Serban Ionescu - "Nu sunt nemultumit de soarta pe care o am, dar as mai schimba un pic scenariul"

Desi in copilarie a visat sa ajunga aviator, soarta l-a tinut la sol, pe o scena de teatru. Dar sa zboare n-a renuntat. Fiecare rol pe care il face e o lansare temerara spre inaltimi. Talent de varf al scenei si filmului romanesc, Serban Ionescu e calator pe orbite solare

Uniforma cu eghileti

- Orice performanta incepe cu un debut. Momentul magic cand fluturele iese din crisalida si porneste sa zboare. Pe tine aripile te-au purtat catre teatru. Mai tii minte cum a fost primul zbor?

- De mic am fost o persoana emotiva, dar, paradoxal, cu un mare talent de a ma impune in jocurile cu ceilalti copii. Aveam stofa de lider. Acasa, la Corabia, acolo unde m-am nascut, apoi in Caracal, Brasov si pe unde-am mai copilarit, urmandu-l pe tata, care era pilot de vanatoare, treceam rapid la carma jocurilor pe care, adesea, le si inventam. Acum, ma gandesc ca poate incercam sa ma vindec in felul asta de aceasta emotivitate nativa. Erau jocuri cu tenta artistica, jocuri cu personaje si cu spectacole. Ne jucam de-a circul, de-a clovnii, dansam, cantam aproape la orice: la frunza, la solz de peste, exersand inconstient dezinhibarea, iar eu imi educam timiditatea. De aici si pana in clasa a XI-a, lucrurile s-au mai complicat. O data pe an, in octombrie, veneam cu scoala in Bucuresti, in vizita pe la diverse targuri economice si industriale. Uneori, mai scapam si pe la teatre. Asa am vazut la Comedia sau la Bulandra cateva spectacole foarte bune, care s-au adaugat la filmele pe care le devoram la cinemateca din Brasov. Asa mi s-a nazarit ideea cu actoria, desi nu abandonasem inca dorinta de a-i calca pe urme tatei si de a deveni, la randul meu, pilot de aviatie. Dar atractia catre teatru a prins teren. Noi, eu si prietenii mei, am preferat sa "golanim" altfel decat o fac majoritatea tinerilor de azi. La 17-18 ani, in loc sa intepenim in fata jocurilor de pe calculator, ori sa experimentam noile generatii de droguri, noi "golaneam" citind nebuneste si mergand la teatru si cinema. Ba chiar, la un moment dat, am fost primiti la scoala Populara de Arta si ne-am apucat sa jucam teatru in mod concret. Acolo am facut spectacolul "Chibritul", cu care, in '69 cred, chiar am luat locul doi pe tara la festivalul I.L. Caragiale, ca inca nu se inventase "Cantarea Romaniei". Dar dupa ce am terminat liceul mi-am zis sa revin la prima mea dragoste si sa devin pilot. Am facut armata la aviatie, am terminat-o, insa intors acasa, in Brasov, am aflat ca doi dintre prietenii mei intrasera, unul la regie, celalalt la actorie. Mi-au spus: "Hai, ma, si tu!". si uite-asa, am cotit-o! M-am pregatit pentru actorie si am intrat. Vorba lu' taica-miu, Dumnezeu sa-l ierte: "In aer n-ai ajuns ca pilot, dar tot aerian o sa ramai!" (rade) Vezi, exista perceptia asta gresita despre actori. Dar noi nu suntem chiar atat de aerieni pe cat cred unii. Suntem mai degraba visatori, mai aplecati spre introspectie, iar personajele pe care le interpretam ne ajuta uneori sa ne implinim si vise personale... Pe de alta parte, mai exista o poveste care raspunde la intrebarea ta: eu am avut o matusa care a fost maritata cu un capitan de cavalerie. Unchiul avea o uniforma superba: toata numai fireturi, eghileti si pampoane. Stralucea de-ti lua ochii. Ei, matusa a murit, s-a stins si capitanul de cavalerie, dar uniforma asta a lui minunata a ramas in podul casei noastre. De unde eu am recuperat-o si-am inceput sa ma joc cu prietenii transformandu-ne in capitan de cavalerie, in cal si in matusa. Eu ii jucam si pe capitan, si pe matusa. (rade) Ca asa-s copiii: au capacitatea asta fantastica de a se travesti in orice - in broasca, in zmeu, in zana. Ei reusesc instinctiv ceea ce noi invatam, apoi, la scoala de actorie.

