MATEI VISNIEC - "Romania e foarte prezenta in viata mea"

De mai bine de 20 de ani locuieste in capitala Frantei, de unde seara de seara transmite catre Bucuresti stirile internationale si actualitatea culturala franceza, din studioul Radio France International. Dupa aproape un deceniu, Matei Visniec a reusit sa invinga spiritul conservator si uneori rigid al francezilor, impunandu-se cu o dramaturgie marcata de o uluitoare originalitate: absurd, ironie, gravitate, vizionarism si, nu in ultimul rand, poezie. S-a impus si in Romania, dupa ce ani de zile piesele i-au fost cenzurate necrutator. Anul acesta, piesa lui "Despre senzatia de elasticitate cand pasim peste cadavre" a fost nominalizata de Uniter, iar romanul "Sindromul de panica in Orasul Luminilor" s-a epuizat din librarii. Un interviu pe malul Senei, cu cel mai jucat dramaturg roman in viata.

La Radauti, intr-un colt de rai

- Locuiti la Paris. Cum e viata in capitala Frantei, pentru un intelectual roman? Va simtiti acasa, v-ati gasit locul?

- Am venit la Paris cand aveam 31 de ani si acum am 54. Cea mai mare parte a vietii mele adulte a fost traita aici, in Franta. Viata franceza m-a luat foarte repede pe sus. Intr-un mod ciudat insa, fara sa ma rupa de Romania. Fiind jurnalist de radio si lucrand pentru posturi romanesti, pentru BBC in 88, 89, apoi pentru RFI, am continuat sa vorbesc romaneste, chiar daca subiectele nu erau romanesti. In acelasi timp, am ramas un autor roman, continuu sa public si sa fiu jucat in Romania. Am dubla cetatenie si ma simt foarte bine in acest triunghi echilateral, format de orasele care au contat in existenta mea: Radauti, locul copilariei mele, Bucuresti, orasul in care mi-am trait inceputurile literare, si Paris, orasul in care mi-am gasit implinirea ca artist. Romania e aproape, la 2 ore si jumatate in avion. Ma intorc des la Radauti. Orasul acesta ramane pentru mine un far, un colt de rai, fata de ce se intampla in Romania, cu satele lui bogate din jur, cu pensiunile de buna calitate, care s-au ridicat in ultimul timp, cu manastirile lui celebre. Calea ferata trece si acum prin mijlocul orasului, are un parfum poetic, dar prefer sa nu vorbesc prea mult despre orasul meu natal, ca nu cumva sa fie invadat de hoarde de turisti Radautiul este pentru mine un fel de Macondo, un loc unde revin constant ca sa-mi incarc bateriile, un mic paradis de care sunt foarte mandru. Uneori, duc acolo francezi in vizita, ca sa le arat fabuloasele fresce manastiresti, sa le arat pana unde a ajuns renasterea italiana. Pentru mine, Radautiul e si o legatura cu memoria mea afectiva, acolo am camera mea de student, biblioteca din adolescenta, masina veche de scris. Nu mi-ar displacea deloc sa stiu ca in viitor imi impart timpul jumatate-jumatate, intre Radauti si Paris. E locul unde m-as putea retrage ca sa scriu o carte. As putea trai oriunde, nu sunt omul spaimelor geografice, dar am aceasta slabiciune pentru locul in care m-am nascut. Bucurestiul, in schimb, e orasul unor amintiri extraordinare, din perioada debutului meu, pe cand puneam bazele Cenaclului de Luni. La Bucuresti vin cam de trei ori pe an, cand imi lansez carti, cand mi se monteaza vreo piesa. Vin la festivaluri de teatru. Romania e foarte prezenta in viata mea.
In ce priveste Parisul, el este orasul meu de suflet. Nu stiam cum e in Franta, am ajuns aici intamplator si am constatat cu stupoare ca Franta era in mine, era o patrie mentala, pe care o cunosteam deja din lecturi, din carti, din filme, din muzica. M-am simtit foarte acasa. Ajungeam de acasa acasa. Mi-am dat seama ca nu sunt deloc complexat, ca stiu destule despre cultura acestei tari, aveam toate lecturile necesare la zi, putini autori a trebuit sa-i mai citesc ca sa fiu la nivelul intelectualilor francezi.

