimic.) Dar, serios vorbind, Romania a umplut un gol in sufletul meu, un gol pe care nu stiu prea bine cum sa-l definesc, al unui om in tara lui. O tara care tine la traditie, care vede in ea salvarea ei, ca natie, ca popor, posibilitatea de a fi liber prin ceea ce ii apartine, prin ceea ce il defineste, in ciuda tuturor influentelor straine de spiritul sau. Poate si asta ne apropie, romani si irlandezi, spiritul acesta de rezistenta, romanii in fata unui regim comunist, irlandezii in fata unui invadator, felul de a fi verticali, neinduplecati. Si daca n-am facut in Irlanda ceva de genul acesta, am facut-o in Romania, adunand laolalta artisti traditionali romani si irlandezi, pentru a pastra viu ceea ce ne defineste, pentru a nu ne pierde radacinile, identitatea ca natii, in masa globalizatoare a Europei. In fine, iubesc Romania si pentru ca aici mi-am cunoscut sotia, la opt ani dupa ce am venit in Romania, pentru ca ne-am casatorit in fata unui preot roman ortodox, in Dublin (am ales s-o facem acolo, pentru ca eu am in Irlanda o familie numeroasa), pentru ca aici e caminul meu si aici am prieteni buni. Am vrut sa inteleg si spiritualitatea acestui popor, citind carti despre ortodoxie, la sfatul preotului care ne-a casatorit si care pastoreste comunitatea romaneasca din Dublin si cu care am devenit bun prieten. Acum doi ani, am vizitat si Muntele Athos, si asta m-a marcat profund, m-a facut sa ma simt ca un pagan. N-am devenit ortodox, nu-mi pot parasi credinta catolica in care am fost botezat si pentru care poporul meu s-a luptat atata si se lupta inca, dar in urma acestei experiente spirituale am devenit mai bun, am simtit ca s-a realizat o schimbare in mine. Am primit acolo o icoana pe care o port cu mine peste tot. Am uitat-o odata in tren si am alergat inapoi dupa ea, am avut noroc ca am gasit-o. In fine, am realizat cat de uriasa e ortodoxia si ce putere are, daca o practici cu sinceritate. Dar, inca o data spun: nu faptul ca m-am casatorit cu o romanca m-a facut sa raman aici, si nici n-am ramas pentru bani, sau pentru succesul in afaceri. Ci, asa am simtit de cand am venit: am stiut ca n-o sa mai plec! Pot sa spun ca am avut si momente de deriva, dar nu m-am descurajat.

Dedicatie pentru Maramures

- Dar de ce ai prins atata drag de Maramures? Se petrece o adevarata tragedie cu el. Pe timpul lui Ceausescu, era locul in care traditia se pastra cel mai bine si care, dupa 1989, s-a degradat cel mai rapid, din punctul de vedere al culturii taranesti.