- Dar talentul de unde l-ai mostenit? Nu toti copiii care se imbraca in uniforme ajung actori...

- Sa stii ca asta e chiar un mister. Ca n-am avut pe nimeni in familie cu aplecari din astea, artistice. Tata a fost pilot, cum ti-am zis, mama a fost muncitoare, bunicile, matusile si unchii tot asa... Ma rog, au trecut prin vremuri grele, saracii! Fusesera o familie bogata, dar dupa razboi s-a ales praful de tot avutul si ai mei au fost nevoiti sa supravietuiasca, deservind noua oranduire, ascunzandu-si tristetile si-amintirile. Istoria asta, plus mutarea din provincie in capitala, mi-au ridicat ceva probleme interioare. Tot anul intai de facultate a fost, pentru mine, o chinuiala, m-am zbatut sa ma acomodez. Traiam tot timpul cu spaima c-o sa fiu dat afara din scoala. Plus ca la nesiguranta asta, se adauga si emotivitatea de care ti-am pomenit. si de care nu m-am dezbarat total nici acum. Am vreo treizeci si cinci de ani de cand sunt actor, dar si azi, primele cinci minute de spectacol sunt devastatoare pentru mine. Intervine insa tehnica si te relaxezi. De-asta e buna scoala, printre altele: ca inveti tehnica. scoala si modelele sunt importante pentru un actor. Dupa care vine "marca" ta. Eu asta am incercat sa fac, si in teatru, si in film, si-n televiziune: sa-mi pun "marca" mea pe personaje. De orice gen ar fi fost ele. In primii trei ani de facultate, am jucat numai comedie. La un moment dat, insa, mi s-a spus: "Mai, nu poti sa joci tot timpul numai comedie. Trebuie sa te diversifici. Trebuie sa faci si eroi si caractere puternice". Am bagat vorbele astea la cap si mi-am desfacut evantaiul. si-am ajuns sa fac si vodevil, si tragedie, si drama...

- Care au fost modelele tale, Serban?

- Modelele mele au fost doi colegi: Adrian Pintea si Marcel Iures. De ce nu De Niro, Hopkins sau Laurence Olivier? Uite-asa! Modelele ti le alegi si cu sufletul. Eu pe Iures si pe Pintea i-am "vazut" drept modele, desi fiecare avea palierul lui.

- Cum au reactionat parintii tai cand le-ai spus ca vrei sa te faci actor? Sa fii artist nu pare o meserie prea serioasa...

- Nu s-a opus nimeni. N-am avut piedici din partea alor mei. Mi-au respectat optiunea si m-au sprijinit. Adica m-au tinut in scoala. Ce-i drept, ca student, eu am fost cotat ca unul dintre cei buni din generatia mea. Deci nu le-am dat batai de inima. Iar film am inceput sa fac din anul IV: "Ion". Premiera a fost in 1980, la aproape doi ani de la incheierea filmarilor. Taticul meu facuse un infarct, dar s-a pus pe picioare, destul cat sa vina la premiera si sa vada filmul. Dupa care a murit. Ma bucur enorm ca a apucat sa aiba multumirea asta, sa vada ca nu degeaba mi-a trimis, toata facultatea, cate 500 de lei pe luna. Dupa "Ion", am luat-o direct in sus. Ajunsesem sa fac cate trei filme pe an.

- Din punct de vedere actoricesc, exista vreo diferenta intre a face teatru si-a face film?

- In teatru ai un soi de emotii, la film sunt altele. Frumusetea in teatru sunt lunile de repetitie, lunile in care iti descoperi personajul. Dupa aceea, pret de opt sute de reprezentatii, esti de opt sute de ori baba. Adica toci aceleasi cuvinte, cum fac babele. Eu, sincer, cam dupa a 30-a reprezentatie, incep sa ma plictisesc. Dar joc inainte. In film, satisfactia vine din starea aia care-ti ramane de la filmari. si mai e si satisfactia materiala: mie filmul intotdeauna mi-a adus mai multi bani decat teatrul.

Actorul si "organul de opresiune"

- Exista vreun regizor de care te-ai atasat in mod deosebit?

