BISERICA PE ROTI

- Reportaj pe urmele unui reportaj -

Mai intai am scris un reportaj numit "Casa Maicii Domnului din Efes". In luna mai, anul acesta. Apoi, mii de cititori au dorit sa plece acolo unde am fost si eu. M-a emotionat sa aud asta. Au pornit spre Efes multimi de oameni, care pana atunci nu stiusera aproape nimic despre Turcia crestina, la fel de bogata in repere biblice ca Ierusalimul. Au plecat pe urmele Maicii Domnului, ale Apostolilor Ioan, Pavel, Filip, Luca, s-au rugat la mormintele lor si in primele biserici crestine din lume, insirate ca niste redute pe tarmurile egeene ale Asiei Mici. Oameni cu dor de Hristos, pe care numai doua file de ziar i-au facut sa-si ia inima in piept si sa porneasca spre necunoscut. O prima urmare concreta: dupa doar cateva saptamani de la inceperea acestui mare pelerinaj, la Casa Sfintei Fecioare au fost statorniciti trei calugari catolici romani. Pentru prima data in istorie. Trei monahi adusi de la Roman, din Romania, pastoresc azi casa-biserica unde a "adormit" Maica Domnului, una din cele mai importante destinatii crestine ale lumii. Vestea aparitiei pelerinilor romani, in numar atat de mare, a ajuns chiar la urechile Vaticanului. Si organizatorii acestor calatorii au fost uluiti. In primul rand, de calitatea spirituala a "turistilor" crestini. "Nu cred ca exagerez cand afirm ca "Formula AS" a revalorizat Turcia biblica pentru publicul romanesc", mi-a marturisit Florin Crisan, director de agentie. "De atatia ani de cand lucrez in turism, eu am vazut Efesul, Troia, Miletul, Hierapolisul, de zeci de ori, dar n-as fi crezut ca aceste cetati antice au o atat de mare incarcatura crestineasca, ca ar putea naste un pelerinaj atat de vast. Putini romani au stiut. Pana acum, majoritatea veneau sa le viziteze doar asa, ca "obiective" oarecare, intr-o pauza dintre o plaja si cumparaturi. Apoi insa am avut sansa sa vorbesc cu multi dintre cititorii vostri, care citisera reportajul. M-au sunat oameni atat de frumosi, de curati sufleteste... Nu puteam sa cred ca mai exista astazi asa ceva pe lume. Oameni in varsta, care nu mai iesisera niciodata din Romania. Oameni care primisera de la prieteni un xerox dupa articolul acela. Sau il primisera de la preot, in biserica. Sau care mergeau kilometri intregi sa imprumute o revista de la un vecin din nu stiu ce sat. Insi cu o atat de bogata cultura teologica... Am invatat de la ei enorm de multe lucruri. Am trait bucuria de a putea duce acolo niste suflete care chiar au nevoie de Dumnezeu, care isi cauta vindecarea si mantuirea. Pot spune ca intalnirea cu ei mi-a schimbat viata. Voua, revistei, si tuturor acestor oameni minunati, nu am acum cuvinte sa va multumesc."

