NICOLA - "Nu ma voi impotrivi niciodata iubirii"

- Sinceritatea este al doilea nume al Nicolei. Voce mare, de expresivitate distincta, are aceeasi deschidere catre lume, si cand sta fata in fata cu tine, la o cafea. Obligata sa escaladeze mereu viata pe versantii cei mai abrupti, si-a pierdut orice urma de glant si de infatuare. O femeie frumoasa si iradianta, la apogeul maturitatii -

Creionul cu dop de sampanie

- Au trecut cativa ani de la ultima noastra intalnire. Intre timp, viata ta muzicala si personala s-au desfasurat pe repede inainte, depasind barierele si rascrucile iesite in drum. Cand ai invatat sa nu cedezi niciodata?

- Toata viata mea m-am simtit la rascruce de drumuri, mereu am fost supusa luptei si incercarilor. Dar le-am depasit pe toate. Cum? N-am o strategie anume si nu mi-a fost tot timpul usor. Am avut si momente de spaima, senzatia ca voi ajunge pe fundul apei. Nu este o expresie gratuita. Chiar simti ca te scufunzi, ca te ineci. In cele din urma izbutesti sa treci peste ele, in functie de cat de puternic esti. Iar eu cred ca sunt un om puternic. In momentul cand iau o decizie, nu o fac subit, de pe o zi pe alta. Ma gandesc foarte mult pana iau o hotarare majora in viata mea, si in momentul in care am luat respectiva decizie, stabilesc si niste directii de mers, bat palma cu mine insami. Sunt ferm convinsa ca ma voi confrunta toata viata mea cu obstacole. Nu ma mai amagesc ca va fi vreodata altfel. Iar pentru asta, am nevoie de mine, in primul rand. Nu exista cineva mai apropiat. Cineva pe care sa se poata conta. Dar sunt atat de obisnuita cu acest lucru, incat aproape ca imi place, m-am obisnuit cu provocarile, nu prea stiu sa traiesc altfel. Nu uita ca eu am izbutit sa ma lansez in muzica destul de tarziu, si asta, nu pentru ca nu am vrut. Eu am stiut de la patru ani ce voiam sa fac, am stiut ca trebuie sa cant, dar nu am primit nici un fel de sprijin in acest sens. Parintii mei nu au fost de acord ca eu sa urmez scoala de muzica, mai ales tata, care s-a opus cu inversunare. Insa eu stiam foarte bine ca muzica era steaua mea. Chiar m-am intalnit acum o saptamana cu un var de-al meu, pe care l-am vazut extrem de rar. Mi-a spus ca nu-si aduce aminte de mine decat intr-o singura ipostaza: cantand la un creion care avea infipt in el un dop de sampanie. Aveam patru-cinci ani. Dadeam spectacole in fata oglinzii, pe masa, pe dulap, eram un copil foarte zapacit, o fire energica. Lucrul acesta m-a ajutat mai tarziu, pentru ca, fiind sportiva, baietoasa, nu m-am abatut absolut niciodata de la calea mea. Uneori parea imposibil sa reusesc, dar eu, cumva, am stiut mereu ca in cele din urma va fi cum vreau eu. Absolut orice este posibil daca nu te abati de la calea ta. Si uite ca, pana la urma, am reusit. O alta izbanda a fost cand mama m-a inteles. A vazut ca am fost foarte constanta si a inceput sa ma sprijine cat a putut. Nu material, pentru ca provin dintr-o familie foarte modesta, dar m-a sprijinit cu vorbe, cu sfaturi, cu gesturi. Din pacate, mama a murit cand eu eram foarte tanara; mi-a lipsit apoi, inca imi lipseste.

- Nu este si frustranta o viata care te obliga sa lupti pentru fiecare lucru?