- Vrei nu vrei, intre tine si regizor creste un soi de empatie. Care nu ti-e data pe veci. Poate sa dureze 2-3 luni, apoi sa se dilueze, pentru ca, peste un an-doi, sa te reintalnesti cu acel om si empatia sa reapara. Stilul meu de-a aborda un text e usor ciudat: intai creez haosul, ca sa pot apoi sa ma ordonez. (rade) Am un fel special de a-mi da drumul la supape. Mi s-a spus, nu o data, ca stilul asta nu e intotdeauna placut pentru colegi, fie ei actori sau regizori. Dar problema nu ma intereseaza, fiindca stiu ca rezultatul e benefic. si-apoi, uite ca am lucrat cu multi regizori, de-a lungul anilor, iar empatia dintre noi a rezistat si-a dat roade, in ciuda unor eventuale nemultumiri initiale. In fond, ce e frumos in relatia unui actor cu regizorul e clipa cand "obedientul" - ca actorii au o profesie de mare obedienta - intelege ce vrea "organul de opresiune", cum ii numesc eu pe regizori. si ca sa-ti raspund si punctual la intrebare: mi-a placut mult sa lucrez cu Alexandru Dabija, Ducu Darie, Dragos Galgotiu ori Felix Alexa, cu care chiar acum repet la Teatrul National "Livada de visini".

- Din cate vorbe de lauda ai primit in cariera ta actoriceasca, exista vreuna pe care nu poti s-o uiti?

- Eu am fost elevul lui Amza Pellea. Apoi am facut cu el un film, "Imposibila iubire" si-am jucat, la teatrul de Comedie, in spectacolul "Procesul". In decursul reprezentatiei, aveam o iesire de doua minute din scena, timp in care Amza fuma o tigara, dupa care vara chistocul intr-o teava din lateral. Ei, intr-una din pauzele astea, mi-a zis: "Nici nu stii cat ma bucur ca joc cu tine!". Iti dai seama?! M-am topit. Sa-mi spuna asa cuvinte profesorul meu! A fost cea mai de suflet lauda pe care am primit-o vreodata.

"Vulgaritatea si prostia nu se asorteaza cu nimic"

- Sa privim si reversul medaliei. Lumea artistica nu e doar magica. In ea gasim, din pacate, si multa vulgaritate si superficialitate. Te deranjeaza fata asta a ei?

- Mult de tot! Desi am incercat s-o inteleg. Superficialitatea e un prag. Pe care, uneori, il poti trece crescand spiritual. Din vulgaritate n-ai insa cum sa te clintesti. Vulgaritatea e o libertate prost inteleasa. si ea nu are legatura cu inteligenta si cultura. Ca sunt si oameni inteligenti si cultivati care sunt vulgari. Vulgaritatea si prostia sunt doua culori care nu se asorteaza cu nimic. Cu toate astea, n-am cum sa ocolesc astfel de episoade sau de persoane, fiindca ar insemna sa raman cam singur. Oamenii astia sunt pretutindeni, vrei nu vrei, te lovesti de ei.

- Apropo de vulgaritate: nu te-am vazut in nici o reclama, Serban. Nici de carnati, nici de ciocolata...

- Ba am facut o reclama, prin '92. Prima reclama la berea Ciuc. Facusem cu Sergiu Nicolaescu filmul "Mircea", iar reclama tot el o regiza. Mi-a transferat personajul din film in reclama. Mi-am luat camasa de zale, ne-am dus pe la Babele si-am filmat. Dupa asta, urma sa fac si episodul doi, dar n-am mai avut timp si-au luat pe altcineva in locul meu. Nu mai tin minte pe cine. Ulterior, am mai primit si alte oferte de reclame, dar fie nu ne-am inteles la pret, fie era vorba de produse care mi potriveau ca nuca-n perete. Ca nu ma vezi pe mine facand reclama la biscuiti cu crema! (rade) Dar mie nu mi se pare dezonorant ca actorul sa traiasca si din reclame. Sean Connery nu face reclame? Sau George Clooney? Ori Salma Hayek? si ei cer milioane de dolari! Nu e nimic rusinos.

Femeia, eterna poveste...

- Fiecare din noi avem, sau ar trebui sa avem, cateva radacini pe care sa ne sprijinim in viata. Din care sa ne tragem putere si echilibru. Care sunt valorile tale spirituale? In ce te refugiezi cand nu joci?