- Cu toate acestea, inca exista traditie in Maramures. Si istorie. Si spiritualitate. Maramuresul inca este o rezervatie de normalitate, inca are magia lui. Depinde de noi sa nu lasam sa piara aceasta lume. Aici incepe povestea mea, de fapt. Am ajuns prima data in Maramures in 2003, la zece ani dupa ce venisem in Romania. A fost un soc la prima vedere: nu mai vazusem asa ceva nici macar in filme. Priveam amutit pe geamul trenului, dimineata, la rasarit, cand drumul de fier a intrat printre munti, trecand pasul dinspre Bistrita. Era vremea cositului, a otavii, si ce mi se infatisa in mersul leganat al trenului era un tablou. Un tablou viu, miscator, insufletit de soarele care incalzea totul si facea sa straluceasca culorile, atat de diferit fata de Irlanda mea cea cetoasa si vantoasa. Verdele crud al fanetelor necosite, stropite cu flori multicolore, care parca-mi hraneau privirea si sufletul. Pajisti cosite, din loc in loc cu "butoane" galbene - capite de fan abia cladite. Barbati cu palariute mici de pai pe crestet, care coseau, femei care intorceau iarba cu o unealta arhaica de lemn, ca o furca, apoi o cladeau pe garduri lungi de lemn ca sa se usuce. Ciobani cu mici turme de oi, risipite pe coasta vreunui deal, privind trenul sprijiniti in bote. Case vechi din lemn, din barne prinse una-ntr-alta, fara cuie, dupa un mestesug stravechi. Gradini pline de flori si meri cu mere rosii si peri rupandu-se sub greutatea roadelor. Un aer curat, care-ti umplea plamanii pana-n rarunchi. O tara a lemnului si a padurii, un loc istoric, parca desprins din cronicile vechi. Ma gandeam ca asa trebuie sa fi fost si in Irlanda, cu doua sute de ani in urma, inainte de epoca industrializarii, care a facut sa dispara aceasta civilizatie rurala. Apoi am cunoscut mesteri cioplitori in lemn, apoi o familie de olari, care au un cuptor vechi de peste cinci sute de ani, dupa model dacic, pe care generatii la rand de olari din aceasta familie l-au reparat si l-au folosit pentru oalele lor, si care a fost tot timpul acolo, in curtea lor, pe jumatate ingropat in pamant, asa cum l-au mostenit din strabuni. M-au emotionat pana la lacrimi aceste lucruri. Cum m-au emotionat si cantecele maramuresenilor, felul lor de a juca tropotit, zicalile lor de joc si chiuiturile lor salbatice, de suflete libere. Cum m-au impresionat si femeile batrane, imbracate in negru, cu mainile crapate de munca, adunate in poala, cantand cantece religioase inchinate Fecioarei Maria, cu vocile lor subtiri si tremurate, dupa slujba. Tinerii veniti la biserica imbracati in costumele lor populare inmuiate in culori, glasurile cristaline ale clopotelor in diminetile de duminica, chemand, peste dealuri, credinciosii la slujba. Am stat ore intregi pe varful cate unui deal, privind in zare si nesaturandu-ma de frumusetea din jur. Si mi-am amintit de Irlanda, de acasa. Tot asa stateam pe dealuri, cu prietenii, vorbind despre cat de populate si pline de campuri lucrate erau si dealurile noastre altadata, iar acum erau goale si pustii. Mi-am dat seama cat de mare a fost la noi "genocidul" asupra taranului, silit sa se duca la oras si sa se angajaze in fabrica, sa-si piarda pamantul si rostul de o viata, pentru o paine amara, intr-un cartier sarac, de oras.

O bucatica de paradis

- Cu ce gand ai facut festivalul de la Sapanta, despre care s-a scris in "Formula AS"? Am fost foarte miscati sa vedem un strain care-si daruieste linistea, si timpul, si banii ca sa adune lume pe o pajiste din Maramures, in spiritul traditiei autentice. Ce roman ar fi facut asta de dragul traditiei altei tari?

