"Formula AS", la intalnire cu toamna

Melancolii de octombrie * Redactorii revistei isi amintesc...

CLAUDIU TARZIU
Oglinda de argint

Toamna nu e doar un anotimp, ci si o poarta in timp, prin care poti ajunge in orice loc si moment al vietii tale trecute... si, cred, viitoare.
La inceputul acestui octombrie, am descoperit ca toamna este o oglinda mare, de cristal, cu rama de argint, acoperita, trei sferturi din an, cu o catifea fina, de culoarea chihlimbarului. E nemiscata in vietile noastre, doar ca se ascunde temporar de ochii muritori. La vremea cuvenita, o mana tainica face sa lunece usor catifeaua, iar dinaintea noastra prinde a straluci pojghita de lacrima inghetata in care fiecare gest, fiecare suras, fiecare miscare a ochiului se reflecta, in chip straniu, nu drept ceea ce este, ci ca secventa de viata de altadata. Ca sa poti privi in ea, trebuie sa-ti iei ragaz, sa te opresti din alergarea cotidiana, sa iesi din transeele unui imediat derizoriu, sa te ridici pe un loc mai inalt decat tine insuti.
Mi-am infipt ochii in oglinda cea mare, precum un pradator inaripat ghearele intr-o apa plina de pesti, decis sa smulg cat mai multe bucurii ale toamnelor mele. Am nevoie de ele ca sa merg mai departe, si-apoi nu stiu cand imi voi mai da ragaz...
Pasi strabatand alei infrunzite, ca printr-o zapada fosnitoare si calda. Ferestre deschise spre curtea copilariei mele, unde castanele cad regulat, una cate una, marcand "secundele" unui alt orologiu.Fotografia primei zile de scoala, unde eu, stingher in costumul de elev, privesc serios catre aparat, cu o geanta de piele maro in stanga si cu sapca aplecata aproape imperceptibil spre dreapta, pentru a strica simetria. Dealurile blande si vestede ale Tescaniului, ca niste cocoase de camila, de pe care satul pare un joc de copii uitat in atelierul unui pictor, printre tablouri in tonuri de maro, verde si rosu. Dulapuri de stejar batran gemand de borcane pantecoase, legate la gura cu celofan, in care bunica a pus la pastrare magiun cu miez de nuca, dulceata de zmeura, gogosari in otet, zacusca de ghebe, ardei mici si iuti pentru ciorbe fierbinti si grase de iarna... Balconul acoperit de vita de vie, grea de ciorchini, unde imi beau cafeaua neagra cu mama, ascultand respiratia orasului. Noaptea calda de septembrie in care o conduc acasa pe fata aceea al carei nume l-am uitat, dar al carei sarut nu, pentru ca a fost primul. Mustarii deschise in foste gradini de vara, invaluite in stuf si miros de pastrama de oaie pe gratar. Soarele care poleieste toate lucrurile in aur mincinos. Piata centrala, forfotind de oameni si imbracata in flori de toamna, mai ales crizanteme. Ploile tihnite si lungi, a caror muzica te face sa iubesti si sa bei.
Si cate n-ar mai fi de vazut, dar imi mut ochii dinspre oglinda toamnei mele, caci excesul da dependenta.