- Este mult mai interesant asa. Poate unii isi doresc genul de viata linistita, roz, in care totul sa vina de-a gata. Eu nu am avut-o si, daca tot ma intrebi, imi dau seama ca nici nu mi-ar fi placut. Mie lupta mi-a dat putere, si trebuie sa ai aceasta putere de a lupta in viata, trebuie sa fii capabil sa porti o batalie, pentru ca niciodata nu stii ce te asteapta dupa colt. Cea mai importanta scoala dintre toate scolile este cea a vietii. Eu am cunoscut oameni care au fost ajutati, sustinuti indelung, iar cand persoana care i-a tinut in palme a disparut, acesti oameni au clacat in proportie de nouazeci la suta. Am cunoscut si oameni geniali, ireprosabili in domeniul lor de activitate, dar care la scoala vietii erau repetenti, iar asta le-a adus foarte multa nefericire in timp. Asadar, chiar ma bucur ca am dus aceste batalii. Ele m-au intarit si m-au ajutat sa devin omul independent care am visat mereu sa fiu. Imi plac provocarile. Daca m-ar intreba cineva acum unde as vrea sa fac cariera: in Europa, unde a devenit destul de usor, sau in America, unde e aproape imposibil, as alege Statele Unite, fara sa clipesc. Si nu ma pot detasa de gustul provocarilor nici in relatiile cu oamenii. Cu cat cineva este mai inaccesibil si mai inabordabil, cu atat ma atrage mai mult. Imi place sa castig oameni dificili.

- Viata in linia intai...

- Da. Chiar asta e intelesul ei pentru mine. A trai inseamna a te implica total in viata, nu sa astepti sa treaca zilele si noptile pe langa tine. Mai degraba prefer sa regret ca am facut un lucru care nu mi-a iesit, decat sa nu fi incercat sa-l fac - din comoditate sau de teama esecului.

Bolnava de sinceritate

- Dar esecul doare al naibii de rau. Nu i-ai simtit usturimea niciodata?

- Cum sa nu?! Doare ingrozitor, dar asta e, o iei de la capat. Ocolesc oamenii care-si plang de mila, ii privesc de la distanta si imi spun: "Eu, asa nu!". Am fost in astfel de situatii, in care simteam ca ma departez de mine, de adevarul meu, iar senzatia a fost de sufocare. Norocul meu este ca sunt bolnava de sinceritate. Doare sa fii mereu sincer, te doare si pe tine, il doare si pe cel de langa tine, dar eu nu am putut niciodata sa fiu altfel. Nu minteam nici la scoala; daca eram intrebata de ce absentasem in cutare zi, raspundeam ca am chiulit. Nu inventam nu stiu ce scuze.

- Radicalismul asta il practici si in dragoste? In zona sentimentala nu se poate lupta cu sabia...

- Nu este nici o diferenta: la fel ca in viata, cu cat te complaci mai mult intr-o relatie care nu mai merge, cu atat te scufunzi mai mult. Parerea mea este ca trebuie sa pleci cat mai repede cu putinta dintr-o astfel de relatie, pentru ca te sleieste de energie, de viata si, nu in ultimul rand, pierzi niste ani, niste zile, niste secunde pe care nimeni nu ti le mai da inapoi.

- De ce esueaza, oare, povestile de iubire?

- Din lipsa comunicarii. In dragoste, tacerea nu e de aur. E de plumb.

- Din cauza asta s-a sfarsit povestea de iubire dintre tine si Mihai Alexandru, fostul tau sot? Pareati asa de potriviti amandoi. Muzicieni, talentati...

- Eu si Mihai nu am reusit sa comunicam niciodata pe fond, in esente. Desi ne-am iubit mult, de tineri, parca am trait mereu pe sine de tren paralele, iar asta e motivul pentru care relatia noastra a esuat. Nici acum, dupa atata timp, nu inteleg prea bine ce gandea el in momentele in care eu incercam disperata sa-i explic ca eram ca intr-o inchisoare, fiecare in celule diferite, fara sa vorbim deloc. Lucram impreuna, ceea ce era si mai rau. Ajunsesem sa nu mai avem deloc spatii intime, sa nu mai avem nici un moment de singuratate, in care sa putem fi noi cu noi. Oamenii au nevoie de astfel de spatii, pentru ca acolo se regasesc, acolo inceteaza sa se minta, acolo e oglinda sufletelor lor. Cand i-am propus lui Mihai sa nu mai lucram impreuna, a refuzat categoric. Nu a inteles. Nu a inteles ca, desi profesional si financiar combinatia dintre noi era una de maxim succes, noi asa ne ucideam dragostea. Apoi totul s-a destramat...

