Satul dintre doua lumi

Un abur de rai

Urc agale, prin iarba magnetica, iarba orbitor de verde din livada catarata pe-o costisa imbibata de lumina toamnei; urc fluierand fericit, printre arborii infipti cu incapatanare in pamant - ca niste sfinti de lemn, intr-un rai inclinat... Peste drum, de parca l-as putea atinge cu mana prin aerul scanteietor, vad Parangul, Tara Momarlanilor. O minune a peisajului romanesc. Sunt la Cimpa, un sat de munte de pe Valea Jiului, cu frumusetea si salbaticia arhaica neatinse, desi e doar la cativa kilometri de Petrila. Pare ca de 2000 de ani nimic nu s-a schimbat aici, de parca Dumnezeu Insusi a suflat peste valea asta un abur de rai, urias!
Pasisem de-acum in lumea momarlanilor, lumea romanilor din neam de ciobani, mandri si scumpi la vorba, ce pretind ca se trag, pe-o linie neamestecata, direct din dacii liberi. Pe costisele Cimpei, casele lor rasfirate din deal in deal par niste forturi ancestrale de lemn. Hoinaresc printre casele vechi, cu livezile lor solare si abrupte, prin satul ce geme de surprize si de semne tainice. Cand incepi sa calci pe ulitele Cimpei, de pilda, observi ca ele sclipesc straniu, in mii de ape, de parca ar fi pavate cu agate negre! Sunt flori de mina si bulgari de antracit, cu care oamenii si-au pietruit tot satul. Acum, in fata mea se opreste un barbat scund si indesat, o aparitie puternica. Are chipul darz si-un fel increzator de a privi zarile, de parca ar putea el cumva sa numere toate stelele cerului, dintr-o privire. Il cheama Petre Birau, e momarlan de vita veche si dupa ce 30 de ani a trudit la mina, a descoperit ca-i nascut pictor. El are sa-mi fie calauza prin lumea momarlanilor. Primul lucru pe care il rog e sa-mi explice numele satului, cu sonoritatea-i stranie. "Numele e roman, vine de la legiunea a V-a romana, "Cinqua", care-a stat pe-aici candva. Prin derivatie, de la "Cinqua" s-a ajuns la "Cimpa". Pentru toate acestea s-au gasit marturii. Asa-i, noi suntem urmasi de daci, dar satul are nume de legiune romana, dar cine mai stie cate se intamplau pe atunci?!...".

Fratii de cruce si cimitire in livezi

Ceva ma trage din visare. Vad o cruce pe ulita mare din Cimpa, pe care scrie: "Mitu Birau, omorat aici de maini omenesti, in Noaptea Invierii Domnului". Apoi, incet, incet, observ ca si gradinile momarlanilor sunt pline de cruci. Asa isi ingroapa ei mortii, langa casa. La Petre Birau, in livada, e un mic cimitir de familie. "Sa stiti ca si dacii aveau langa casele lor cate o livada in care se afla cimitirul familiei" - imi spune pictorul. "Iar acolo unde era ingropat un om, dacii puneau si-un copac roditor".
- Cand am inceput sa inteleg si eu lumea asta - continua Petre - m-a uimit zgarcenia cu care-s decorate casele momarlanesti. Momarlanii nu fac nici macar vreo impletitura frumoasa la stalpul casei, ca in alte parti. Simplitatea asta austera vine de la daci! E si ea o forma de izolare, care ne-a pastrat traditiile si neamul. Ca pana acum cativa ani, un baiat momarlan nici nu avea voie sa se casatoreasca cu o femeie din alt neam, cu o "baraba" cum le spunem noi. Pana si obiceiul de-a ne inmormanta rudele in gradina casei tot de-aici vine: ca noi nu ne lasam nici mortii sa plece departe de casa, ii punem sa odihneasca sub ochii nostri in livada. In schimb, cat traieste, momarlanului adevarat ii plac oile. La noi, satul sat si momarlanul-momarlan inseamna om cu oi multe. In asta consta bogatia, bucuria si mandria noastra. Cand am fost si eu intr-o calatorie in Franta am vazut sate fara animale. Le-au separat in ferme, sa fie satul curat, sa nu miroasa a balegar. Dar astea nu-s sate! Fara animale, satul nu mai e sat! Inainte, familia mea era intre cele mai bogate. Acum, ne-au ramas doar pamanturile, fara animale. Iar darul de-a creste oile se vede de mic. O spunea un vecin de-al meu, batran. Asta avea doi copii si-i punea la oi si-i urmarea ce fac toata ziua; unul statea cu fata la oi, altul cu spatele. Si batranul zicea: "Astuia-i sunt dragi, aluilalt nu!". Si fratele meu, Mitu, a avut patima asta, ca de-aia a si murit. A intrat in niste certuri pentru oi si pamant. Eu n-am avut-o. Mie mi-a placut sa pictez.
Obiceiurile satului sunt, si ele, mai toate legate de oierit. Avem un ritual cu masuratul laptelui de la oi. Cine are mai mult lapte de la oi ia mai multa branza in vara aia. Sa va mai povestesc un obicei ciudat. Uitati, mie, acuma, tocmai mi-a fatat vaca si a venit o femeie sa ne dea ajutor. Si femeia a zis sa luam placenta vacii, sa punem niste lapte peste ea, lapte din colastra vacii, si s-o ingropam in pamant. Zice ca oriunde s-ar duce vaca, daca se rataceste, iti vine acasa. Asa face tot satul acum, in mileniul trei. In schimb, niciodata vreo vaca nu s-a pierdut sau s-a furat de la noi.