SILVIA KERIM
Negip

...Acum, pentru mine, "toamna" inseamna un "sfarsit" plin de culoare. Un timp fericit, vibrand, inca, de emotiile primaverii, de sentimentele fierbinti ale verii, de speranta ca gerul si inghetul iernii sunt - inca! - departe... Mai mult ca oricand, la venirea toamnei ma gandesc la tatal meu, Negip...
Cand eram mica de tot, adica aveam vreo 5 sau 6 ani, toamna insemna plecarea spre Bucuresti, dupa o lunga-lunga vacanta de vara, petrecuta acasa, la bunica mea. Bunica mea locuia intr-un sat tare frumos, cu case mari, albe, cu acoperisuri rosii si garduri inalte, verzi. Si cu porti inalte, tot verzi, care aveau clante grele, de alama. In satul asta, "lipita" de casuta bunicii mele - noi aveam o "casa de vacanta", o casa mare, adevarata, cu veranda inalta, pe care ajungeai urcand patru sau cinci trepte din piatra slefuita, o veranda podita frumos, cu scanduri lucioase, lacuite. Avea margini napadite de ghivece cu flori, crescute anume de bunica mea pentru ca vara, la sosirea noastra - mama, tata, fratele meu si cu mine - florile sa "curga" la vale, din ghivece, "dubland" peretii din lemn vopsit in verde crud.In veranda asta, dincolo de peretele viu, format de florile din ghivecele bunicii, un perete parfumat si colorat ca un curcubeu, se afla pe-atunci un sezlong, o minune alcatuita cu iscusinta, pentru ca urma curburile corpului omenesc. Spatarul se putea aseza cum doreai - putea fi inaltat ori aplatizat de tot, avea sprijinitori pentru brate, avea si prelungitor pentru cazul in care cineva - un musafir amator de o dulce siesta pe veranda plina de flori - ar fi avut vreo 2 metri inaltime...
In lungile dupa-amiezi de vara, ametita de parfumul padurilor de brad care napadisera muntii din departare, afundata printre perne pufoase, eu ma imprejmuiam cu tot soiul de carti de colorat, carti cu personaje-animale de tot felul, mai ales din cele salbatice, care ma infiorau putin, dar pe care le si iubeam nespus. Invatasem sa si scriu cu litere imense tot soiul de cuvinte, pe care le silabiseam de zor, in timp ce le desenam pe maculatoare din hartie fina, galbuie, cu care mama - stiindu-mi pasiunea pentru "mazgalit" - ma aproviziona din belsug... De-acolo, din sezlongul "meu", dintre perne, maculatoare si carti de colorat (desenam la nesfarsit pisici vazute de sus, "ca din avion", si case tuguiate, fara ferestre, cu o singura usa), eu pandeam sosirea tigancilor... Gurese si colorate ca florile ce atarnau pe veranda, veneau din satul vecin, agatat la poalele muntelui Ciucas, purtand pe cap cosuri mari, de nuiele, pline la inceputul verii de fragi, mai apoi se zmeura si, spre sfarsitul verii de mure "pentru domnisorica cea mica de la Bucuresti". Bunica le iesea in intampinare si, de mana cu mine, cumpara cosulete placut mirositoare din crengute de brad pline-ochi de minunile padurii...
...Vara trecea, astfel, alene, ca o regina frumoasa si lenesa. Pe nesimtite, serile deveneau reci. In pragul noptii din pamant ieseau aburi stravezii... Eu inventam mici povesti triste, cu animalute pierdute de mama lor, cu pasari fermecate care speriate de venirea iernii plecau spre alte tari, mai calde, lasandu-si cuiburile pustii.Le inventam ca sa pot plange un pic, cu inima intepata de un sentiment nelamurit. O neliniste ciudata care ma napadeste si azi, cand simt ca vara e pe duca si vine toamna. Mama incepea sa pregateasca bagajele, si-apoi chiar le si facea... Apoi se ingrijea s-o lase pe bunica "pe maini bune". Si, in cele din urma, comanda taxiul care avea sa ne duca la gara Brasov. Plecam ACASA! la Bucuresti! Si gandul asta stergea toate lacrimile aduse de nelinistea nelamurita, de nelinistea ca ceva se sfarseste. El aducea marea bucurie a reintalnirii cu tata! Stiam ca, odata ajunsi la Gara de Nord, pe peron ne va astepta NEGIP, tatal meu pe care atata l-am iubit, care m-a adorat, rasfatandu-ma peste masura, ca pe fetita aparuta cam tarziu in viata lui. De aceea, pentru mine, toamnele au insemnat, pana tarziu, reintalnirea cu el, un tata alcatuit din generozitate, din bunatate si din iubire, din cinste in stare pura. O fiinta care mi-a dat, cat a trait el - pana in pragul adolescentei mele - sentimentul ca sunt ocrotita, aparata de tot raul din lume, ca nimeni si nimic nu ma poate rani.
Odata cu moartea lui, naprasnica, sentimentul asta a disparut din inima mea. Viata m-a incercat in toate felurile. Din fericire, de-atunci, m-a ocrotit si ma ocroteste insusi Dumnezeu.

MARIUS PETRESCU
Toamna, iubirea...

