Incalzirea climei: fabulatie sau adevar?

Una din marile probleme ale mileniului trei este incalzirea globala, provocata de excesul de bioxid de carbon, rezultat din poluarea industriala si din stilul de viata modern. Incalzirea climatica datorata activitatii omenesti a invadat, dintr-o data, mass-media, luandu-i prin surprindere pe oamenii de stiinta si pe politicieni, care au acceptat explicatia si s-au mobilizat. Dar mai tarziu, unii dintre savanti si-au schimbat parerea. Marile modificari climatice de pe Pamant, precum si catastrofele naturale se pare ca au alta cauza: modificarile cosmice. Cu universul nostru se intampla ceva ...

O dogma mediatica

De cativa ani, globul terestru se confrunta cu schimbari climatice de o anvergura dramatica: inundatii, cutremure, tornade, caderi de zapada neobisnuite pana acum. Mass-media le acorda prioritate, iar o parte din comunitatea stiintifica afirma ca ele se datoreaza incalzirii globale a suprafetei planetei, mai precis efectului de sera generat de catre dioxidul de carbon eliminat in atmosfera. Aceasta teorie a devenit in zilele noastre o adevarata dogma mediatica, care pare ca nu poate fi contestata. Dar adevarul trebuie nuantat...
In anii '70, aceiasi specialisti care sustin in prezent incalzirea climei vorbeau despre o racire pe plan global. Dar cine studiaza mai indeaproape sursele de informatie stiintifica despre incalzirea climatica va descoperi ca cele mai multe din ele vin de la un grup de lobby politico-stiintific, care pretinde ca reuneste parerea unanima a tuturor climatologilor, in legatura cu acest subiect: Grupul Interguvernamental de Experti asupra evolutiei Climei (GIEC).
In ciuda concluziilor conferintei de la Villach, din anii 1980, 1985 si 1987, care au apreciat ca nu exista suficiente date care sa acrediteze acest model, GIEC a lansat in intreaga lume teoria incalzirii climatice. Ea se bazeaza pe schimbari in compozitia atmosferei: o crestere a gazelor cu efect de sera ar duce la o succesiune de schimbari oceanice (compozitia, salinitatea, circulatia curentilor), atmosferice (ciclurile hidrologice), criosferice (topirea ghetarilor) si a suprafetei terestre (ecosisteme, vegetatie, utilizarea solului).
In 1992, Greenpeace International a efectuat un sondaj printre 400 de climatologi cu reputatie mondiala, in legatura cu "incalzirea climatica", dorind sa faca publice aceste rezultate, la summitul de la Rio, lucru care nu s-a mai intamplat... Rezultatul sondajului demonstra ca doar 15 climatologi credeau in incalzirea climatica datorata gazelor cu efect de sera, in ciuda faptului ca cei mai multi dintre ei erau angajati si platiti pentru a sustine acest lucru. Faptul a devenit si mai evident in timpul conferintei despre climat care a avut loc la Leipzig, in noiembrie 1995, cand aceasta negare a "incalzirii climei" a fost semnata de peste 1500 de oameni de stiinta, provenind din toate tarile lumii!
Unul dintre principalii sustinatori ai incalzirii globale este americanul James Hansen, care, in 1988, a prezentat la un congres international o curba trunchiata a temperaturii, in care el a introdus o medie pe primele 5 luni ale anului 1988, amestecata cu medii anuale ale anilor precedenti. Ceea ce nu l-a impiedicat sa afirme cu "convingere maxima" ca situatia climatica a SUA, care la vremea aceea trecea printr-un moment de seceta, se datora efectului de sera. Imediat au fost lansate proteste stiintifice in revista "Science". Dar panica creata de catre Hansen a functionat perfect. "Jurnalistii i-au absolutizat afirmatiile, iar ecologistii erau, la randul lor, incantati".
O alta curba ce reprezenta evolutia temperaturilor pe parcursul ultimelor secole (1400-1980) a fost publicata in 1998 de catre GIEC. Realizata de cercetatorul american Jonathan Mann, ea este si in prezent motiv de certuri violente, mai multe publicatii demonstrand slabiciunile sale metodologice. Intr-adevar, aceasta curba sare cu seninatate peste "mica era glaciara", din secolele XVI, XVII si XVIII, cat si peste "optimul climatic medieval", perioada in care se cultiva vita de vie in Anglia, iar Groenlanda era prospera. Cu o asemenea "metoda", s-a obtinut o curba de temperatura "plata", pana in secolul al XX-lea, moment in care aceasta a crescut brusc, secolul trecut devenind "cel mai cald al mileniului".
O noua curba corectata a fost stabilita de catre cercetatorii McIntyre si McKitrick in 2003, cand s-a demonstrat ca secolul al XX-lea nu a fost deloc "cel mai cald al mileniului". Cu toate acestea, omniprezenta mediatica a GIEC reusise deja sa impuna in constiinta oamenilor mitul "incalzirii globale".
Aceasta ultima curba demonstreaza ca pana in anul 1600 temperatura Pamantului a fost cu 2 grade Celsius mai calda decat in zilele noastre. O perioada mai rece, numita "mica era glaciara", a inceput la sfarsitul secolului al XVI-lea si a durat pana in secolul al XIX-lea. Acest lucru invalideaza ideea gazelor cu efect de sera, generate de catre activitatile oamenilor, marii responsabili ai schimbarii climatice actuale, pentru ca asemenea schimbari ale climei avusesera loc cu mult inainte, in epoci cand activitatea umana nu producea dioxid de carbon.