- O data, in credinta. Sunt credincios, dar am ramas credincios ca la botez. Sunt intuitiv. Cred in "Mosu". Dar un Mosu special. Dumnezeul meu, pe langa atributele "clasice", are si umor. Apoi, mai revin cateodata la poezie. Citesc poezie fiindca poezia tine de o mare intimitate. De-asta, mie, intotdeauna, mi-a fost peste masura de greu sa recit poezii. Poezia e prea de dinlauntru. Dupa care ma "sprijin" pe prieteni. Am prieteni, nu multi, dar nici destui. Desi eu sunt un om ingaduitor. Nu doar cu prietenii, ci cu majoritatea persoanelor. Numai sa nu intinda coarda. Ca atunci izbucnesc si, cand ma cert, sunt ca o tornada. Fac prapad! Da' ma sting dupa cel mult un minut. Atat ma tine! si dupa aceea imi pare rau, imi fac reprosuri, ca de ce n-am avut mai multa rabdare, mai multa intelegere... Dar nu regret nici episoadele astea. Au si ele rostul lor. De altfel, eu nu regret nimic din trecut. La ce bun sa-mi atarn singur bolovani de grumaz?

- Si in iubire functionezi pe principiul tornadei? Mediul actoricesc reprezinta o sursa generoasa de parteneriate sentimentale. Cum pui stavila acestor oferte? Cum le rezisti?

- Da' nu le-am pus niciodata stavila! Din contra: le-am imbratisat si le-am consumat. Am avut si eu parte de-o bruma de pasiuni sau, ca sa ma exprim altfel, n-am ratat nici o capcana. Da', in fond, de ce-s capcanele, daca nu ca sa pici in ele? (rade) Nu mi-au placut multe lucruri la viata mea, dar femeile mi-au placut. Recunosc cinstit. Iar eu consider ca intalnirile astea nu trebuie ratate pentru ca viata e, intr-adevar, foarte scurta. Acum ai putea sa ma acuzi reamintindu-mi ca numai ce-am pretins adineaori ca sunt un bun crestin. Asadar, de ce nu ma tin de Decalog? Pentru ca omul este, esentialmente, un mamifer cu instinct de vanator, iar Decalogul e pentru cititori, nu pentru traitori. In ce ma priveste: fiecare intalnire cu o femeie e o experienta unica, o experienta care vine uneori cu patima, alteori cu regrete, alteori doar cu bucurii moderate. Dar fiecare experienta din asta trebuie consumata. Fiindca orice dar are valoarea lui. Uneori primesti si bonus: dupa ce te-ai iubit cu femeia aceea, ramai prieten cu ea. Asta e cel mai minunat! Iti da, cel putin o vreme, iluzia ca nu esti singur. Desi omul asa e facut: indrageste, iubeste, se inmulteste, dar, in final, ramane tot singur si strain. De-asta e si iubirea asa de pretioasa: plangi si te bucuri, suferi si razi de fericire. Esti viu! Deci, traiesti.

- In contextul asta, ce rost mai au casniciile?

- Casnicia presupune intelegere, toleranta, ingaduinta, smerenie. si altruism. Adica, tu trebuie sa iubesti, dar nu trebuie sa astepti sa fii iubit, la randul tau. Desi ce bine e cand sentimentele iti sunt impartasite! Abia atunci e cu-adevarat frumos. Ca daca tu iubesti, dar nu esti iubit, relatia, atat cat e ea, se igrasiaza. De fapt, o termini inainte de-a o incepe. si ratezi si sansa de-a mai ramane prieteni. Ceea ce e cel mai dramatic.

- Ultima intrebare, Serban: daca te-ai intoarce la crisalida, daca ti-ai lua viata de la inceput, ai schimba ceva?

- Omul se naste sub semnul unui destin. si ce poate el sa faca pe lumea asta este sa-si "duca" soarta. Un aspect la care, din fericire, mai poti umbla. Asa ca, daca ar fi sa mai vin o data in "cartierul" asta, cred c-as fi mult mai atent la modalitatile de a-mi indeplini soarta. Nu sunt nemultumit de asta pe care o am acum, da' uite, numa' asa: sa mai fie si altfel. Sa mai schimb nitel scenariul. Cum ar fi sa fiu tot eu, da' nitel altfel? As fi curios. (rade)