De cate ori octombrie invadeaza peisajul sufletului meu si verdele incepe sa fie ars de brume, ingerul pazitor imi ingaduie un desfrau de melancolie ce imi altereaza luciditatea si asa precara.Inteleg atunci, cu un ultim efort, ca niciodata n-as fi putut deveni prozator, pentru ca ma simt devastat de lirism si epuizat de trecerea timpului. Totusi, anul acesta, ma incearca voluptatea unui bilant ciudat. Am trait pana acum aproape 80.000 de zile, am citit cateva sute de carti, fara sa scriu vreuna, am iubit de cateva ori, sunt casatorit a doua oara, am doi copii si am intrat in cea de-a 55-a toamna a existentei mele. Poate nu este chiar atat de neobisnuit ca numai dupa caderea primelor frunze ma intreb, de fiecare data, ce-am facut cu viata mea si ce ar mai putea urma, caci asteptarea ramane din ce in ce mai scurta, de la an la an. Nu am reusit, insa, sa dezleg misterul acestui anotimp aristocratic, pana nu am descoperit tulburatorul vers arghezian: "Niciodata toamna nu fu mai frumoasa sufletului nostru bucuros de moarte". Da! Marile imperii s-au prabusit doar toamna, numai toamna, m-am despartit de unii prieteni sau de iubitele mele, intotdeauna toamna am abandonat scrierea unei carti incepute. Acest anotimp sfasietor, prevestind mereu sfarsitul, m-a facut sa ma simt mai singur decat o statuie pe care nu o mai priveste nimeni, niciodata. Dar solitudinea pe care ti-o inspira fiecare echinoctiu nu inseamna doar faptul de-a fi singur, in sine, ci si singurul! Singurul obsedat de timp, ca de un personaj al tineretii tale pierdute, singurul coplesit de nostalgia paradisului, singurul care incearca sa se imprieteneasca bland cu apropierea sfarsitului, singurul care crede in nemurirea cuvintelor, singurul care intelege ca ofilirea, uneori, poate fi mai rascolitoare decat inflorirea... Tocmai de aceea, in fiecare toamna, ma misc mai incet, vorbesc mai putin si parca in soapta, incercand sa-mi recapitulez neputintele. De fapt, toamna ramane singurul anotimp in care mi se pare ca incep sa-L plictisesc pe Dumnezeu cu numaratoarea inversa a vietii mele. Numai acum ma incearca sentimentul sinucigas ca mi-am risipit cele mai frumoase zile, traind cu iluzia ca sirul lor va fi fara sfarsit. Aceasta risipa, pe care mi-o aminteste capatul necunoscut al drumului, imi da dorinta de a muri mai frumos decat am trait, imi ingaduie amagirea voluptoasa ca as putea sa transform intreaga mea existenta intr-o clipa de iubire si extaz, ca si cand lumea ar fi fost facuta intr-o singura zi, dupa chipul si asemanarea tristetii mele! Caci numai in acest anotimp ma pot gandi cu o frenezie resemnata la iubire, ca la pseudonimul mortii, pe care le-am confundat cu premeditare, candva, intr-un catren pastrat in memorie, ca fragment al unui poem abandonat intr-o alta toamna, cu multi ani in urma, cand inca nu descoperisem miraculosul vers arghezian: "Sa vina toamna, ca o dunga de fior,/asupra crangurilor fara-mpotrivire,/cum calca moartea zarea mea usor,/ne-mpotrivita de iubire"...

DIA RADU
Ceata de la Sirnea

Nu, n-am sa va vorbesc despre toamna aceea molcoma si roscovana, cu cer albastru, cand dealurile si copacii par senine si resemnate. Pentru ca toamna care-mi place mie e cealalta, cea rece si zburlita de vanturi, udata de ploi marunte, cu stropi reci ca o ninsoare invizibila, toamna aceea cand ceturile se lasa grele si laptoase peste satele din Piatra Craiului, neiertatoare cu casele si odaile carora le sterge incet contururile. Asta e toamna pe care o astept.Albicioasa ca o presimtire a iernii, se asterne viclean peste sat, inlocuind mirosul de otava si de balegar cu unul ciudat si nelamurit, venit de tare departe, care te face sa te zbarlesti, barrr, la gandul ca gata, de-acuma totul va intra intr-o uitare usoara, ca un somn prelung.
Atunci scot din dulap puloverul pe gat si sosetele de lana, inchid bine usile si ferestrele, aprind focul si-l las sa trosneasca in semineu, ca sa alunge spaimele si uratul, caci, recunosc, mi-e teama ca suvoaiele furioase de ceata s-ar putea furisa pe horn sau pe burlane, s-ar putea strecura miseleste in casa, pe la cheotoarea barnelor sau chiar prin gaura cheii.
Fiindca e liniste si e bine, ma pun apoi pe citit si pe scris. Zilele si saptamanile se scurg sub incremenirea alba care adoarme gospodariile, lemnele de foc trec incetul cu incetul, ca si paginile cartilor citite, si mi se pare ca-n clipele acelea, in care satul tace sub greutatea paclei de deasupra, doar cartile din biblioteca mai zvacnesc de viata. Ba chiar, cateodata, cand ma apropii de raft sa-mi aleg vreuna, le simt frematand de personaje inflacarate, gata sa rupa zagazurile copertilor ca sa patrunda in odaie.
Alteori, cand, obosita sa ma lupt cu ele, le abandonez si ma trantesc in patul meu taranesc, cu tol visiniu varstat si horbote albe, casa intreaga imi pare un roman, iar eu - un personaj stingher, aflat abia la inceputul peripetiilor. Ma joc atunci si-ncep sa ma pun in scena. Sunt cand eu, personajul care tocmai si-a facut un ceai in ibricul emailat, cand celalalt, autorul care pandeste hatru de deasupra si scrie toate acestea: "Vezi, aburii astia de ceai, care se ridica, par a fi tot o ceata mai mica si mai plapanda".
O pot tine asa ore intregi, pana cand burnita devine mai neguroasa si mai rece si luna se intrezareste abia, ca o pata luminoasa sub straturile de ceata. Cateva clopote de vaci se aud atunci stins, iar latratul cainilor ajunge pana la mine spart si ferfenitit de ploaia marunta. Vantul incepe sa-si faca de cap si stiu ca a sosit ora cand nu mai e aproape nimic de facut. Ma ridic sa mai scormonesc un pic jarul fierbinte din semineu si ma culc si eu, personajul, in asteptarea zilei de maine, cand autorul, morocanos si chinuit de ganduri, va privi pe fereastra perdeaua alba de ceata, gandindu-se la urmatorul capitol.