"N-am fugit niciodata de dragoste"

- Dezamagirile prin care ai trecut te-au marcat? Mai ai curajul sa te lasi furata de dragoste?

- Cred ca dragostea este una din dominantele firii mele. Am visat tot timpul la ea, am confundat-o cu viata. In ultimul timp, imi simt mult mai des picioarele pe pamant. Asta nu inseamna ca nu mai visez. Nu ma impotrivesc si nu ma voi impotrivi niciodata iubirii.

- Te-ai mai casatori inca o data? Mai crezi in ideea romantica de cuplu marital?

- Da, cred. Cred in relatiile de durata, cred in institutia casatoriei, la fel cum cred ca ea nu se poate realiza decat cu persoana potrivita. Si, da, sunt romantica, chiar ma bucur ca am aceasta latura, pentru ca datorita ei pot sa iubesc, sa scriu texte de dragoste, sa cant cu pasiune. Sunt pragmatica in multe situatii, pentru ca asa m-a invatat viata, dar sunt si romantica. Dovada e ca n-am fugit niciodata de dragoste. Cand nu am cautat-o eu, a dat ea peste mine. Acum stiu si de ce: pentru ca sunt deschisa catre sentimente. A nu se intelege ca sunt disponibila in sensul peiorativ al cuvantului, ci, pur si simplu, nu se simte in fata mea zidul acela pe care unii oameni si-l ridica singuri. Daca stai dupa zid, lucrurile frumoase care speri sa ti se intample nu pot trece prin el, si atunci devii tot mai inchis, mai ursuz, mai refractar la iubire. Eu cred ca omul este dator fata de viata sa aiba inima deschisa, sa fie pozitiv, sa emane lumina si bunatate, si atunci va atrage numai lucruri frumoase.

- Si tu iradiezi lumina, Nicola, si ai o silueta de invidiat...

- Multumesc. Asta inseamna ca sunt bine eu cu mine.

- Ai fost mereu artista si mama. Ai trei copii, de varste foarte diferite, care, vrand-nevrand, au fost nevoiti sa te urmeze in calea sinuoasa a vietii tale. Crezi ca ei te inteleg?

- Am o relatie, zic eu, destul de buna cu copiii mei, pentru ca, in primul rand le sunt prietena. Ascult tot ce au ei sa-mi spuna. Daca ai stii cat ascult!... Si, apropo de intrebarea ta, cred ca ma inteleg copiii mei. Pe Maria, care are acum saisprezece ani, chiar am intrebat-o daca mai spera intr-o impacare intre mine si Mihai. Mi-a raspuns ca nu ne mai vede impreuna. Le vorbesc mult. Ii las destul de liberi, dar cu limite, pentru ca totul trebuie sa aiba limite. Sa stii ca procedez cu ei foarte asemanator de cum a procedat mama cu mine, la un moment dat. Cand a vazut ca simt nevoia sa fiu libera, m-a lasat. Era mereu in spatele meu, isi spunea parerea ei legata de anume lucruri, dar ma lasa sa decid singura. Mama a avut rabdare cu mine, a stiut sa ma modeleze, fara sa-mi rapeasca din personalitate. A avut rabdare sa ma cunoasca, ceea ce vad tot mai rar azi. Prietenele mele ma invidiau, dar daca aveau vreo problema, veneau la mama pentru sfat, nu se duceau la parintii lor. Doamne, ce mandra mai eram in acele momente!... Toti banii din lume nu ar fi contat absolut deloc, in schimbul a ceea ce mi-a daruit ea, prin felul ei intelept de a fi. De aceea incerc sa fac acelasi lucru cu copiii mei.

- De ce nu mai au parintii rabdare si timp pentru pruncii lor?