Mitul dioxidului de carbon

Pentru a mai "inmuia" mitul dioxidului de carbon, trebuie sa reamintim urmatoarele date stiintifice: atmosfera este compusa din 0,035% CO2. Chiar daca aceasta concentratie s-ar dubla, acest gaz nu ar reprezenta decat 0,07% din compozitia atmosferica.Or, tot ceea ce traieste pe Pamant in prezent poate supravietui fara dificultate unei astfel de cresteri. In plus, marea majoritate a dioxidului de carbon din lume se afla la nivelul solului si dedesubt si, din cauza ca acesta este solubil in apa de mare, 71% din intreaga cantitate dispare in acest fel. Simultaneitatea cresterii dioxidului de carbon si schimbarile climaterice sunt un lucru evident, atat in prezent, cat si in istoria climatologica a Terrei, si au fost conservate in gheturile de la poli. Analiza gazelor continute in calotele de gheata ne permite sa observam ca aceasta simultaneitate a dioxidului de carbon si a schimbarilor climatice este omniprezenta. Ceea ce surprinde atunci cand e studiat fenomenul este faptul ca totdeauna, cresterea temperaturilor o precede pe cea a dioxidului de carbon si nu invers. Cresterea temperaturilor oceanelor declanseaza emiterea de mari cantitati de CO2 in atmosfera. Activitatea vulcanica submarina, care este in crestere incepand cu secolul trecut, nu este nici ea de neglijat, in cadrul tuturor acestor fenomene.
Din cauza ca dioxidul de carbon este un gaz mai greu decat aerul, si ca se dizolva in apa de mare, este, asadar, imposibil sa se acumuleze in straturile inalte ale atmosferei si sa creeze un efect de sera. Imediat ce el se manifesta, este "capturat" de catre ploaie si dus la sol, ajungand mai apoi in apa marii. El nu este neaparat un produs al activitatii omenesti si este o componenta normala a biosferei noastre (fotosinteza), avand un ciclu propriu. Cresterea CO2 in atmosfera ar trebui sa duca la o explozie a vietii vegetale, din cauza utilitatii acestui gaz in metabolismul sau. Dar nu se intampla asa ceva, ba din contra. Iata de ce numerosi specialisti din intreaga lume continua, in ciuda enormelor presiuni ale GIEC, sa contrazica modelul clasic al teoriei incalzirii globale. Exceptie fac oamenii de stiinta mai tineri, care spera sa obtina fonduri pentru cercetare sau sa lucreze in cadrul unor programe guvernamentale pentru mediul inconjurator, care nu vor sa riste opunandu-se opiniei generale despre schimbarea climatica, de frica sa nu isi puna cariera in pericol.

