Dialoguri in pridvor - LILIANA URSU

"Dumnezeu nu vrea cuvinte de la noi, vrea inima noastra"

Nascuta in 1949, la Sibiu, Liliana Ursu este poeta, prozatoare si traducatoare, mult mai cunoscuta in SUA decat in Romania. In ultimii 15 ani, de altfel, a publicat mai mult pe continentul american. Cu studii de anglistica la Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti, a lucrat multi ani in Televiziunea Romana si in Radio Romania. Intre anii 1992-1998 a fost bursier Fulbright si profesor asociat la Pennsylvania State University, profesor asociat la University of Louisville (Kentucky), la Bucknell University si poet in residence la Stadler Center for Poetry in 2003. A primit ordinul national Meritul Cultural in grad de Cavaler, in 2004. De multi ani incoace, este preocupata sa exprime credinta sa crestina in arta. Despre cum L-a "cunoscut" pe Dumnezeu am stat de vorba intr-o dupa-amiaza de iunie, in apartamentul ei din Cotroceni.

"Minunile sunt la tot pasul, dar n-avem ochi sa le vedem"

- Greu am dat de dvs. Calatoriti mult, pe toate meridianele, in interes profesional. Chiar acum, abia v-ati intors din Grecia. In vremurile nelinistite prin care trecem, sunt calatoriile datatoare de bucurii?

- Marea bucurie pe care am trait-o in Grecia a fost vizita in Patmos, unde a fost exilat Sf. Ioan Evanghelistul, ucenicul care si-a plecat capul pe pieptul lui Hristos. Doamne, ametesti numai cand te gandesti! Am participat la Sfanta Liturghie in bisericuta din pestera in care Sfantul Ioan a primit revelatia Apocalipsei. Aceasta Liturghie a fost Cerul din Cer. Sunt inca sub o impresie atat de puternica, incat nu o pot pune in cuvinte. Dar, dupa cum spunea parintele Arsenie Papacioc intr-un interviu recent, Dumnezeu nu vrea cuvinte de la noi, vrea inima noastra. Ca emotie sufleteasca, Patmos este imediat dupa Tara Sfanta, in care am fost acum doi ani. A fost un dar care mi-a venit de sus. Pentru ca eu nu mi-as fi putut permite sa merg in Israel, dar am fost invitata la un festival de poezie, la Nazaret, chiar inainte de Pasti.Din ce-am trait acolo as putea scrie o carte. In sambata mare, care mie mi se pare cel mai greu de trecut din tot anul, pentru ca este un timp mort, cand Mantuitorul lipseste (El n-a inviat inca, suntem singuri si nici slujba nu avem si totul este atat de trist si de sfasietor), am vrut sa vad Galileea. Am tocmit un taximetrist si am mers la Tabor, la Iordan, la Muntele Fericirilor, la Tabgha - unde Iisus Hristos a facut minunea inmultirii painilor si a pestilor - si la Cana Galileei. A fost o calatorie initiatica inversa, de la Tabor, unde a fost Schimbarea la Fata, ajungand la locul primei minuni a lui Iisus, la Cana Galileei, cand a preschimbat apa in vin. Tot pelerinajul a durat cateva ore. La Tabor mi s-a intamplat o minune. Cand am ajuns, pe la pranz, manastirea de acolo era inchisa. Calugaritele se odihneau pentru slujba de Inviere. Eram mai multi turisti din toate neamurile pamantului si am batut, am sunat, dar nu venea nimeni sa ne deschida. Cei mai multi dintre turisti au plecat, iar soferul meu, arab, insista sa mergem si noi, ca asteptam degeaba. I-am mai cerut putin ragaz, m-am dus in spatele unui zid si m-am rugat fierbinte. "Doamne, m-ai adus pana aici, Te rog, lasa-ma sa intru! Cine stie daca mai ajung vreodata. Vreau sa ma inchin si eu la sfintele icoane". Ma pregateam sa fac Paraclisul Maicii Domnului, cand a aparut pe ziduri o maicuta, care mi-a spus sa vin la poarta.A coborat si mi-a deschis, dar numai mie, pe ceilalti nu i-a lasat sa intre. Mi-a explicat in engleza tot ce e acolo, m-am inchinat. La sfarsit, i-am spus ca vreau sa las un acatist, si am rostit chiar cuvantul acesta: "acatist". Atunci, maica m-a intrebat: "Acatist? Sunteti romanca?". Si ea era romanca. Dar pana atunci n-am stiut nici una si am vorbit numai in engleza. Minunile din viata noastra sunt la tot pasul, dar noi n-avem ochi sa le vedem.