- Asta este o mare problema, senzatia ca, uneori, copiii te incurca in devenirea ta. Copilul nu are nici o vina. Tu ai ales sa-l ai. Ei nu au nici o vina ca tu ai probleme la serviciu sau ca te-a enervat cineva in trafic sau ca nu te mai intelegi cu omul de langa tine sau, sau... Iar rezultatul este ca acesti copii vor deveni ei insisi agresivi, nu vor mai sti sa se bucure de nimic, nu vor mai sti sa iubeasca. Da, viata este foarte grea azi, dar trebuie gasita o solutie. Si eu am avut si am probleme cu ai mei. Andrei, cel mare, nu reuseste sa-si gaseasca prea bine locul in viata, desi are douazeci si trei de ani, pentru ca mereu s-a bazat pe noi. Ii vine greu sa-si ia zborul. Pe cel mic, pe Johnny, nu reusesc sa-l desprind de anumite jocuri foarte violente de pe calculator. Nici un argument nu sta in picioare. Maria a avut, la randul ei, o perioada foarte dificila, cand asculta o muzica foarte, foarte agresiva. Muzica ar trebui sa fie o terapie, de aceea sunt anumite genuri pe care nu ar trebui sa le asculti. Atunci nu a inteles ca-i voiam binele, dar de vreun an incoace s-a produs o schimbare radicala cu ea. Decizia a luat-o singura, dar cred ca si eu am ajutat-o putin, ducand-o intr-un alt fel de anturaj, facandu-i cunostinta cu oameni speciali. Chiar si lecturile ei s-au schimbat, visurile sunt altele: acum scrie, are niste aplecari clar creative. Sunt foarte mandra de ea.

O echipa unita

- La capitolul creatie cum mai stai? Ce se intampla cu muzica romaneasca pe vremurile astea de criza?

- Lucrez la ceva nou, dar nu pot spune cand va fi gata. De asemenea, nu incetez sa ma straduiesc sa razbesc in afara tarii, lucru pe care nu prea l-am realizat inca. Oricum, lucrez intens, este o perioada in care majoritatea artistilor se concentreaza pe creatie, pentru ca sunt ceva mai putine concerte. Cele pe care le mai am, mi le onorez cu placere si sarguinta, alaturi de trupa mea. Sunt foarte mandra de "baietii mei". Ani de zile am cautat oamenii potriviti pentru prestatiile mele live, si pana la urma i-am gasit si ii ador, pur si simplu. Sunt cu totii unguri; evident ca nu mi-am propus asta, asa s-a nimerit, ei fiind singurii care de-a lungul timpului s-au adaptat cel mai bine cu mine: sunt organizati, sunt punctuali si extrem de seriosi.Mi-au devenit imediat prieteni - ne sfatuim, ne confesam, ne sprijinim uman foarte bine. Ardeleni get-beget, cu un enorm bun-simt, muncitori si modesti. Impartim totul, suntem o echipa precum in sport. E minunat ca sunt tineri, ceea ce a adus imbunatatiri si un aer proaspat pieselor mele, dar si preluarilor pe care le facem. Mi-am dorit asta, pentru ca eu intotdeauna voi aprecia noul, ceea ce este fresh si inedit. Nu-mi place deloc sa bat pasul pe loc, e un lucru pe care-l detest, iar ei ma ajuta in acest sens.

- Au tot circulat zvonuri ca reiei colaborarea cu Mihai...

- Simple zvonuri... Nu mai lucram impreuna, desi nu exista vreo explicatie prea exacta pentru acest lucru. Nu e vorba ca nu ne mai potrivim muzical, ci ca nu ne mai potrivim in general. La un moment dat, el a venit cu niste propuneri de piese, care erau destul de bune, dar in care nu ma mai lasa sa ma implic.Nu mi se ingaduia sa contribui cu versuri sau cu mici interventii personale in melodie, iar eu fara astea nu pot canta. Nici casa mea de productie nu a ales vreuna dintre piesele propuse de Mihai. Sper sa avem fiecare succes pe drumurile noastre diferite.

- Vine vacanta. Pe ce destinatie te imbarci?

- Sper sa reusesc sa le ofer copiilor vacanta pe care si-o doresc: una in natura. Si Maria si Johnny sunt innebuniti dupa munte, paduri, animale. Le place in Romania, le place in Moldova, zona Neamtului este preferata lor, imi cer mereu sa-i duc acolo. Prefera satul si viata la tara, decat litoralul sau orasele, pline de oameni si de miscare. Iar pe mine ma bucura asta. Suntem o echipa unita!