Miracolul unui pelerinaj

Drept multumire pentru cele intamplate, firma de turism de la Cluj a pus la cale o calatorie mai ampla.Gratuita, pentru preotii dragi, cititori ai revistei noastre. Efesul, Casa Fecioarei, dar si-o sumedenie de alte destinatii biblice. Absolut totul gratis. Un dar pentru parintii care au dorit sa vada cu ochii lor, pas cu pas, locurile pe care le stiau doar din Scriptura. Au fost patruzeci. Preoti, calugari, ierarhi, profesori, stareti de manastiri, in frunte cu I.P.S. Timotei, episcopul romanilor din Spania si Portugalia. Toti impreuna, ca-ntr-o biserica pe roti, plutind pe pamanturile arse de soare ale Turciei, rugandu-se si cantand necontenit. Au trecut pe la toate cele "Sapte Biserici ale Asiei", lacasuri stravechi, carora Mantuitorul insusi le-a trimis sapte scrisori prin revelatiile Sfantului Ioan din Cartea Apocalipsei: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodicea. Primele sapte biserici ale Bibliei, pastrate intocmai din vremea Apostolului si facatoare de minuni pana azi. A fost primul mare sobor romanesc care a tinut slujbe in aceste biserici milenare. Slujbe lungi, pline de simtire, rostite cu credinta si dragoste, de parca ar fi trait cu totii in timpurile pagane, greu incercate, ale lui Hristos. Simtindu-se "intocmai ca niste apostoli", dupa propria lor marturisire, s-au rugat pentru lumea aceasta dezlantuita, atat de ratacita astazi. Pentru neamul nostru romanesc. "Pentru toate orasele si satele si pentru cei ce cu credinta vietuiesc intr-insele...." Si s-au rugat si pentru mine, pacatosul, care nu am putut merge cu dansii, caci in acele zile un accident rutier a facut ca fiul meu, Luca, in varsta de 3 ani, sa fie la un pas de moarte. Nu am putut merge. Dar i-am vazut in gand pe toti acolo, in Turcia, marea Turcie invaluita in praf, miresme orientale si cantece prelungi rasunand din moschei, i-am vazut pe toti cei patruzeci de preoti pe care m-am straduit sa ii fac doua saptamani fericiti si m-am rugat pentru ei, sa se intoarca cu bine acasa. Iar ei, la randul lor, s-au rugat pentru mine.

Apostolii Romaniei

Acum sunt acasa, in camera mea si privesc pe indelete o multime de filme si fotografii facute de pelerinii imbracati in sutane, preotii romani alaturi de care mi-as fi dorit atat de mult sa fiu si eu. Ascult inregistrari, marturii, cantarile lor pline de evlavie din locurile sfinte. Poate mai mare e emotia asa, vazand doar secvente.Mai mare taina. Poti sa-ti inchipui, sa visezi. Poti sa ii vezi pe toti pasind intr-un sir lung pe muntii aspri, desertici, ai coastelor Egeei, cu rasele fluturand si palarii albe pe cap, peste pletele bogate, ii poti vedea adunandu-se curiosi ca niste copii, spre cine stie ce lespede romanica de pe culmi, ascultandu-l cu privirile incordate pe ghidul turc povestind, el insusi profesor de istorie crestina la Harvard. Se lasa cu drag fotografiati de trecatori, prin marile temple ale Miletului sau Efesului, pe strazile galagioase din Izmir sau Kusadasi, de strainii care le admira reverenda si tinuta maiestuoasa, intrebandu-i mereu cine sunt, de unde au venit, pretuindu-i din priviri de pe trotuare, cu o neprefacuta pasiune. Sunt frumosi "preotii mei" ortodocsi, cum imi place sa le spun acum. Am derulat de atatea ori inregistrarile astea, incat am ajuns sa-i cunosc pe toti dupa chipuri, dupa gesturi, dupa cantec. Sunt frumosi si in poze, si in filme. Lumea se mira, vazandu-i. Atat de multi monahi ortodocsi, romani, toti impreuna. "Binecuvantat e poporul care are astfel de preoti!", le spune in engleza, contemplandu-i, imamul Moscheii Albastre din Istanbul, inclinandu-se in fata lor pana la pamant. Uriasul amfiteatru antic din Efes izbucneste in aplauze, dupa ce ei canta spre slava Apostolilor Pavel si Ioan, care au crestinat candva acest templu pagan. Mirati putin de aplauzele occidentale, sobri, semeti, se lasa imbratisati cu ingaduinta de turistii care au lacrimi in ochi. Intr-un restaurant de pe litoral, in timp ce-si fac rugaciunea si canta imprejurul mesei "Cuvine-se cu adevarat", toti ceilalti musterii amutesc deodata, isi sting tigarile si se ridica in picioare. In sala se lasa o liniste desavarsita. Musulmanii stau drepti, impietriti, si-i asculta. Se vede ca sunt tulburati, ca ceva s-a intamplat. Ceva puternic, care razbate din cantecul acela tanguit, intr-o limba necunoscuta. La sfarsit, vin la masa preotilor si le strang mana. Fiecare om din acel restaurant, pe rand. Ca un fel de multumire.
Au fost "o prezenta" acesti preoti frumosi, o prezenta religioasa autentica, oriunde s-au dus, mii de kilometri, printr-o tara straina, mereu plini de bucurie pe chip, purtandu-si cu mandrie vesmintele negre, sub un soare coplesitor, avand cu ei doar o traista pe umeri, in care isi carau Scripturile, epitrahilurile, cadelnita si toate cele trebuincioase liturghiei. Parintele Nicolae Cazacu din satul Mandra - Sibiu nu isi facuse pasaport inainte de plecare. Nu stia ca pentru aceasta tara este nevoie de pasaport. Nici macar nu se gandise la asta. Le-a dat senin "vestea" celorlalti, cand erau de mult plecati, undeva prin Bulgaria. Toti s-au speriat de-adevaratelea - intregul pelerinaj putea fi astfel compromis. Nu mai era nimic de facut. Parintele s-a cufundat in scaun, si-a impreunat degetele si a inchis ochii. "Eu ma las in grija Maicutei Domnului", atat a spus. Pana la hotar nu s-a oprit din rugaciune. Incruntat, tacut, in alte lumi. Iar vamesii l-au lasat sa treaca, linistiti, fara sa mai intrebe ceva.