- In Romania ati fost declarat cel mai jucat dramaturg roman in viata. Aveti parte de aceleasi ecouri si in Occident?

- Stiti cum e, statisticile nu-s valabile o suta de ani. Poate oricand sa apara altul care sa rastoarne ierarhia. Sunt un om care se zbate in continuare, care s-a luptat si in Romania, care se lupta si aici, care a trecut de la limba romana la limba franceza, apoi din nou de la limba franceza la limba romana. Poate e si faptul ca, desi le scriu in franceza, multe din piesele mele vorbesc despre lumea pe care am cunoscut-o eu, despre cenzura, despre totalitarism, despre spalarea creierelor, despre presiunea ideologica. Asa sunt, de exemplu, "Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal" sau "Despre senzatia de elasticitate cand pasim peste cadavre". Lucrurile acestea ii intereseaza si pe francezi, si pe romani, si pe alte popoare la care nu m-as fi gandit niciodata. Am ajuns pe urma pieselor mele in Japonia, Turcia, Iran, Maroc si continuu sa fiu un autor foarte jucat in Franta. Daca ar fi sa ma laud, cred ca sunt cel mai jucat autor la festivalul de la Avignon, in sectiunea Off; din 1992 incoace, am avut in fiecare an cate una, doua, patru, chiar si sase piese de teatru.

Cumplitul si fabulosul an 1987

- Nu e putin lucru pentru cineva care a luat-o de la zero intr-o tara straina.

- Am avut si noroc. Eu includ norocul in destinul unei vieti literare, intalnirile importante tin deseori de hazard. Mai ales in domeniul teatrului, multe lucruri se bazeaza pe intalniri. Mi s-a intamplat sa scriu piese pentru ca am intalnit regizori interesanti, care mi-au cerut sa scriu pentru ei. Sau am intalnit actori care ma fascinau. Uneori am scris pentru ca am fost indragostit de o actrita. In lumea teatrului se intampla. Am scris si pentru ca m-a impresionat o imagine, un fapt divers sau o stire. Apoi, sigur, am avut norocul sa ajung in Franta si nu in alta tara. Pentru ca la ora la care paraseam Romania, in 1987, eram gata sa plec oriunde, numai sa scap de Ceausescu. Anul 1987 era un an cumplit, nu se vedea nimic la orizont...

- Un deceniu cumplit, fara sperante, in care insa viata literara avea o oarecare efervescenta. Ati trait si dvs. boema bucuresteana a acelor ani?

