Sa mergi spre sud, fara sa te opresti, sa intri adanc in campie, cu soarele in dreapta, imens, in crepuscul. Fara indicatoare, fara GPS. Intr-un timp incremenit in amiaza. Lanuri de grau si de floarea-soarelui, campie razvratita. Si o cale ferata, serpuind spre o destinatie incerta. Soarele violent striveste contururile. Masina mea ruleaza pe un "drum european" de secol 19. Lentoarea caniculei, grau ars de soare! Si dorinta mea obsesiva sa miros ploaia!
Dunarenii...
Memoria unui om e legata de memoria unui loc. Asta imi trecea prin cap cand intram in Corabia, orasul bunicilor mei, intr-o zi de august in flacari, saharian, secetos. E ora pranzului, a siestei, nu e nimeni pe strada. In ciuda tuturor profetiilor apocaliptice despre desertificarea acestui land, campia se incapataneaza sa ramana vie, iar peisajul, in ansamblu, nu e deloc dezolant si nu-mi transmite nici o stare deprimanta. Dunarea e la fel de frumoasa si de salbatica cum o stim. Doar agitatia de odinioara, lumea colorata a sudului negustoresc al inceputului de secol 20, sub soarele torid al dupa-amiezelor dunarene, pare o istorie abandonata. Oamenii astia, contemporanii, nu mai stiu ce e cu ei. Doar bunicii sau strabunicii mai cunosc povesti despre cum era... inainte! Inainte de bolsevizarea tarii, inainte de comunisti, inainte de... trauma, inainte de... uitare!
Din vremea negustorilor de altadata
Ceva, totusi, nu s-a schimbat, fata de acum 100 de ani: lumina halucinanta a dupa-amiezelor dunarene. Tot asa se ondula si atunci fin-rosiatic, curgand de-a lungul peretilor imbatraniti ai orasului. E ora la care negustorii respectabili ai targului ies cu sotiile lor la promenada, de-a lungul bulevardelor principale: I. C. Bratianu, Regina Maria si Cuza-Voda. Primii ani ai secolului trecut! Corabia, un orasel-port la Dunare, in verva, cu oameni bogati. "Cerealistii", cum li se zicea, in epoca, negustorilor de cereale, nume romanesti, evreiesti, grecesti: Teodoriu Stamatopol, Max Haidusca, Gurof, Oroveanu, Golfinger, Samy Danetty, Rubin Benaroyo, Florea Ionescu.
Nimic nu anunta dezastrul care avea sa se produca: razboaiele, comunismul, represiunea, tradarea... minciuna si mizeria generalizate... Atrocitatile si crunta razbunare a "regimului proletariatului" pe "chiaburi". Destine confiscate. Un continent care se scufunda...
Bunicul meu a fost "chiabur". A luptat pe Frontul de Rasarit, in al Doilea Razboi Mondial, si a fost capturat la Odessa. A fost prizonier intr-un lagar sovietic. S-a intors acasa dupa un razboi-macel, cu rani grave, mai ales interioare, intr-un oras saracit si demonizat de activistii noului "regim". Scrie cateva scrisori "tovarasilor" potentati ai vremii, ca sa nu-l exmatriculeze pe tatal meu din liceu, doar pentru ca era fiu de negustor. Care a luptat in Basarabia si dincolo de Nistru, alaturi de o intreaga generatie a veteranilor de razboi (un fel de paria ai tuturor regimurilor ulterioare).
Privesc fotografia in sepia a bunicului meu, Florea Popescu-Giuvara, negustor, tinand, nonsalant, niste manusi de piele si un baston, zambindu-mi din alt timp, pe care il imaginez linistit si pitoresc. Anul 1936.
Era o lumina de dupa-amiaza neverosimila...
Promenada pe Strada Mare, inainte de razboi! Cafenele, restaurante, gradini de vara, baluri la Palatul Cosma Constantinescu, serate in Salonul Eduard, "cu dans, jazz si tombola", cum citesc amuzata intr-o cronica mondena din 1937, in publicatia locala "Romanatul". Vremurile interbelice, asezate, entuziaste!
Lumina curge auriu pe cupolele Catedralei din centru, in timp ce ofiterii, avocatii, profesorii, negustorii se saluta elegant, la pas, in plimbarea de seara, pe granitul cubic al aleilor largi. Timpul pare suspendat, petrecerile se tin lant, micile intrigi amoroase ale mondenilor timpului se consuma la vedere, prin gazetele pline de efuziuni patetic-sentimentale, se asculta jazz si... romante, dar mix-ul e... progresist, plin de verva, opulenta si seninatate. In tinerete, Ioana Radu a cantat in restaurantele din Corabia (a scris despre asta in cartea ei de memorii, "Romanta unei vieti"). Bunicul isi amintea timpul fericit in care, in restaurantul "Tic-Tac", au cantat Victor si Nicusor Predescu.