SORIN PREDA
Soare de chihlimbar

Pentru mine, toamna are gust de delta, de soare pastos si chihlimbariu, strecurat printre maciulii de rogoz si pamatuf fosnitor de alga uscata pe crengi obosite de arin. In delta, toamna e profund auditiva.E frumoasa sonor. Ajunge sa o asculti si sa o pandesti, pana simti pulsand in timpane tacerea zgomotoasa de pe canal si ghiol, printre plauri, lintita si papuris. Cu motorul oprit, vasul se leagana intr-o iluzie a inaintarii. Dincolo de liniste, dospeste insingurarea - acvatica, amagitoare, plina de primejdii. Din ea cresc vorba multa si povestile fabuloase, cu pesti care iti sar direct in barca, cu talhari vestiti ca Terente si Popa sau cu incredibila intamplare a batranului Filat, cel care a pescuit un somn de 800 de kilograme si l-a tras la mal cu tractorul. Un monstru din solzii caruia (se zice) si-a facut tigle pentru acoperis, iar sira spinarii a folosit-o la grinzi si capriori.
Neavizat, ochiul e lenes, grabnic inselator. Cu bratul intins, lipoveanul iti arata ceea ce singur n-ai observa : o caprioara speriata, un stol de lebede ca o pata alburie si indepartata, o turma de mistreti care se pierde rapid, inotand in vegetatia maloasa, in adancul padurii inundate.
Privesti si asculti.In Delta, mereu se intampla cate ceva. Ca simplu turist, nu intelegi mare lucru. Admiri si te minunezi doar. Te multumesti cu spectacolul, cu suprafata inselatoare a lucrurilor, cu falfairea speriata a pasarilor, cu clipoceala abia soptita a apei din care tasneste intr-o voluta fulgeratoare spinarea curbata a unui peste jucaus, inconstient, cuprins de dardorile intarziat tomnatice ale dragostei.
Delta se exprima prin semne, prin goluri si plinuri, prin sunete si taceri. E o alta limba si un alt alfabet - literele ciudate, stiute doar de pescarii lipoveni si de cei pasionati cu adevarat de delta. Daca e luna plina, nu prinzi stiuca. Daca bate vantul dinspre rusi, nu prinzi nici atat. Daca broastele inceteaza oracaiala e semn de barca, de om, de necaz. In Delta, totul incepe ezitant si ipotetic, cu daca: soarele si furtuna, dragostea si pescuitul. Sigure sunt aici doar vantul, povestile ciudate si spirtul trecut prin paine. Restul e tacere. E toamna. E poezia insingurarii si a culorilor pastoase, de chihlimbar.