- La Ierusalim n-ati ajuns?

- Ba da. Dupa festivalul de poezie, am plecat la Ierusalim de una singura. Si am stat trei zile la asezamantul romanesc de acolo, timp in care am fost la toate locurile sfinte. Si aici sunt alte intamplari pe care am sa vi le spun poate alta data. Dar comparand Ierusalimul cu Galileea, mi-am dat seama ca sunt exact pe masura celor doua etape ale vietii pamantesti a Mantuitorului. Galileea este verde, frumoasa, blanda, cu un aer care pare de cristal, cu o mare calma. Este atata bucurie in Galileea, pentru ca acolo Mantuitorul a copilarit, a predicat, si-a gasit apostolii, a facut primele minuni, acolo I s-au intamplat toate lucrurile bune si cred ca acolo a fost fericit.
Urcand din Ghenizaret - gradina printului - catre Ierusalim, peisajul se inaspreste, se verticalizeaza, capata o singura culoare. Simti, urcand, ca totul se reduce la esente si ca si tu cresti duhovniceste. Pentru ca te apropii de locul patimilor lui Hristos si al mantuirii noastre. Daca in Galileea esti rasfatatul Domnului, in Ierusalim pregusti sfintenia.

"Bunica a pus samanta credintei in mine"

- V-ati nascut la Sibiu. In ce fel si-a pus Sibiul amprenta pe dvs. din punct de vedere spiritual?

- Mama era din Sibiu, din familia Vestemean, familie de preoti si invatatori. Iar tata era din Apoldu de Jos, satul dintre vii, unde mi-am petrecut multe vacante. Doua spatii fabuloase, in care am pus inceputul drumului meu spre Dumnezeu. Dar cel mai mult m-am apropiat de credinta la Sibiu, prin bunica mea materna, care ma ducea in fiecare duminica la Catedrala, m-a invatat sa-mi fac cruce si sa ma spovedesc, m-a dus la impartasit. Nu exista sa lipsim de la Sfanta Liturghie, incepand de pe cand aveam doi, trei ani. Voiam, nu voiam, era cald sau frig, bunica ma imbraca si zicea: "Mergem la Domnul nostru Iisus Hristos". Bunica nu mi-a spus niciodata nici o poveste cu zane, printi si balauri, ci, in fiecare seara, imi citea din Biblie. Imi spunea: "Hai sa vedem ce-a mai facut Domnul nostru Iisus Hristos. Hai sa vedem ce-au mai facut apostolii; ce-a mai facut Maicuta Domnului". Ea a pus samanta credintei in mine.

- Parintii dvs. nu erau credinciosi?

- Ba erau, dar nu asa practicanti. Mergeau si ei la biserica, dar numai la marile sarbatori. Iar mama se ruga tare, avea mare putere de rugaciune si se aseza la icoana in fiecare dimineata si seara. Dar la biserica nu prea mergeau, cred, si din cauza vremurilor. In primii mei ani de viata, pana sa intru la scoala, oricum am stat mai mult la bunici, la Sibiu. Mai tarziu, dupa ce am venit in Bucuresti, a urmat o pauza mare. Poate si pentru ca nu ma mai ducea nimeni la biserica si m-am obisnuit asa. N-am mai mers la Liturghie, nu m-am mai spovedit si nu m-am mai impartasit, pana la 40 de ani. Dar in tot timpul asta, continuam sa ma rog seara si dimineata. Si mi-am aparat cu dintii dreptul de a purta cruce la gat. Am purtat-o toata facultatea, desi mi-au spus multi ca o sa am probleme, si pe urma, si in Televiziune si in Radio, unde am lucrat. Am terminat facultatea in 1972, ca sefa de promotie. As fi vrut sa raman in Universitate, sa devin profesor, dar nu erau posturi in Universitatea Bucuresti si n-am vrut sa plec de langa parintii mei. Pana la urma, am ales televiziunea. Erau anii aceia de oarecare deschidere si am putut sa fac filme documentare pe sufletul meu. Unul - despre manastirile din Moldova, pe care l-am intitulat "Pe urmele lui Stefan cel Mare", pentru ca nu aveam voie sa spunem de manastiri. Un altul, despre Salistea Sibiului - satul care a dat sapte academicieni. Dar eram singura care purta cruce la gat. Si mi-a zis seful meu s-o scot. I-am raspuns ca mai bine plec. Atunci mi-a spus ca macar sa o acopar cand vin sefii cei mari sau cand merg la o vizionare. Stiam ca ma apara crucea si nu voiam sa renunt la ea. In 1981, au vrut sa ma trimita sa fac reportaj de la Cantarea Romaniei. Nascusem si il alaptam pe fiul meu si sub acest pretext am refuzat. Insa, tot m-au pedepsit, transferandu-ma la Radio. M-a pazit Dumnezeu, pentru ca asa n-am fost silita sa fac compromisuri mari. La Radio eram mai aparata, fiind si la teatrul radiofonic. Am lucrat la Radio Romania pana acum doua luni. In ultimii ani, am facut totul ca sa marturisesc credinta mea la radio, caci acesta este un mijloc extraordinar de propovaduire. Pentru televiziune, n-am mai avut nici un interes, asa incat acum sapte ani am renuntat pana si la televizorul din casa. Televiziunea e astazi o metoda de maculare a mintii si o mare pierdere de vreme.