Cerealistii
In epoca negustorilor de cereale, posesori ai unor firme comerciale renumite, prosperii "cerealisti" formau structura economica a orasului. Comertul angrosist cu cereale, transportate pe Dunare, concentreaza in oras un numar impresionant de negustori. Inca dinainte de primul razboi mondial, Corabia devenise al doilea port cerealier din tara, depasit doar de Braila, in comertul cu grau. Volumul tranzactiilor cu grau era atat de mare incat, in 1901, se infiintase in micul port, in plina ascensiune, o bursa de cereale. Iar graul, "tip Corabia-Romanati", un adevarat brand local, avea o calitate foarte apreciata pe piata, in contractele marilor exportatori. Asta deja a devenit, aici, legenda, stiuta doar de batranii orasului.
Au ramas amintirile dragi legate de generatia bunicilor mei, odinioara "boema" mai instarita a orasului, care isi pastrasera, cu o anume detasare in gesturi, obiceiurile, plimbarile, intalnirile, cafeaua duminicala, chiar si dupa ce comunistii le luasera totul...
Seara, pe Dunare
Sa te plimbi de-a lungul orasului, pe fluviu! Ceata violeta pe Dunare. Zgomotul motoarelor, monoton, si zgomotul apei, sacadat. Sa vorbesti despre zgomot si despre tacere! Aer umed si fierbinte! Insule aparute in mijlocul Dunarii, cu paduri prin care lumina nu patrunde. Miroase a mal si a busuioc salbatic. Seara pe Dunare!
Povestea care nu vrea sa se spuna cronologic exact, alcatuita, ca o tesatura, din povestile tuturor celor pe care ii cunosc... Doar lumina aceea calma care iti mai pastreaza amintirile senzoriale!
Inceput de toamna. Fatadele vechilor imobile ale negustorilor, construite "la strada". Lumina filtrata de septembrie, rece. Carafe de sticla transparente cu vin rosu pe mese de lemn lacuit.
Copiii razboiului
Erau multi, salbatici si bronzati, aproape goi, copii de 9-10 ani pe atunci, un grup de prieteni, in vacanta de vara a anilor '46-'47, intr-o tara saracita de razboi si terorizata de ocupanti. Bateau potecile dintre ape, descopereau insulele aparute pe Dunarea ingustata de seceta, unde "pescuiau", adica prindeau pestele cu carlige agatate de bete ascutite, dupa care inotau spre malul dinspre oras.
Mici Robinsoni Crusoe, naufragiati pe insulele secrete ale Dunarii: Grig, Sandu, Misu, Sica, Telu, personaje reale in naratiunea... liniara ce masoara viata oamenilor din campie, daca, fiecare in parte, nu ar fi cate un destin ciudat, contorsionat, rupt de "marile prefaceri" comuniste care se petreceau exact in anii copilariei lor. Se intalnesc si acum, in fiecare vara, la Corabia, si umbla pe drumurile de odinioara...
Arhitectul Gheorghe Dadulescu a emigrat in 1985 in Israel. Acum locuieste in orasul Hod Hasharon si il mai cheama Dori Michael. Imi spune: "As vrea sa traiesc la Corabia, acolo unde m-am nascut. Sa ma intalnesc cu prietenii, sa stau prin locurile tineretii noastre, sa discutam despre cele cateva razboaie si nationalizari, schimbari de bani, de guverne, la care am fost martor, sau, pur si simplu sa privesc Dunarea". Imi povesteste despre prietenii lui din copilarie, maestri ai sotiilor si improvizatiilor, de parca nu ar fi plecat de aici niciodata. Dorul de acasa, intens, atat de firesc, fara stridente declarative sau cinice! Spune el: "Toti eram juliti, ciufuliti si bronzati, copii nebuni, crescuti pe Dunare, fugiti de acasa cu zilele, obisnuiti cu cearta parintilor... stateam hai-hui - copiii razboiului...".
Poveste cu final deschis
August: am batut toate potecile luncii, am intrat cu masina pana aproape de Dunare, pe drumuri inundate si imposibile, asa curioasa sa descifrez misterul locului flancat de fluviu, si sa ma apropii de trecutul lui ca de o confrerie secreta. Trebuie sa inveti sa-l cunosti si sa-l descifrezi cu prudenta. Fara brutalitatea senzationalului. Nu i-am facut o "radiografie" completa, nici pe departe, nu asta intentionam. Un loc, la fel ca un om, trebuie sa ti se confeseze... In final, mi-am dat seama ca, la sfarsitul povestii, ca intr-un timp ciclic, nimic nu s-a spus mai mult!
Dunarea albastra, cu irizatii, in toamna, arhaica... Apa care pastreaza memoria lucrurilor. In amonte, departe-aproape, ca o calatorie in timp, cateva metropole europene asezate cu imaginatie pe Dunare. Sa traiesti langa Fluviu, in trecut si in prezent, simultan. O clipa sa nu vorbesti, sa iti opresti respiratia, sa iti blochezi gandurile! Apa-aer-cer!
GRATIELA POPESCU