- Cum sa nu? Au fost ani fabulosi! Eu am venit la Bucuresti in 1976, si in 1977, deja, eram membru fondator al Cenaclului de Luni, condus de N. Manolescu, alaturi de Elena Stefoi, C. Vlasie, Traian T. Cosovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Radu Calin Cristea, Mircea Cartarescu, Al. Musina. Si lista e mult mai lunga. Noi am avut, fara sa fi fost scris, un program moral si estetic, care se simtea in tot ce asterneam pe hartie. Ne simteam destul de liberi la vremea aceea. Ca sistemul era cum era, ca nebunia lui Ceausescu era crescanda, ca delirul ideologic era insuportabil, noi, in universul nostru, reuseam sa ne simtim bine, eram tineri, iubeam, scriam, gasisem un antidot pentru gandirea oficiala, aveam contacte cu ceilalti poeti din tara, calatoream des in alte centre universitare. Amintirile mele sunt mai ales marcate de entuziasmul acesta extraordinar, de investitia totala in scris, de competitia buna dintre noi, de dorinta de a merge mai departe, tot mai departe, cu inventia, cu curajul estetic, cu maniera de a sfida chiar interdictiile, canoanele, cenzura. Toata aceasta emulatie a fost datatoare de energie. Apoi, a fost marea bucurie de a cunoaste lumea scriitoriceasca, pe Nichita Stanescu, pe Mihai Sora, pe Al. Paleologu, pe poetii din generatia mai varstnica, Ion Draganoiu, N. Prelipceanu. Oh, se intampla aproape in fiecare zi ceva neprevazut, ne vedeam la restaurantul Uniunii Scriitorilor, terminam seara la Nichita si, pe la patru dimineata, mergeam sa jucam fotbal. Erau anii exceselor, si literatura era atunci un mod de viata. Ne citeam poeme unii altora, la Uniune veneau Sora, Mazilescu, pictorul Sorin Dumitrescu... Nichita era incomparabil marcat de duhul sfant al poeziei, traia poezia atat de profund, incat orice spunea emana o aura in jur, era atins de gratie. La el in casa puteam sta zile in sir sa-l ascult. Nu ma plictiseam niciodata. Uneori, pe la 1-2 noaptea, mai adormeam, ma trezeam peste cate o ora si constatam ca lucrurile continua cu acelasi nerv ca inainte, ca in jurul mesei sunt oameni noi. Atunci traiai boema cu pasiune, pentru ca era dublata de imposibilitatea de a avansa. Nu puteai calatori in strainatate, nu reuseai sa publici ce vrei, nu aveai niciodata bani destui, nu puteai spera ca paginile tale literare sa fie vreodata publicate in occident (decat clandestin), dar aveai timp, timp sa vezi filme, sa citesti, sa scrii, sa-ti vezi prietenii. Daca nu as fi trait viata literara acolo, pentru mine la Paris ar fi fost prea tarziu s-o mai traiesc. Aici trebuia sa muncesc, sa invat limba franceza, sa respect niste coduri. La 30 de ani, timpul a inceput sa conteze altfel pentru mine. S-a schimbat ceva organic. Ma bucur ca am reusit sa ma risipesc la modul fericit atunci, cand timpul parea nesfarsit.

"La Paris, fara bilet de intoarcere"

- In ce conjunctura ati parasit de fapt tara?

- Eu am avut o sansa uriasa. Primisem o bursa de autor din Franta, in valoare de 5000 de franci. Numai ca, pentru a reusi efectiv sa pui banii in buzunar, trebuia sa ajungi la Paris. Cu scrisoarea-invitatie primita de la Paris, mandru de mine, m-am dus la Uniunea Scriitorilor si le-am spus: "Ia te uita, am primit asta, as vrea sa merg sa vizitez Parisul". Persoana care se ocupa de relatiile cu strainatatea in cadrul USR mi-a spus: "Tovarase, va sfatuiesc sa nu acceptati aceasta invitatie, pentru ca este vorba de o fundatie cu atitudini dusmanoase la adresa Romaniei". Asa m-am enervat! Si am intrebat: "Dar eu, ca cetatean roman, pot sa depun o cerere de pasaport ca sa fac o calatorie?". "Da sigur, mi s-a raspuns, doar traiti intr-o tara libera". Asa ca am lasat deoparte invitatia si am depus o cerere de plecare ca turist. Am aranjat sa ma invite cineva in Grecia. Dar in luna august, la Ministerul Culturii, mi s-a aprobat in mod miraculos cererea si am plecat sa-mi iau pasaportul de la Radauti. Cred ca institutiile nu comunicau prea bine intre ele pe atunci. Aveam recomandarea,dar buletinul era de Radauti, locuiam la Bucuresti, si eram profesor la Plataresti. Eram membru USR. Destul de confuz, dar cert e ca am primit viza. Va marturisesc ca, atunci cand am luat trenul catre Viena, mi-am spus: "Sa vezi ca astia vor sa-si bata joc de mine, de fapt ma tortureaza, dandu-mi false iluzii, si ma vor opri la granita". Eram vesel, ma montasem psihic, aveam de gand sa le rad in nas, "Hahaha, stiam ca ma veti opri, sa nu credeti ca sunt asa naiv, sa nu va imaginati ca sufar!". Nu m-au oprit! Am trecut in Ungaria. Mi-am zis: "Ah, sunt mai perfizi decat imi inchipuiam eu, or sa ma opreasca la granita cu Austria". Dar am trecut si-n Austria. Cand m-am vazut acolo, am zis: "La revedere, nu ma mai intorc!". Am ajuns apoi la Paris, am luat bursa, am depus cerere de refugiat politic, am luat in 5 saptamani azilul politic si am inceput o alta viata. Era in septembrie 1987.