"Constantin Noica m-a readus in Biserica"

- Cum v-ati reapropiat de Biserica, dupa acea lunga pauza?

- As spune: prin Constantin Noica. L-am cunoscut pe dl Noica in 1980, la un simpozion al Uniunii Scriitorilor din Sibiu si l-am reintalnit prin 1985, cred, la Paltinis. Eram acolo cu fiul meu, care tin minte ca i-a pus trei intrebari foarte mature pentru cei cinci ani cati avea el. Iar dl Noica i-a raspuns cu rabdare, la doua dintre ele, pentru a treia invitandu-ne sa-l vizitam la "chilia" lui, in aceeasi seara. Din pacate, n-am facut-o si imi pare rau si azi.

- Ce intrebari i-a pus fiul dvs.?

- Eu ii spusesem ca dl Noica e filosof. Si atunci, copilul l-a intrebat ce este un filosof. Dl Noica a raspuns: "Dupa o viata dedicata filosofiei, am ajuns la concluzia ca cea mai buna definitie a filosofului a dat-o mama unui coleg de-al meu, femeie simpla, de la tara. Ea a spus ca un filosof e un popa pe dos". Apoi, baiatul l-a intrebat de ce mor oamenii. Si el i-a raspuns ca, asa cum frunzele cad din copaci ca sa faca loc altora, asa si oamenii pleaca la Domnul, pentru a se naste altii. Copilul insa nu s-a lasat si l-a mai intrebat daca L-a vazut pe Dumnezeu. Atunci, dl Noica ne-a invitat sa-i facem o vizita, caci este mai mult de vorbit. N-am mai putut ramane insa in Paltinis si am plecat in aceeasi dupa-amiaza. La doi ani dupa aceea, dl Noica a murit. Nadajduiesc ca, daca nu i-a raspuns baiatului meu Noica-tatal, sa-i raspunda intr-o zi Noica-fiul, parintele Rafail.

- Nu ne-ati spus cum v-a reapropiat Constantin Noica de Biserica...

- In 1990, cu regretul de a nu-l fi cunoscut mai bine pe dl Noica, am vrut sa aflu de la altii cum era. Si primul lucru pe care l-am facut, in libertate, la Radio, a fost o emisiune de 30 de minute, care se numea "Fata in fata cu Constantin Noica". I-am invitat in studio, pe rand, pe cei care l-au cunoscut: Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru... La un moment dat, am aflat ca dna profesor Aurelia Mihailovici Balan a mers des la Paltinis si a avut o corespondenta cu dl Noica. Am invitat-o la emisiune, am devenit bune prietene si, de fapt, prin dansa am revenit cum se cade in Biserica. Am descoperit ca suntem vecine in Cotroceni si s-a mirat ca nu ne-am intalnit la biserica Sf. Elefterie, din piata Operei. Atunci a trebuit sa recunosc ca nu merg la biserica. A insistat sa vin la Sfanta Liturghie, pentru ca este painea cereasca si ne da multa putere. Sunt 20 de ani de atunci, si n-am mai lipsit de la biserica in nici o duminica, in afara de cele in care am fost bolnava la pat. Tot d-na Mihailovici m-a indemnat sa merg la spovedanie, dar mi-au trebuit doi, trei ani, pana sa-mi depasesc jena. Atatea pacate adunate intr-o viata sunt greu de marturisit. Pe urma, am invatat rostul spovedaniei si al impartasaniei, ca si cel al rugaciunii comunitare. Caci si eu, ca si alti intelectuali, credeam ca e suficient daca ma rog singura. Insa, mai mare putere are rugaciunea alaturi de altii. Ca sa nu mai spun ca nu te poti lipsi de Tainele Bisericii, care sunt savarsite de preot. Preotul este ca un pahar cu care bei apa vie. Nu se poate fara el. Daca nu-ti place paharul sau este murdar, cauti altul, pana cand gasesti unul care sa te ajute sa cresti duhovniceste.
Icoana de calatorie

- Vad ca tineti pe perete un portret al lui Daniil - Sandu Tudor, intelectualul care a optat pentru monahism, devenind unul din stalpii gruparii "Rugul Aprins" de la Manastirea Antim.