- V-am spus: cand am patruns prima data in Tara Maramuresului, mi s-a parut ca intru intr-o poveste. Si asa mi-a venit ideea sa pun in conexiune aceasta lume cu cea de acasa de la mine, din Irlanda, realizand si ca avem mosteniri celtice comune, similaritati de spiritualitate si de fond mitic popular. De aceea, am invitat la festivalul meu artisti de exceptie din Irlanda, cum a fost cimpoierul Liam OFlynn, care acum patruzeci de ani a fost printre cei patru-cinci oameni care au readus la viata muzica traditionala irlandeza. El a salvat niste culegeri vechi de folclor si de acolo a inceput sa recompuna cantece stravechi. Traditia era stanjenitor legata pana atunci de saracie si de somaj in Irlanda si de o limba straveche, care nu te ajuta deloc in viata sa castigi o paine. Iar demersul globalizator a facut rapid ca toata traditia rurala irlandeza sa dispara aproape cu totul. Oamenii acestia sunt ca niste cai puternici, care trag un plug foarte greu, pe un camp irlandez plin de pietre. Asa trag ei, ca sa salveze traditia. Asa-mi pare a fi aici, in Romania, Grigore Lese, profesorul si interpretul de muzica traditionala care ne-a ajutat cu regia artistica a festivalului. Ne-ar fi trebuit o saptamana de concerte ca sa prezentam tot ceea ce ne-am propus si sa ne bucuram de lumea minunata in care "plonjasem", dar, din pacate, bugetul ne-a restrans gradele de libertate. Ne-ar fi placut tuturor, teribil de mult, sa mai stam in Maramures. Ma intereseaza taranul roman si muzica lui, asa cum ii insoteste ea viata, vesela si trista, de bucurie si de joc, ori de ascultare si de prea-plinul inimii. Mi se pare important ca el si cultura taraneasca sa reziste in istorie. In Irlanda, s-a pierdut aceasta civilizatie, si locul taranului a fost luat de muncitor, care a devenit somer, si asa o civilizatie straveche s-a stins, pe tacute. Am vrut ca festivalul acesta sa fie un umar pus la ridicarea Maramuresului, un proiect serios si original, care aduce o valoare economica, culturala si spirituala in plus locului acestuia binecuvantat de Dumnezeu, o injectie de adrenalina care poate sa dea energie pentru viitor, astfel ca Maramuresul sa se conserve, sa-si pastreze arhitectura, portul autentic, traditia. Cu tot ceea ce poate oferi Maramuresul, ar trebui sa fie mult mai vizibil in Europa, in lume. De aceea am facut festivalul. Lucrurile s-au legat in mod miraculos, am gasit persoanele potrivite si dornice sa ajute cu ceva. Intr-o luna de zile, am organizat totul. A pornit dintr-o seara, la mijlocul verii, in care i-am spus sotiei mele, Mihaela: "Trebuie sa facem asta pentru Maramures! Acum,si nu mai tarziu!". Asa, pur si simplu, ca si cum mi s-ar fi dat un semn ca gandul meu este bun. Am ales Sapanta pentru prima editie, pentru ca stiam ca un mare compozitor irlandez, Shaun Davey, compusese o suita de piese, plecand de la poeziile de pe crucile mesterului Stan Ioan Patras, care a facut Cimitirul Vesel, vestit in toata lumea. L-am chemat pe Shaun si el a fost fericit sa-si poata prezenta lucrarea chiar in locul de unde s-a inspirat. Am luat toate economiile noastre, o suta de mii de euro, iar cand am vazut ca nu-mi ajung, am mai facut un imprumut in banca, de treizeci de mii de euro, garantati cu apartamentul in care stam, pentru ca eram intr-o faza in care nu mai puteam da inapoi. Nu am avut vreun castig financiar, pentru ca a fost un festival in aer liber, cu acces gratuit. Am intrat in aceasta aventura fara nici o pretentie sa castig vreun leu. Deja ma gandesc la editia de anul viitor, desi acum nu mai am nici un ban, ba chiar am datorii. Asa sunt Varsatorii ca mine, niste risipitori. Dar acum, nu mai sunt asa de importante argumentele pe care le aveam la inceput. Mai degraba ceea ce am simtit la sfarsit e de spus. A fost ca o revelatie, am simtit ca am urcat spre cer doua trepte deodata. Cand s-a stins ultimul acord pe scena si toti artistii, echipele de productie si o parte a spectatorilor, cei care n-au vrut sa se