RUXANDRA CONSTANTINESCU
Zmeul albastru

Toamna, ca orice alt anotimp, isi are amintirile sale. Amintirile unui copil de numai cativa ani, "de la oras", nu sunt nemaipomenite: joaca printre blocuri, incursiunile spre cladirea scolii din apropiere - taram inca necunoscut, plin de promisiuni misterioase, plimbari la munte sau pe malul unui paraias din apropierea orasului meu natal, alaturi de parintii mei tineri si frumosi - cam atat imi vine in minte acum.Totusi, toamna, aproape in fiecare an, se petrecea ceva asteptat de mine cu mare infrigurare. (Nu, nu era scoala, la a carei simpla aducere-aminte ma treceau fiori pe sira spinarii - teama de-a nu ma prinde cu lectia prea putin stiuta, de-a nu ma face de ras...). De cele mai multe ori, amintirile mele au mirosurile lor. Aproape in fiecare toamna, cand vantul incepea sa sufle usurel, ridicand in fuioare albastrii fumul frunzelor arse, stiam ca urma sa vina momentul zmeului. Tatal meu, pasionat sa mestereasca mereu ceva, faurea zmee. Mi-amintesc ca prin vis cum ne aprovizionam mai intai cu tot ce ne trebuia: hartie albastra, din aceea cu care imi inveleam caietele si cartile de scoala si care trebuia sa fie ceva mai rezistenta, ca sa-nfrunte taria vantului, apoi speteze (niste scandurele subtiri, de grosimea unei cutii de chibrituri, late cam de un deget, pe care nu stiu de unde le procura, si care alcatuiau scheletul zmeului) si sfoara. Coboram apoi in boxa de sub bloc - pe care tot tatal meu o aranjase ca pe o adevarata fortareata, plina cu tot felul de scule, piesele fostei lui motociclete, o bicicleta, borcane pentru muraturi...; si acolo, in semiintuneric, intr-o atmosfera aproape tainica, incepeam constructia zmeului cu care urma sa calatoresc spre inalturi (abia acum imi dau seama ca tatal meu, fost aviator, isi mai prelungea astfel dragostea pentru zbor, pana si prin aceasta jucarie nevinovata, facuta cu mare arta si seriozitate). La construirea zmeului nu se folosea nici un fir de metal, doar hartie, speteze, clei si sfoara. Mai intai compunea scheletul zmeului din acele scandurele, formand un dreptunghi, pe care intindea foaia de hartie albastra, o lipea cu clei pe rama subtirica, apoi mai prindea pe fiecare parte cate doua speteze in diagonala, ca sa dea si mai mare stabilitate "aparatului de zbor"... Ca sa fiu sincera, amintirile sunt prinse-n ceata si aproape construiesc zmeul acum, cu gandul.Pe una din fetele lui prindeam mai apoi coada, chiar din mijloc, unde se intalneau scandurelele. Intotdeauna coada era o suvita de panza, viu colorata, ca sa se vada bine de sus. Pe partea cealalta prindeam ghemul de sfoara, de fiecare din cele patru capete, dar si din centru, si gata, zmeul era terminat.
Inaltatul zmeului era un adevarat ritual. Imi adunam cei mai buni prieteni, vecini de bloc, si porneam - niste pitici insotiti de uriasul de Tata - spre marginea orasului, "spre camp", cum numeam zona de dupa ultimul rand de blocuri, dincolo de care, intr-adevar, incepea campul, cat vedeai cu ochii. Era cea mai buna desfasurare pentru ritualul nostru. Aveam nevoie de spatiu deschis si de vant, ca sa ne poarte "aparatul". Pentru o clipa, tata devenea seful turnului de control, dar si pilotul, asa incat pornea in fuga pe "pista de decolare", printre sirurile de spice verzui sau de coceni de porumb, urmat de ceata de pitici, dintre care cea mai mandra eram eu! Alerga si-i "dadea" zmeului sfoara putin cate putin ca sa-si ia avant, apoi se oprea si-l manevra din pumn. Cand era sigur ca are stabilitate in aer, tata ma trecea la "mansa", iar placerea stapanirii in frau a acelui personaj fantastic ma infiora si-mi dadea puteri nebanuite. Ca un cal naravas, zmeul se invartea in volute, plana, sforaia cu coada in vant. Iar cand ii trimiteam si "telegramele" (bucatele patrate de hartie, petrecute prin mosorul de sfoara si care porneau voioase spre zmeu) pe care scriam mesaje nevinovate, bucuria era deplina.
Si chiar nu mi-as fi adus aminte de aceasta intamplare petrecuta intr-o toamna a copilariei mele, daca - tragand un sertar zilele trecute - n-as fi gasit uitata intr-un colt, ca o jucarie stricata, o bucatica de lemn pe care mai era infasurat un rest din sfoara la capatul careia zbura voios zmeul copilariei mele...