Sapte biserici ale Apocalipsei

Ii vad slujind langa ruine de biserici mari, adevarate catedrale de piatra roscata, zidite inca din anii de dupa Inviere; ii vad cu fruntea lipita de lespedea de mormant a Sfantului Ioan, risipiti prin ierburi, printre vestigiile albe ale templelor grecesti sau romane, imbratisand fierbinte o coloana straveche, cu cruce scrijelita, de langa mormantul Slavitului Apostol Filip. "Doamne, unde am putut sa ajungem noi, pacatosii si nemernicii... Unde suntem noi, fratilor?!...Nu credeam ca o sa apuc vreodata clipa asta!", zice cu voiosie un preot din Prahova, Viorel Marinescu, apoi vorbele sale se risipesc treptat, in vantul fosnitor. "In viata mea nu-mi inchipuiam ca o sa ma bucur de asemenea descoperiri dumnezeiesti!...", zice si batranul parinte Constantin Mosor, cunoscut profesor al Seminarului Teologic Neamt, atingand cu degetele caramida unei arcade, inalte de vreo 30 de metri, a bisericii din Filadelfia, iar in cealalta mana tinand Biblia deschisa la pasajul in care Mantuitorul ii vorbeste lui Ioan despre aceasta zidire: "Iar ingerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: "Acestea zice Cel Sfant!"...". Citeste cu glas mare, aproape tot capitolul al treilea din Apocalipsa. Iar la sfarsit, adauga incet, ca pentru sine: "Nu stiu ce bucurie poate fi mai mare pentru un preot...". La Laodice, cu totii au simtit un miros de mir care iesea din pamant. Toti marturisesc asta. Ii vad: vesmintele lor valuresc halucinant prin acea Laodice scufundata in praf zi si noapte, din cauza santierului arheologic deschis de turci abia acum, in ultimul ceas, dupa doua mii de ani de la Hristos... Fasii prelungi de praf miscator si siluetele negre ale preotilor, atat se vede din ultima dintre cele sapte biserici ale Apocalipsei, cea mai mustrata de Mantuitor dintre toate: "Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!...". Tocmai la aceasta biserica, atat de urgisita in vremurile biblice, preotii romani au simtit astazi mirosul mirului. Au considerat ca aceasta mireasma se datoreaza noilor sapaturi arheologice, care probabil au dat la iveala morminte. "Fratilor, acesta nu este un miros omenesc!", au spus cu totii, privindu-se unii pe altii, cu ochii stralucind de bucuria descoperirii. "Acesta este un miros de moaste!..."

Bucura-te, bucuria noastra!...