Rezonanta lui Schumann

Un alt factor foarte important, tinut ascuns de mass-media, este cresterea frecventei rezonantei lui Schumann. La sfarsitul secolului al XIX-lea, acest om de stiinta a descoperit ca imensa cavitate dintre Pamant si ionosfera actioneaza ca un gigantic condensator electric. El a reusit sa-i masoare frecventa de oscilatie, care se situeaza, de un secol, la 7,83 de pulsatii pe secunda (sau 7,83 megaherti). Or, din anii '80, aceasta frecventa a crescut, ajungand in prezent la 12 pulsatii pe secunda. Rezonanta lui Schumann are o relatie inversa cu campul magnetic al Terrei. Concluzia este ca, in ultimele trei decenii, campul magnetic al Pamantului scade, ceea ce ii face pe unii oameni de stiinta sa afirme ca suntem in pragul unei modificari importante a acestui camp si poate chiar a unei schimbari brutale a polilor magnetici. Campul magnetic al planetei noastre se schimba la un interval regulat, cuprins intre 500 si 50 de milioane de ani. Ultima inversiune a avut loc acum 740.000 de ani si unii geofizicieni estimeaza ca Pamantul este in intarziere, in ceea ce priveste viitoarea sa inversiune.
Chiar daca guvernele nu vorbesc despre acest lucru, geofizicienii sunt constienti de faptul ca ceva se schimba in univers, si ca tsunamiurile, cutremurele tot mai mari de pamant si acceleratia rotatiei planetei noastre sunt consecintele inceputului inversarii campului magnetic. In concluzie, schimbarile climatice care au loc in acest moment sunt legate de un ciclu natural intern al Terrei. Dar mai exista un actor: Soarele. In ulti-mele decenii, activitatea solara a atins niste proportii niciodata egalate din momentul in care specialistii au avut mijloacele de a le masura.

Schimbarile climatice: un eveniment cosmic?

Soarele are si el doi poli magnetici, dar activitatea sa magnetica este cu mult mai agitata decat cea a Pamantului. O data la 11 ani, dupa orologiul sau extrem de exact, Soarele face si el schimbari: polii sai magnetici se inverseaza. Acest fenomen, numit de catre oamenii de stiinta "flip", duce la o imensa activitate solara, ce are drept rezultat numeroase pete pe suprafata sa si eruptii foarte puternice timp de cateva saptamani. Dupa care revine la activitatea normala. Ultimul "flip" prevazut de catre astronomi a avut loc, conform prezicerilor, la inceputul anului 2001. Acest lucru a si fost anuntat pe site-ul NASA, pe 15 februarie 2001.

Oare soarele si-a schimbat ciclul?