desparta asa usor de magia spectacolului, s-au adunat, mult dupa miezul noptii, la un pahar de ramas bun, am rasuflat si eu usurat. Am privit lumea aceea care statea impreuna, la mesele de lemn, cu ochii stralucind de bucurie, si am simtit o liniste nepamanteasca, ce ma lua parca si ma purta pe deasupra lor, de parca as fi plutit pe un nor. Aveau fetele luminate, vorbeau unii cu altii de parca s-ar fi cunoscut de cand lumea, turisti straini mai ales, care parca descoperisera acolo, la Sapanta, in urma acelui concert final in aer liber, sub ploaia rebela de vara si sub fulgere si tunete repede alungate, o bucatica de paradis. Gasisera ceea ce cautau de mult in vietile lor impartite intre slujba si obligatii de familie, intre computer si telefoane mobile, in traficul din metropolele uriase unde traiau si in care poluarea mediului si cea morala le aseza o piatra de moara pe piept, gasisera, mi-au marturisit, acolo, in Maramures, la capatul lumii, o bucatica de paradis. Oameni din Germania, din Franta, din Belgia, chiar din America, care aflasera dintr-o intamplare de festivalul nostru si-si deviasera traseul turistic prin Romania, ori altii, care venisera special, din tarile invecinate - Ungaria, Cehia, Polonia etc. Am simtit energia lor pozitiva, recunostinta ca am facut posibila acea intalnire si am avut atunci, marturisesc, si un dram de mandrie. Mi-a dat sentimentul ca fac si eu parte dintr-o comunitate, chiar daca una constituita ad-hoc, ca am un rost, m-am simtit imbogatit sufleteste, spiritual. Momentele acelea mi-au confirmat ca au meritat toata truda, noptile de nesomn si de grija, ca totul sa iasa bine, sa nu fie nimeni nemultumit ori nedreptatit. La tara, traim in comunitate, iar la oras, spunem ca traim in societate. E asa de frumos, atat de emotionant, cand oamenii isi leapada mastile protocolare, formalizatoare si de ipocrizie, ca sa se poata bucura sincer, sa fie ei insisi. Irlandezii mei au plecat inapoi acasa plini de energie. Intalnirea aceasta a fost cu adevarat palpitanta pentru ei. Au simtit ca Romania are o forta uriasa, o forta telurica, ancestrala. A fost o atmosfera cu adevarat magica. Si daca festivalul meu de la Sapanta a putut prilejui asta, atunci eu sunt fericit. Sunt un produs al orasului, m-am nascut, am crescut si am studiat in Dublin, capitala Irlandei, imi place confortul orasului si n-am simtit acolo niciodata nevoia de a experimenta viata la tara si lucrurile simple. Dar cand am descoperit Romania, s-a schimbat totul. Am fost atat de impresionat, incat am vrut sa fac o declaratie de dragoste pentru Maramures si pentru Romania. O dragoste nebuna! Si am facut festivalul acesta. M-am intors de acolo recules, iluminat, un alt "eu". Am simtit, pentru prima data in mod clar, ca am facut un lucru important, care a conferit un rost anume vietii mele. Ca am facut ceva bun pentru semenii mei. As vrea ca festivalul sa continue, sa poata fi facut in fiecare an, nu numai la Sapanta, ci si in alte locuri din Maramures, care au ce arata in materie de traditie. Sper sa atrag atentia sponsorilor si chiar a ministerelor culturii si turismului, pentru includerea acestei manifestari in calendarele lor oficiale. Maramuresul merita asta, cu prisosinta!
Si, ca o stire de ultima ora (dar si ca o dovada ca "nu m-am invatat minte" - vor spune unii), iata, pe 4 decembrie, la Sala Radio "Mihail Jora" din Bucuresti, voi fi alaturi de Grigore Lese ca producator al unui spectacol special, in care vor fi invitati rapsozi si grupuri de interpreti ai muzicii traditionale din toata tara: aromanii farseroti din Cogealac, grupul "Iza" din Maramures, tilincarii din Straja, un taraf de lautari din Gorj si multi altii. Un spectacol-pilot, pe care il vom itinera apoi prin cele mai importante orase din tara, dar si prin cele din jurul tarii, unde sunt comunitati romanesti importante (Gyula - Ungaria, Cernauti - Ucraina, Chisinau - Rep. Moldova). Un spectacol de care, nu ma indoiesc, sufletul romanilor are nevoie!