Microfonul autocarului a devenit ca un amvon de biserica. S-au spus mii de rugaciuni, intreg drumul a fost doar un cantec. Preotii si-au povestit vietile, pe rand, in fata tuturor, s-au marturisit ca intr-o spovedanie, pana in cele mai mici detalii ale sufletului."Va dati voi seama oare ce am trait noi in aceste zile?", le spune tuturor parintele Constantin Necula, profesor univ. dr. la Facultatea de Teologie din Sibiu. "Aveti constiinta ca tot ce am invatat noi pe la facultate sau in cei zece, cinsprezece, patruzeci de ani de preotie, abia acum devine real, viu?... Abia acum ati vazut cu ochii ca se poate! Am atins pietre, am atins morminte de sfinti cu mainile noastre, am simtit puterea locurilor - harul lor! - intreaga aceasta atmosfera dumnezeiasca. Mie, aproape nici nu-mi vine sa cred. Sunt lucruri pe care le-nveti la scoala, le citesti in carti, le banuiesti c-ar putea fi asa, dar nu... Nu le poti simti asa. Cand ajungi aici... E ca la Ierusalim aici, in Turcia asta, despre care multi dintre noi nu stiam la inceput mare lucru. Ca la Ierusalim. Poate sa-ti povesteasca toata lumea, dar pana nu simti mireasma Ierusalimului n-ai inteles nimic din acel Ierusalim. In ce ma priveste, cred ca am trait una din cele mai frumoase veri din viata mea. Sentimentul ca ma intorc acasa altfel mi se intareste pe zi ce trece. Experienta pelerinajului acestuia razbate deja in comportamentul preotesc, in predica, in bucuria ortodoxiei mele. E putin? E enorm! Pentru mine, fiecare zi din acest pelerinaj a fost un miracol..."
Despre "miracol" vorbesc multi preoti din acest autocar. Despre faptul ca unele din aceste locuri, atingeri, emotii le-au schimbat putin viata. O ora intreaga au slujit cu totii ingenuncheati, cu lumanari in maini, la Casa Maicii Domnului. Prima vecernie romaneasca de pe Muntele Privighetorii, intr-un sobor atat de impresionant, care a stavilit pentru minute bune puhoaiele de turisti din toata lumea.Era o zi de marti, cea mai aglomerata din saptamana - cam 10.000 de turisti vin aici in aceasta zi, caci martea acosteaza toate vasele de croaziera. Cu cata uimire au descoperit preotii nostri ca vietuitorii capucini de acolo vorbesc... limba romana! Nici eu nu aflasem asta, inainte de acest pelerinaj. De la ei am aflat-o. "Ce onoare pentru poporul roman, sa aiba azi trei paznici la "Cuibul Privighetorii"..." zice, binecuvantandu-i, Prea Sfintitul Timotei, si toti preotii se aduna roata imprejurul celor trei tineri tunsi scurt, cu glugi largi pe umeri si funii albe, innodate, ce le incing rasa cafenie. Stau impreuna si vorbesc, nu se aude prea bine ce. Romani cu romani. Monahi cu monahi, imbracati in alte vesminte. Prieteni, de acum inainte, pentru totdeauna. Capucinii aceia moldoveni au facut posibil ca fratii lor ortodocsi sa poata canta inauntrul bisericii, lucru mai rar obisnuit aici. Chiar in "casa" din secolul I, in care a fost adusa din Ierusalim indurerata Maicuta a Domnului, de catre Apostolul Ioan, in timpul prigoanei de dupa Inviere. Sa-i fi vazut apoi pe preotii acestia iesind din intuneric, prin usa ingusta si boltita a bisericutei milenare, cu obrajii inrositi de emotie, cantand inca de unii singuri, din mers, "Bucura-te, bucuria noastra, acopera-ne pe noi de tot raul, cu cinstitul tau Acoperamant...", zambind fara sfiala, direct spre camera de luat vederi, cuprinsi de o maiestuoasa euforie. Zambindu-ne parca noua, tuturor, celor care aveam sa-i privim mai departe. Niste biruitori, da. Asa mi s-au parut cei patruzeci de parinti romani atunci cand ieseau din Casa Maicii Domnului, unul cate unul, coborand ca niste regi pe scarile de marmura spre izvoarele cu apa sfintita.

