"A fost un meci de infarct"
- In cazna cotidiana a stirilor negre, romanii au avut parte in toamna asta si de o veste cat se poate de buna: trofeul maxim castigat de echipa nationala de handbal a Romaniei. Ce inseamna, de fapt, sa castigi Cupa Mondiala?
- Competitia aceasta este una de exceptie. Faptul ca la ea sunt invitate sa participe primele opt echipe nationale ale Europei spune multe, iar cand reusesti sa o castigi, capeti o incredere extraordinara. In plus, lumea handbalului te respecta mult mai mult, devii o echipa de temut la Campionatul Mondial. Anul acesta, echipa Romaniei a jucat foarte bine (poate doar cu exceptia meciului cu Rusia), iar faptul ca in finala am invins Norvegia, campioana olimpica, a fost minunat. Dupa cum s-a vazut, meciul a fost unul "de infarct", iar cand pe tabela unei finale diferenta de scor este la sfarsit de doar un gol, chiar si fara sa fi vazut meciul, iti poti da seama ce batalie si ce spectacol a fost.
- Exista explicatii pentru victorii? Se poate raspunde la intrebarea "de ce am castigat"?
- Sunt mai multi factori care duc (sau nu) spre o victorie. Antrenate sunt toate echipele, nimeni nu merge nepregatit la o competitie majora. Ceea ce conteaza foarte mult in ziua unui meci este starea jucatorilor, inspiratia, sclipirea... La un astfel de turneu, unde valorile echipelor sunt atat de apropiate, acesti factori devin de-a dreptul decisivi. Handbalul este sportul fractiunilor de secunda: ai mingea in mana, ti-ai terminat cei trei pasi, ai la dispozitie o singura clipa sa iei cea mai buna decizie. Cateodata iti iese, cateodata nu, dar nu trec prea multe momente si esti din nou in situatia de a decide pe muchie de cutit. De ce am castigat? Pentru ca suma acestor clipe a fost in favoarea noastra. Acesta este handbalul, aici e farmecul si frumusetea lui.
"Avem, anul acesta, medaliati europeni si mondiali, si abia daca prind un rand pe ultimele pagini ale ziarelor de sport. E nedrept si frustrant"
- Iar dupa ce spectacolul s-a incheiat, luminile se sting, spectatorii pleaca, actorii dispar in culise... Cum arata clipele de dupa victorie?
- Exista o descarcare, nici nu stiu daca sa o numesc bucurie. Daca e bucurie, in primul rand este foarte scurta. La noi trece o competitie si imediat vine alta. Avem foarte multe meciuri: campionat intern si cupe europene (la club), campionate mondiale, europene si Olimpiada (la nationala), de aceea nu apucam sa savuram, asa cum ar merita, o victorie mare. Trebuie mereu sa fim "in priza" pentru urmatoarea provocare. Asadar, bucuria victoriei tine putin, cu atat mai mult in Romania, unde oamenii, presa au uitat parca sa se bucure si atunci ne cam strica si noua sarbatoarea. Daca pierdem un meci, ne desfiinteaza, daca-l castigam, zic doar ca asa era normal, daca luam Cupa Mondiala, spun ca am avut noroc sau ca adversarul nu era in forma. Avem, anul acesta, medaliati europeni si mondiali la canotaj, tenis de masa, scrima, si abia daca prind un rand pe ultimele pagini ale ziarelor de sport. E nedrept si frustrant. Stii de ce? Pentru ca nu apreciaza munca enorma care sta in spatele rezultatelor, indiferent care sunt ele.
- Nu e greu pentru o femeie sa depuna atata truda, "sa traga" intruna, sa fie mereu in trening, asudata si obosita, chiar daca medalia de la gatul ei este de aur?
- Sincer, nu-mi mai dau seama, pentru ca de copil, munca aceasta e parte din mine. Este o munca fizica grea, e adevarat, dar eu m-am obisnuit cu ea si cred ca si colegele mele. M-am obisnuit atat de mult, incat nu pot concepe altceva, asta este ceea ce fac eu, este meseria mea, la fel cum a ta e scrisul. Ma intristez, cateodata, cand nu pot merge la un Revelion, cand mi-e dor de mama, cand ma doare genunchiul, cand am cateva copci prinse pe fata. Dar stii care-i vorba mea? "Al naibii ghinion!" Si merg mai departe, pentru ca pana la urma te obisnuiesti cu toate. M-am obisnuit chiar si cu durerea asta surda din genunchiul ramas fara cartilaj, pe care o port cu mine in fiecare secunda din viata. Dar tocmai asta e viata mea, o apreciez, pentru ca fac ceea ce stiu sa fac si sunt bucuroasa cand, pe langa munca, gasesc timp pentru mine, pentru prietenul meu, pentru carti. Poate noi, sportivii de performanta, apreciem mai bine timpul liber decat cei care il au in exces. Eu am avut, de pilda, doua zile ale mele si sunt fericita ca am reusit sa merg la teatru, ca am putut onora o invitatie la un pranz. Maine plec la antrenamente si tot asa... Poate ca nu se stie, dar in Romania, pregatirea este mult mai intensa decat a handbalistelor din strainatate. Eu am jucat zece ani afara, la cluburi foarte mari, cu pretentii de Champions' League, din Macedonia, Germania si Danemarca, dar nicaieri nu am avut cate doua antrenamente pe zi, cantonamente la mare, la munte, meciuri de verificare, nu am fost plecate de-acasa cu lunile. Echipele romanesti au un program de antrenament infinit mai greu.