- Mai aveti si alte obiceiuri?

- Mai era un obicei ca femeile sa se imbrace in barbat si ii speriau pe barbati. Faceau fel de fel de farse. Mama mea s-a imbracat odata in soldat si s-a dus la unul tanar. L-a speriat in asa hal, ca a amutit de frica. Se nimerise ca veneau sa-i ia cu arcanul in armata si cand a vazut-o, a crezut ca este militar si de frica a amutit.
*
Pana de curand, daca il intrebai pe-un momarlan de obiceiurile si datinile noastre, nu ti-ar fi spus nimic! Aveau si niste juraminte pe vremea aia. Le faceau din frica de a nu se pierde sau a li se amesteca neamul, cum vor fi facut si stramosii nostri, dacii liberi, care nu se amestecau cu romanii. Acum am venit noi, generatia mai tanara, si am vorbit, dar pe dumneavoastra, daca mai traia acum tata, nu va primea. Poate tocmai de aceea, la noi, Fratiile de cruce au avut o amploare asa de mare, chiar si pe vremea comunistilor. Eu insumi am fost intr-o astfel de Fratie. Cand ne-am prins noi frati de cruce, prin 1980, trebuia sa fim in numar fara sot. Noi am fost doisprezece si ne-am ales si o sora cu noi. Ca asa trebuia sa fie: si o sora. Scopul nostru era ajutorul si unitatea. Iti dadea siguranta ca aveai mai multi frati decat cei de-acasa si era frumos cand mergeai la o nunta avand alaturi mai multi de-ai tai. Fratia de cruce devine a doua ta familie. Pentru asta, un preot face o slujba speciala. Pe noi, popa ne-a pus sa stam in cerc, intr-o poiana, dupa care ne-a inconjurat cu o panglica tricolora si ne-a slujit.

- Cum se aleg fratii de cruce?

- Trebuie sa fie din sate diferite si de varste diferite. Eu aveam 18 ani pe atunci. Noi, fratii, eram ba din Cimpa, ba din Jiet. Si dupa asta, ne consideram frati buni. Si acum ne ajutam unii pe altii, si ne-om mai si intalni de Pasti, la vreo nedeie, pana in ziua in care ne-o sosi si noua vremea sa ne odihnim - frati vesnici - pe langa case si prin gradini.

Pictorul

- Cum ti-ai descoperit talentul, Petre Birau?

- De mic, de-aia m-am si dus la Scoala Populara de Arta de la Petrosani. Si nu cred eu ca la mine-i atata talent, cata pasiune.

- Cum a reactionat tata, vazand ca i-a rasarit un pictor in batatura?