- Da. Este unul dintre cei mai mari poeti crestini, cu o viata fabuloasa, sfarsita martiric. Imnul sau acatist la Rugul Aprins este o poezie mistica extraordinara. Am aflat de parintele Daniil - Sandu Tudor intamplator. In 2003, inainte sa merg din nou in America, am facut un pelerinaj la manastirea Rarau, sa ma rog la icoana Maicii Domnului. Cand sa ies din biserica, a venit la mine un calugar care mi-a zis: "Mata esti scriitoare". Am ramas ca trasnita, ca nu ma cunostea nimeni acolo. Si a continuat: "Am o ascultare pentru mata". M-a rugat sa fac corectura Imnului Acatist al Maicii Domnului, scris de parintele Daniil - Sandu Tudor, pe care manastirea se pregatea sa-l retipareasca. Apoi, acel calugar m-a indemnat sa organizez un simpozion anual dedicat parintelui Daniil. Asa am aflat de parintele Daniil si m-am atasat de el. Iar din 2004 pana in 2007, am facut patru simpozioane la muzeul Literaturii Romane din Bucuresti si la Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor, si un concurs de poezie crestina, la care au fost premiati: Monica Pillat, Dan Verona, Ignatie Grecu, Ioan Pintea si Adrian Alui Gheorghe, care si-a luat datoria de a duce mai departe aceste simpozioane. I-am facut si pomenire parintelui Daniil, de mai multe ori, la manastirea Antim si la manastirea Cernica.

- Rostiti mai des o rugaciune anume?

- Spun rugaciunile cunoscute, Tatal nostru, Crezul, dar si Paraclisul Maicii Domnului. Acum vreo 15 ani, parintele Adrian Fageteanu de la Antim, la care mersesem sa iau cuvant de folos, m-a sfatuit sa citesc cat de des Paraclisul Maicii Domnului. Si mare dar mi-a facut. Pentru ca de cate ori citesc Paraclisul Maicii Domnului, simt imediat cum sunt ajutata. Am mare credinta in ea. De altfel, ii port si numele, ca ma cheama Liliana Maria. Si mult m-a ajutat Maica Domnului, ca am avut necazuri. Numai ce am strigat la Maica, si am primit ajutorul. Nu sunt vrednica de ce raspunsuri imi da. Am doua icoane cu Maica Domnului, la care tin cel mai mult. Una dintre ele, aceasta albastra, de pe perete, mi-a fost daruita in America, unde am predat un semestru poezie. Cand m-am intors in tara, o familie de americani, el fost om de afaceri catolic, convertit la ortodoxie si devenit diacon, iar ea psiholog, mi-au daruit aceasta icoana. Mergeam impreuna la o biserica ortodoxa, undeva la 40 de kilometri distanta de orasul in care stateam, si au vrut sa am amintire de la ei aceasta icoana superba, pictata de diacon. Iar a doua icoana, aceea de pe dulap, are o poveste si mai interesanta. Ii zic "icoana de calatorie". In 1997, cand am mers a doua oara in America, am avut un atac de panica foarte rau. Aprope am lesinat. Am trecut peste el, dar la un alt zbor, pana la Port Angels, unde trebuia sa citesc poezie, mi-a fost iarasi rau. Am fost la doctor si mi-a spus ca e vorba de un atac de panica si ca, de fiecare data cand calatoresc, sa iau Valium si sa beau multa apa. Aveam in Biblie o icoana pe hartie a Maicii Domnului, de la muntele Athos. Am luat-o, am inramat-o si mi-am promis sa o port cu mine in toate drumurile mele. In greceste, icoana aceasta se numeste Cea Grabnic Ajutatoare. De atunci, am mai zburat de trei ori in America, peste tot in Europa, in Israel, numai cu icoana in brate. Si n-am mai avut nici o problema. Cand am fost in Israel, am mers cu icoana la biserica Maicii Domnului si la casa ei si ii ziceam: "Maica, m-ai adus la casa ta". Si parca radea icoana mea. Odata eram la Boston, unde trebuia sa-mi lansez o carte. Dimineata pe la 5, s-a dat alarma de incendiu. Am iesit in fuga din camera, numai in camasa de noapte, si nu mi-am luat decat icoana. Incendiul a fost stins, nu au fost pagube mari si nimeni n-a patit nimic. Langa mine se nimerise o indianca, invesmantata cu straiele ei traditionale si cu semn in frunte. M-a intrebat de ce am luat doar aceasta "fotografie". I-am spus ca e icoana Maicii Domnului, care ma apara. Si indianca a crezut, si ea, ca Maica Domnului ne-a salvat si m-a rugat sa-i permit sa sarute icoana.