Reteta victoriei? Increderea ca poti castiga
- Si atunci, cum se explica rezultatele constant bune ale danezelor, de exemplu?
- In strainatate, se apreciaza mai mult prezenta decat victoria. Acolo nu e nici o tragedie ca ai pierdut o semifinala. Ti se apreciaza munca, stradania de a ajunge acolo, ei inteleg ca ai facut tot ce ai putut. Nu se cauta vinovati, nu se starnesc scandaluri... Iar consecinta este ca sportivii sunt mult mai relaxati pe teren, mult mai dezinvolti, nu li se pune plumb in picioare, pentru ca in minte aud aceeasi placa: trebuie sa castig, trebuie sa castig, trebuie, trebuie...
- Nu e nedrept sa muncesti atat, sa ai rezultate extraordinare, dar sa fii platit mult mai putin decat in alte sporturi?
- Eu spun ca din handbal poti duce o viata buna. Nu-ti poti lua yachturi si vile, dar iti permiti o vacanta frumoasa, o haina de calitate. Mie mi se pare ca e bine, pentru ca eu consider ca nu trebuie sa compar castigul meu cu cel al unui fotbalist, de exemplu, ci cu cel al romanului de rand. Iar fata de el, ar fi o ipocrizie sa spun ca nu duc o viata buna. Si-apoi, daca e sa fac o comparatie, stiu sigur ca gimnastele castiga infim. Gimnastele! Daca exista ceva care a adus faima acestei tari, acela este sportul. Daca exista ceva care a adus enorm de multa faima, constant, acestei tari, aceea e gimnastica. Atunci, cum as putea sa ma plang eu ca nu castig cat un fotbalist?!
Un miracol: "Oltchim Ramnicu Valcea"
- Nu putem ocoli subiectul "Oltchim Ramnicu Valcea", echipa ta de club, locul unde de ani si ani handbalul straluceste. Cum se explica miracolul de la Valcea, totusi, un oras de provincie?
- Faptul ca Valcea are mereu jucatoare de valoare, ca de douazeci de ani e in topul handbalului romanesc, se datoreaza, in mare masura, investitorului, acestui minunat domn Roibu. Presedintele Ioan Gavrilescu si echipa lui sunt si ei oameni deosebiti.
- Narcisa, te recunoaste lumea pe strada, te opreste sa-ti vorbeasca?
- In Bucuresti nu mi s-a intamplat niciodata sa ma opreasca cineva pe strada. La Valcea, sunt recunoscuta, dar atat, cred ca oamenilor le e rusine sa ne abordeze. In strainatate, in schimb, era cu totul altceva. Acolo te opresc, te strang in brate, batrani, copii. E foarte placut. E clar ca fiecare om se manifesta cum simte, eu nu cred ca romanii nu tin la sportivii lor, pur si simplu nu sunt obisnuiti sa-si exteriorizeze sentimentele, sunt mai timizi. Poate si noi, sportivii, suntem reci, nu stiu, nu-mi dau seama cum ne percepe lumea din afara cercului nostru...
- Prezentul handbalului nu este rau deloc, cum suna viitorul sau?
- Viitorul nu suna bine, pentru ca loturile de junioare pier unul dupa altul. Chiar si de la Valcea au disparut. Este foarte important ca loturile de senioare sa aiba junioare pe langa ele, pentru ca astfel cele mici au un exemplu, isi aleg idoli, sunt incurajate de rezultatele senioarelor, iar acestea din urma se vor stradui sa fie un exemplu bun.
- Cum te-a ajutat pe tine sportul? Poate raspunsul la aceasta intrebare va schimba putin mentalitatile...
- Ii sunt recunoscatoare sportului pentru tot ceea ce sunt eu azi. Sportul m-a deschis catre lume. Uite, am ajuns sa vorbesc bine limba macedoneana, germana, daneza, toate datorita sportului. Cateodata am invatat de la el chiar mai multe decat din carti. Oamenii pe care-i cunosti, calatoriile, camaraderia, toate acestea te ajuta sa te cunosti mai bine pe tine insuti. Sper sa inteleaga si copiii ca e frumos sa faca un sport. Nu e usor, dar e foarte frumos. Iar la handbal ar trebui sa-i atraga iuteala unui meci, faptul ca se dau multe goluri. Chiar daca nu esti facut pentru performanta, practicand un sport de mic, vei face toata viata miscare, un alt capitol la care romanii sunt cam in urma. Nu stiu daca vorbele mele vor schimba mentalitati, dar pentru ca sunt sincere, sper sa atraga macar putin atentia.
Foto: MARIUS IONESCU (4)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