- A reactionat rau de tot! "Daca ar fi trait frate-tu, Mitu, tineam si noi oi multe, asa, pictura ta o sa ne pustiasca tarla!". Nu m-a lasat sa-mi implinesc chemarea, mi-a pus piedici. Terminasem Scoala de Arta cu o profesoara, Felicia Constantinescu, si eram destul de talentat, invatasem bine.Ei ii placea de mine si voia sa ma indrume la Liceul de arta din Craiova. Ma pregatea ea. "Nici sa n-aud!", spunea tata, "ca pe unul mi l-au omorat, sa-l las acu sa plece si pe asta? Cui ii ramane averea?". Asa ca m-am angajat la 18 ani la mina. Intram zi de zi in abataj. Dar nu renuntasem la gandul picturii, si-o vreme am studiat singur, dupa albume cumparate de la Editura Meridiane. Primul autoportret e pictat in 1984, in ulei pe carton. Mai apoi, cand am plecat prima data de la mina, m-am dus si am dat concurs la Facultatea de Arte Plastice din Targul Jiu. Si dupa ce am inceput scoala, prin iarna veneam la sut de noapte la mina (eram la aeraj - mineri si lucram la inchideri de galerii din acelea abandonate). Munceam din greu, si dimineata ma duceam la atelier la cursuri, mergeam cu trenul. Si imi cadea capul pe planseta. Daca am vazut ca nu merge, am lasat mina! Aveam 39 de ani si am iesit la scoala sef de promotie. Dupa aia, treptat, am avut expozitii in Franta si in Austria. Ca eu incerc sa pictez ce-am vazut aici de mic, locul asta cu oameni si duhuri.

- Scoala de la oras nu te-a rupt dintre momarlani?

- M-am rupt putin in perioada aia de ei. Dar mai merg, mai vorbesc, fac fotografii. Si ce m-am gandit eu acu, de 1 mai, anul asta? Nu lucram, se auzea muzica prin sat si mi-am zis sa dau o raita sa vad ce se mai intampla.Si am luat-o pe ulite asa, iavas, ca-s multe ulite de la un cap la altul al satului. Era vremea faina si momarlanii au un obicei asa, cam fistichiu, ca ei merg cu mainile in buzunar si femeia lor duce in spate ce e de carat. Asa ca eu mi-am bagat mainile in buzunar pe ulita, sa vad ce mai fac momarlanii, sa iau pulsul satului. Si pe la primele case, au inceput sa strige catre mine din curte: "Bai, Petre, sa vii, ma, sa ma ajuti la stricanit caltunii!"(vopsitul ciorapilor de lana, n.r.). Acuma, stiau toti ca am facut si-o facultate si ma vazusera si pe la televizor, dar totusi nu se schimbasera, tot un ciuri-buri ramasesem pentru ei, un amarat de pictor. "Momarlanii mei sunt tot mandri", mi-am zis si m-am bucurat.

- Dar tata s-ar bucura daca ar mai fi?

- Nu! I-am aratat odata primul articol scris despre mine si l-am vazut cum se intuneca rau la fata. Se gandea tot la averea lui. Dar eu imi luasem zborul deja. N-avea saracul de tata cum sti ce-am simtit eu, de pilda, cand am ajuns la Paris, cu expozitia mea. Urcasem atunci in Turnul Eiffel, care are exact 300 de metri spre inalturi. Si mi-am adus aminte ca in mina, la Lonea, coboram in subteran cu colivia, tot 300 de metri. Fusesem sub pamant si-acum zgariam cerul...