- Fara regrete?

- Fara regrete. Doar regretul ca nu aveam sa-mi mai vad parintii foarte multa vreme. Intamplarea a facut ca la trei ani sa vina revolutia, o sansa istorica. Tocmai ca atunci mi-am pus intrebarea daca nu ar fi poate mai bine sa ma intorc. Dar in acei trei ani, incepusem sa scriu in franceza, sa-mi creez anumite relatii, asa ca mi-am zis ca merita sa continuu. Intre timp, traisem un an si la Londra, am vazut ce se intampla in teatrul anglo-saxon, dar marturisesc ca nu prea mi-a placut aceasta lume un pic cam austera. Nu se compara cu atmosfera de boema pe care am gasit-o in Franta, cu stilul de cafenea, cu o anumita lejeritate. Exista mult mai multi bani pentru cultura in Franta, mult mai mult sprijin pentru artisti. Mi-am dat seama ca Franta era in continuare o tara care ii iubea foarte mult pe artisti si avea structuri enorme pentru ajutorarea acestora.

- Sa inteleg ca, spre deosebire de alti romani care isi parasesc tara, dvs n-ati cunoscut criza de identitate, drama celor care penduleaza constant intre doua tari?

- Ajuns la Paris, m-a acaparat enorm de mult noutatea. N-aveam nici cea mai mica nostalgie, voiam sa calatoresc, sa scriu in franceza, sa-mi fac prieteni. Incepuse o noua faza a vietii mele. Nu-mi doream decat sa-mi pot vedea parintii din cand in cand. Totusi, cand a izbucnit revolutia, am simtit un regret ca nu eram acolo, am simtit ca am ratat ceva extraordinar, o emotie formidabila. Acum, nu ma deranjeaza deloc sa traiesc intre doua culturi, intre doua limbi. Ma simt mai imbogatit, am capatat o anumita distanta, si fata de una, si fata de cealalta, iar mie Romania imi place in continuare, imi plac actorii romani, imi place teatrul care se face acolo. Ma duc in fiecare an la festivalul de la Sibiu, sa vad teatru de buna calitate. Nu ma pot separa de aceasta tara, care are o anumita vitalitate. In Romania se traieste mai sangvin. Lucrurile sunt mai asezate in Franta. In Romania exista un stil mai vulcanic, improvizezi mai usor, dai peste oameni, te duci peste ei in casa lor la o cafea, se bucura si improvizeaza un pranz. In timp ce in Franta, trebuie sa-ti iei rendez-vous cu mult timp inainte. In fine, incerc sa iau ce e mai bun din ambele tari.

Arta de a trai

- V-a schimbat in vreun fel Parisul?

- Intr-un fel, mi-a dat bucuria de a trai, sentimentul ca ma aflu intr-o mare capitala a lumii, sentimentul ca merita sa ma lupt in continuare, dar si sentimentul ca am ceva de spus. Pentru multi francezi, viata nu e o competitie, asa cum e pentru noi. Am ramas uluit in primii ani in Franta, vazand ca sunt actori care nu-si doresc neaparat sa ajunga mari artisti. Erau doar fericiti sa poata trai linistiti, din ce le place sa faca, sa joace, sa manance la restaurant, sa stea de vorba cu colegii, sa mearga in vacante. Eu aveam o cultura de competitie, eram convins ca, daca nu ma zbat sa ajung cel mai bun, am trait degeaba. Si am ramas surprins de lejeritatea francezilor. Am invatat de la francezi ce inseamna arta de a trai. Am invatat ca, dincolo de visele mele artistice, la fel de important e sa te bucuri de ce e in jurul tau, sa traiesti creand o atmosfera placuta in familie, cu prietenii, sa te bucuri de cultura pe care tara asta o emana prin toti porii.