"Cand te apropii de Dumnezeu, nici nu mai ai nevoie sa scrii"

- In ultima vreme scrieti si poezie explicit crestina. De ce ati simtit nevoia sa va exprimati asa?

- Volumele "Inger calare pe fiara" si "Sus sa avem inimile" sunt carti de poezie crestina. Si spre asta merg, caci cred ca e cel mai important. E cea mai grea poezie, dar cu ajutor de Sus, sper sa reusesc sa bucur si pe altii cu poezia mea.

- Cum e perceputa poezia dvs. crestina in America?

- Foarte bine. De fapt, poezia e buna sau proasta, indiferent ca e crestina sau nu. Si daca e buna, atunci place. In tara n-am mai publicat de vreo 15 ani, dar imi apar cartile in America, in editii bilingve. N-am facut eu ceva special pentru asta. Acolo m-au descoperit cativa oameni si se ocupa de traduceri, de tipar, de tot.In Romania nu am mai dat carti la nici o editura si nici nu mi-a cerut nimeni. Poate ca o sa dau o antologie... Prin urmare, in tara nu stiu cat sunt de cunoscuta, dar in America sunt. Am fost publicata de doua ori de "New Yorker". Daca apari in aceasta revista, ti se deschid foarte multe usi, esti cautat de edituri, predai la universitati. M-a publicat de mai multe ori si "The American Poetry Review". Nu vreau sa ma laud, dar asta e realitatea. Am avut recitaluri de poezie, lansari de carte si conferinte in vreo 40 de orase din Statele Unite. Astfel incat, prietena mea, Tess Gallagher, o mare poeta, imi spune mereu: "Vino aici, Liliana! America este masa ta de scris".

- Poezia este o arta care te apropie de Dumnezeu mai mult decat altele?

- Categoric, pentru ca poezia e cuvant cu deschidere maxima, iar cuvantul este de la Dumnezeu. Parintele Galeriu spunea ca, uneori, poetii o iau inaintea Sfintilor, atat ii iubeste Dumnezeu. Ce putere i s-a dat poeziei! Numai daca te gandesti la asta, poti sa nu mai scrii. Si cred ca, atunci cand te apropii foarte mult de Dumnezeu, nici nu mai ai nevoie sa scrii. Scrisul poate deveni, si el, balast.


CARTE DE VIZITA

Este membra a Uniunii Scriitorilor din Romania - Filiala Sibiu - din 1980. A publicat volumele: "Viata deasupra orasului" (poezie, 1977), "Ordinea clipelor" (poezie, 1978), "Piata Aurarilor" (poezie, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1980, Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania - Filiala Sibiu), "Zona de protectie" (poezie, Editura Eminescu, Bucuresti, 1983), "Corali" (poezie, 1987), "La jumatatea drumului" (proza, 1987), "Inger calare pe fiara" (poezie, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1996), "Sus sa avem inimile" (poezie, Editura Eminescu, 2002), "The Sky behind the Forest" la Editura Bloodaxe, 1997, volum tradus de Tess Gallagher si Adam Sorkin si distins cu Premiul Societatii de Poezie din Marea Britanie, "Angel Riding a Beast", tradus impreuna cu Bruce Weigl la Northwestern University Press in 1998, "The Goldsmiths Market", tradus de Sean Cotter la Zephyr Press Boston, 2000, "Im Spiegel der Schmetterlinge" - "In oglinda fluturilor" (Gedichte Rumanisch-Deutsch, Pano Verlag, Zurich, 2005, traducere in germana de Adrian Wanner, Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania - Filiala Sibiu). A tradus poezie din engleza (Tess Gallagher, Diane Wakoski, Martin Booth, T. S. Eliot, W. B. Yeats, Raymond Carver etc.) si din olandeza (E. van Ruysbeek, A. Van Wilderode). A tradus si publicat antologia bilingva "15 Young Romanian Poets", in 1983.