Prietenie vesnica

Si daca ar fi sa vorbesc eu... Cred ca cel mai mare "miracol" al acestei calatorii a fost tocmai fratietatea care s-a legat intre acesti oameni. Asta am simtit-o si am vazut-o cu ochii mei. I-am vazut pe toti, chiar la inceput, la plecarea din Romania. Urcau in autocar tacuti, timizi, unii chiar putin speriati. Ca niste vilegiaturisti obisnuiti, imbracati oraseneste, majoritatea in pantaloni de costum si camasi albe. Se fereau cumva unii de altii, cercetandu-se cu coada ochiului, incercand sa afle dupa comportamentul celorlalti, care din ei o fi episcopul ori vreun preot mai inalt in rang. Ziceau c-au auzit de la altii ca-i "foarte periculos" sa porti reverenda pe strazile turcesti, fiindca musulmanii pot sa-ti faca tot felul de probleme.Mi-l amintesc, de pilda, pe parintele Vasile Iliuta din Oslobeni... Strasnic om! Un fel de Creanga roscovan, dintr-un sat de razesi din muntii Neamtului. El a fost cel dintai care a destins atmosfera, marturisind public ca lui "i-o fost jena" sa le spuna enoriasilor ca se duce in Turcia. Primul, dintre toti, care a fost sincer. I-a fost jena, tocmai fiindca stia ce gandeau oamenii, pana mai ieri, cand auzeau de excursii in Turcia: "bisnita", ciubuc, prostitutie, concedii la mare pe bani mai putini si mult, mult fotbal... "Va spun sincer, cand m-o-ntrebat credinciosii unde ma duc, nu le-am spus tot adevarul. Le-am zis ca merg undeva, in Asia Mica... Pe urmele Apostolului Ioan...". Si toti preotii au ras de naivitatea lui, desi aveam sa aflu ca multi dintre ei facusera acelasi lucru. Ei bine, i-am vazut si cand s-au intors. Coborand din acelasi autocar albastru, la Bucuresti. I-am asteptat acolo, pe toti. Cea dintai oprire, la venirea in tara. Dar si cea dintai despartire. Unii ramaneau aici, altii plecau mai departe, in tinuturile lor. Au coborat pe scarile autocarului parca alti oameni. Aproape am incremenit de emotie. N-aveam puterea sa merg spre ei, sa-i intampin, sa le spun ceva. Ma simteam, parca... nevrednic de asta. Preoti mari, uriasi, mi se pareau acum. Toti purtand cu fala reverendele negre, senini, cu fruntile luminate. Frati cu adevarat. S-au strans in brate, fara a-si inabusi sentimentele.Apoi plecau, cu bagajul pe umeri, fiecare in lumea lui. Intre ei, si parintele Iliuta. Sobru, transfigurat parca. Imbratisandu-i tacut pe preotii de care se despartea. Arareori am intalnit o asemenea armonie intr-un grup atat de mare de oameni. Vorbeau toti intre ei, de parca efectiv se cunosteau de o viata. Se invitau unii pe altii la parohiile lor, spuneau cat de bine s-au simtit in aceasta calatorie. Dar o faceau atat de simplu, de firesc, cu atat de putine cuvinte si gesturi, incat starea asta a lor plutea parca in aer, niciodata incheiata deplin, ci prelungita mereu, tocmai prin aceasta continua taina si nerostire. La un moment dat au trecut si pe la mine. Cativa dintre ei mi-au pus o palma pe umar.M-au intrebat despre copilul meu. Le-am zis ca e mai bine. Nu mare lucru in plus, fata de cele ce le stiau deja. Ca-n noaptea acelui accident, medicii imi spusesera ca "moare si nu mai e nimic de facut.". Ca vreo saptamana a hoinarit intre viata si moarte, respirand numai prin aparate artificiale. Si ca-n cele din urma, aceiasi medici au zis ca doar un "miracol" l-a putut salva. Nu le-am mai spus ceea ce ei, cu siguranta, stiau deja: ca-n amiaza zilei in care Luca a deschis ochii, pe patul de spital de la reanimare, toti preotii se aflau in Efes, la mormantul Sfantului Apostol si Evanghelist Luca, si se rugau impreuna, pentru baiatul meu.

Cei ce vor sa porneasca in aceste pelerinaje biblice ale agentiei Universal Turism pot folosi cu incredere tel. 0264/597.164, 0733/956.701 sau www.universalturism.ro. Doar 340 cu toate cheltuielile incluse.