- In ce limba va scrieti cartile?

- Atunci cand am decis sa scriu proza, pentru ca ma atrage si proza, mi-am dat seama ca totusi ajunsesem prea tarziu in Franta ca sa mai pot fi performant si la nivelul acesta. Stiu destula franceza ca sa scriu teatru direct in franceza, dar ultimul roman l-am scris in romaneste. Nu ma pot separa de limba romana, care e o limba viscerala, de o mare frumuseste, este limba in care simt eu poezia cel mai bine.

- Cum se impaca jurnalistul Matei Visniec cu autorul romanelor si pieselor de teatru? Nu-si aduc reciproc deservicii?

- Cateodata, jurnalistul ii furnizeaza idei si materie dramaturgului. Jurnalistul este in contact cu mizeria lumii, cu ororile. In proportie de 90%, informatia de azi inseamna oroare, uneori iti vine sa plangi, alteori pur si simplu sa razi. Informatia este azi oglinda unei lumi in deriva, a unei lumi foarte crude. Tot ceea ce eu utilizez ca informatie atunci cand sunt jurnalist se decanteaza, si dramaturgul se poate inspira. As spune chiar ca dramaturgul este mai optimist decat jurnalistul, care este din ce in ce mai pesimist. Fac jurnalism de peste 20 de ani si-mi dau seama ca nu exista nici un fel de progres in lume, de imbunatatire, de ameliorare. Mereu se intampla ceva rau. Cade comunismul, vine terorismul, vin razboaiale interetnice, cade terorismul, vine criza economica, se amelioreaza criza economica, vine delirul ecologic si suntem instiintati ca gata, nu se mai poate, e cam tarziu, o sa ne sufocam de caldura sau o sa murim inecati. Este uimitor cum cantitatea de speranta pe planeta n-a crescut deloc in ultimii 20 de ani. Apar mereu alte griji, alte forme de angoasa, alte crize, alte probleme insolubile, ai impresia ca tu, ca adult, comiti o serioasa injustitie lasand copiilor tai in carca niste probleme pe care tu le-ai creat, dar pe care nu esti capabil sa le rezolvi.

- Mai incap momente de normalitate si de respiro in programul dvs., si asa incarcat?

- Deviza mea este ca totul trebuie facut din mers. Nu poti spune niciodata maine voi incepe un roman esential. Mai bine scrii azi cinci randuri printre picaturi. Traiesc intr-un ritm extrem de alert si incerc in fiecare zi sa asigur continuitatea scrisului. Chiar si o jumatate de ora. In aceeasi zi, trebuie sa fac totul, vin la radio, fac informatie, stau cateva ore in fata computerului sa scriu ceva, creez un proiect, trimit mailuri, programez participari la festivaluri, ma vad cu prieteni, petrec timp cu familia.

- Familia face si ea parte din ecuatia aceasta, a echilibrului si tihnei?

- Sunt casatorit cu o romanca, cu o artista. A terminat Artele Plastice. In 1990, cand m-am intors prima data in Romania, tocmai facea prima scenografie la prima piesa care mi se monta dupa revolutie, "Bine, mama, dar astia povestesc in actul doi ce se intampla in actul intai". Andra a devenit sotia mea dupa aceasta aventura scenografica si continuam sa lucram impreuna. Fetita mea, Joela, face vioara, deseneaza, la 14 ani a calatorit in multe tari si cunoaste cateva limbi straine, inclusiv romana. Isi petrece vacantele la Radauti si iubeste Romania. Pentru a rezuma, fiindca nu-mi place sa vorbesc prea mult despre viata mea personala, am avut si aici noroc.