In lunile care au urmat acestui incident, activitatea solara ar fi trebuit sa scada, dar nu a fost asa. Contrar tuturor previziunilor, s-au dezlantuit niste furtuni solare din ce in ce mai puternice, iar recordurile masurand puterea eruptiilor au fost spulberate rand pe rand, pana in luna noiembrie a anului 2003, cand o explozie a fost clasata la nivelul "X28".In urma ei, instrumentele de masurare au fost stricate, iar apoi, informatiile privind activitatea solara au devenit extrem de discrete. De atunci, alte eruptii solare foarte importante au avut loc, provocand proiectii de raze puternice, ce au ajuns pana la nivelul 4 pe scara NOAA (National Oceanographic and Atmospheric Administration - Agentia americana ce se ocupa cu studiul oceanelor si al planetei), care are in total 5 nivele! Aceste raze au dus la puternice perturbari in sistemele de comunicare de inalta frecventa de pe Pamant, cat si la scurtcircuite si la diverse pene informatice. Mai multe sonde spatiale au fost stricate. Nici un specialist nu prevazuse acest lucru si, in prezent, cei mai multi dintre ei afirma ca Soarele si-a schimbat ciclul. Unii astronomi de la NASA chiar vorbesc despre niste viitoare eruptii solare, ce pot avea loc in urmatorii doi ani, fiind posibil ca ele sa afecteze toate sistemele electrice de pe Pamant.
Pe 21 ianuarie 2007, un om de stiinta rus a dat alarma. Doctorul Halbibullo Abdusamatov, directorul Observatorului spatial din Pulkova, a atras atentia asupra furtunii cu vanturi record ce a lovit nordul Europei si a viscolului ce a atins intreg continentul nord-american. Conform rapoartelor oamenilor de stiinta rusi, niciodata din clipa in care aceste fenomene au fost masurate de om, planeta noastra nu a suferit un astfel de moment catastrofic, la o asemenea scara globala si intr-un timp asa de scurt. Din punctul de vedere al lui Abdusamatov, vinovatul acestei "super-furtuni" este un enorm dezechilibru electric, creat de catre interactiunea dintre cometa "Red Cow" si soare, cauzand pe 15 ianuarie 2007 o gigantica eruptie pe fata ascunsa a Soarelui. El a afirmat ca nu doar Pamantul sufera asemenea schimbari, ci toate planetele din sistemul nostru solar. El a avertizat oamenii de stiinta occidentali si guvernele care, dupa parerea sa, ascund adevarul fata de cetateni.

Pamantul nu este singurul care se schimba

Dupa cum a subliniat doctorul Abdusamatov, aceste schimbari recente, demonstrand o sincronicitate a evenimentelor, sunt extrem de vizibile pe toate celelalte planete ale sistemului nostru solar, avand o cauza comuna: Soarele.
Luna isi arata, si ea, cat se poate de clar modificarile atmosferice. In 1988, ioni de sodiu si de potasiu s-au adaugat listei componentilor atmosferei sale, bazata pe heliu si argon, dupa cum a fost analizata in timpul misiunilor Apollo. In 1998, o "coada" masiva de sodiu, ce se intindea pe 804.634 km, a aparut in proximitatea Lunii, schimbandu-i aparenta timp de trei nopti consecutiv. Foarte multi observatori au raportat o cursa orbitala anormala pe moment a Lunii, fiind imposibil de identificat cu sistemele de pozitionare automata si dand de inteles ca aceasta deviere ar fi rezultatul unor forte ce ne afecteaza si pe noi. In mod curios, rezultatul acestor studii si observatii nu a fost comentat de catre autoritatile oficiale.
Si Marte dovedeste, de ceva timp, o marire a atmosferei sale, fiind observati chiar nori in zona sa ecuatoriala. In decembrie 2001, NASA a publicat fotografii ale planetei Marte, ce dovedeau o micsorare majora a marimii calotelor polare: acestea au pierdut 3 metri intr-un singur an martian, parand sa demonstreze rezultatul schimbarilor climatice, asemanatoare cu cele de pe planeta noastra.
Jupiter si-a dublat intensitatea campului magnetic, din anul 1992. In plus, luminozitatea sa globala a crescut, dand de inteles ca are o activitate dispusa in coroana, similara celei a Pamantului, care duce la aurore boreale. In 1997, a fost observata formarea unui gigantic tub de plasma intre Jupiter si Io, una dintre lunile sale. Energia colosala necesara realizarii unui astfel de rezultat a fost de ordinul a milioane de amperi. In 2001, in timpul unei eclipse a lunii Io, NASA a observat ca aceasta era mult mai luminoasa ca de obicei, lumina avand o forma de plasma in jurul planetei.
Schimbari semnificative sunt vizibile si pe Mercur, Venus, Saturn, Uranus, Neptun si Pluto. Dupa enumerarea tuturor acestor fapte tulburatoare, este foarte posibil sa asistam la o schimbare spatiala a intregului nostru sistem solar. In plus, se pare, conform unui articol aparut in revista "Nature", ca aceste schimbari au loc la nivel galactic.

Stiinta mayasilor

In martie 2006, Scott Hyman, profesor de astrofizica la colegiul Sweet Briar, a declarat ca el si colegii sai au detectat, in 2002, in timpul analizei unor fotografii de unde radio de joasa frecventa, facute de catre telescopul Very Large Array din Soccoro, New Mexico, un semnal intermitent, ce parea dirijat in mod inteligent, venind din centrul galaxiei. El era compus din cinci emisii energetice de mare intensitate si de aceeasi amplitudine, fiecare dintre ele avand o durata de 10 minute si aparand la fiecare 77 de minute, pe o perioada de 7 ore, in timpul noptii de 30 septembrie spre 1 octombrie. Aceasta descoperire i-a lasat perplecsi pe cercetatori.
Daca oamenii de stiinta din prezent nu pot explica aceste interactiuni ale unor fenomene ce pot implica chiar centrul galaxiei noastre, nu asa stateau lucrurile pe vremea mayasilor. Matematicieni si astronomi de exceptie, acestia pusesera la punct niste calendare extrem de precise, care implicau diferite cicluri, terestru, lunar, solar, dar si galactic. Aceste calendare se bazau pe cosmos si se angrenau precum rotitele unui ceas. Mayasii confereau o importanta deosebita centrului galaxiei noastre si stiau la perfectie unde se afla. Ei il numeau "fluturele galactic" si credeau ca destinul final al umanitatii depindea de ceea ce se va petrece la sfarsitul ciclului galactic in care ne aflam in prezent. Or, conform calendarelor mayase, acest ciclu galactic va lua sfarsit pe 21 decembrie 2012. Umanitatea va iesi atunci dintr-o era "materialista si sumbra" si va intra in una "spirituala si luminoasa".

Drept concluzie

Organizatiile ecologice, cat si miscarile cetatenilor, denunta cat se poate de just responsabilitatea activitatii omenesti in cadrul degradarii catastrofice a ecosistemului planetar. Pare evident faptul ca modelul nostru de dezvoltare industriala si economica, bazat pe o crestere exponentiala, ne conduce catre un impas. Utilizarea energiei fosile, precum petrolul sau carbunele, a permis unor trusturi industriale foarte puternice, sa obtina un control total asupra societatii noastre, devenita extrem de dependenta. Or, de mai bine de un secol, numerosi cercetatori, oameni de stiinta sau inventatori de geniu, au dovedit ca este posibil sa produci energie dintr-o sursa nelimitata, intr-un mod absolut gratuit si fara sa poluezi in nici un fel.
Este si cazul aromanului Nicola Tesla (1856-1943), unul dintre cei mai ilustri cercetatori de la inceputul secolului al XX-lea. Inventand curentul electric alternativ, el a descoperit natura fundamental electrica a universului si posibilitatea de a-i folosi energia. Tot el a gasit si mijlocul de a distribui gratuit energie fara fir, in orice colt al lumii, folosindu-se de giganticul condensator care este format de cavitatea dintre Pamant si ionosfera. Dar interesele marilor trusturi de energie fiind amenintate, Nicola Tesla, care a primit de trei ori Premiul Nobel cu titlu postum, a fost discreditat si nu a gasit nici macar o banca care sa il sprijine, finantandu-i cercetarile. Majoritatea descoperirilor sale au fost clasate "strict secret" de catre americani.
Agentiile spatiale internationale, cat si instantele guvernamentale nu au cum sa nu fi aflat de aceste evenimente, care indica intr-un mod foarte clar ca am intrat intr-o faza de schimbari la nivel cosmic. Motivul acestei cenzuri deliberate ar fi riscul unei panici mondiale, ce ar putea rezulta dintr-o astfel de revelatie.

Oare trebuie sa ne temem cu adevarat?

Profetiile care, de foarte mult timp, ne vorbesc despre trecerea dintr-o "era obscura" in cea a "luminii" nu ar trebuie sa ne sperie, ci, din contra, sa ne faca sa ne bucuram. Nu numai cosmosul se schimba, ci si constiinta noastra, prin faptul ca devenim din ce in ce mai respectuosi fata de ceea ce ne inconjoara.