Curcubeul insetat

Asa cum sunt ei, in lumea lor aspra si cu abur de rai, momarlanii cred in intalniri, ba infricosatoare, ba benefice, cu naluciri din alta lume. Lumea de dincolo, cladita dintr-un lut nevazut si nescris. Nalucilor astora, ce coboara printre ei, ca dintr-un sat paralel, satul din celalalt taram - momarlanii le spun "alea frumoase".
- Intamplarea pe care am sa v-o spun eu acuma s-a intamplat demult, in primavara lui 1926 - a continuat pictorul. S-a intamplat aici, in Cimpa. Pe atunci, o femeie din sat, Salomia Moian, avea un baietel de sase ani, tare neastamparat, pe care il iubea cu atat mai mult. Niciodata n-o asculta Ion, nici pe ea, nici pe tata-sau. Asa. Si in dimineata aia, Salomia il rugase: "Tu, Ioane, sa te duci cu oile si cainii pe Varful Codrenilor, da sa ai grija la lupi!". Dar Ionel, neam, drept la joaca a zbughit-o! "No, Ioane, sa nu-ti deie Dumnezeu tie acuma sa nu mai poti fugi in veci, ca asa imi faci in toata ziua!" - a strigat mama dupa copil, cu naduf. Si Ionut se duse fara grija in lunca, la copii, si a inceput joaca, pitulusul. Si ca sa nu fie gasit, se ascunse intr-o rapa din deal, pe care doar el o stia. Se culca pe spate, cu ochii la cer, ascultand clipocitul cantat al paraului. De-odata, vazu un curcubeu mare, infiripandu-se chiar deasupra capului sau. "Curcubeul bea apa din paraie" - il invatase tata. Dar acesta venea, se pravalea drept peste el, si copilul a inceput sa auda un cantec limpede si lin, cantat de niste glasuri invaluitoare de femei. "Or fi alea frumoase, ielele" - se sperie Ionut. Il lua frica, intre timp cantecul inselator incetase, si-odata cu el pierise si curcubeul. Dar Ionut nu s-a mai putut ridica de jos. Il ajunsese blestemul mamei. Avea picioarele moi. Si asa a ramas, neputincios. Il traznisera ielele... Mai tarziu, Ion Moian a primit o motocicleta cu atas si asa mi-l amintesc si eu, din copilarie, cand il priveam fascinat cum trecea pe ulita cu motorul lui urias, pe cand mamele noastre ne dojeneau: "Sa nu fii rau, ca patesti ca al lui Moianu, te calca alea frumoase!".

Zimbrul alb

Alteori, frumoasele cu trup si piele de aer mai fac si lucruri bune, cand colinda prin sat. In ziua in care am stat la taclale cu pictorul momarlan de vita veche, Petre Birau, am mai intrat in vorba si cu o batrana din sat. O chema Anica. Baba Anica mi-a spus si ea o intamplare din tineretile ei.
- Era in anii aia grei ai razboiului, cand logodnicul meu, Pavalut, a fost mobilizat si trimis sa lupte pe front cu rusii. Razboiul asta tocmai ne stricase noua nunta, ca desi eram tare tineri, urma sa ne casatorim in toamna, ca oaminii. Eeei, si cand l-om dus noi cu mama pe Pavalut al meu la gara, la Petrila, sa plece la razboi, si cand l-am vazut cum pleaca el asa, in dorul mortii, draga domnule, pe loc m-a prins si pe mine o tafna neagra, o lingoare de moarte. Si m-am tapat acasa in pat, galbena la fata ca muma icterului, si m-am jurat ca nu ma mai ridic pana nu-l vad pe Pavel cum se intoarce intreg si sanatos, din urgia de foc si otel. "Ce fel de momarlanca esti tu, de mi-esti asa moale, ca ne faci neamul de ras!" - se caina mama, privindu-ma trista. "Dar mai scoala, fata, ca te-or lua si hale frumoase pe aripa lor, ielele, de zacut!". Eu, nimic. Nu voiam sa ma mai misc, viata se sfarsise pentru mine. Si am stat asa, oropsita in pat si pamantie toata de nacaz, luni in sir, aproape un an. Doar cand mai venea ratacita si chinuita vreo scrisoare de pe front, incepeam sa traiesc putin, nu mult. Pana cand mama n-a mai rabdat: "Du-te, fata, hai, sus in deal la Fataciune, si-oi vedea si tu cerul, ca nu-i bai!".
Si m-am dus. Tin minte ca si-acuma - a continuat batrana Anica - era intr-o primavara timpurie, cum arar sunt pe la noi, si eu urcam, mai mult ma taram de slabita ce eram, pe-o poteca abrupta, spre Fataciuni. Trecuse ceva vreme de-acum, si la un moment dat, cum priveam cu ochii impaienjeniti de jale inspre o magura cu un parau, mi s-a parut ca vad, dintr-odata, un zimbru mare si alb!... Nu vazusem in veci un zimbru asa de mare, cu blana alba ca neaua de martie si din care ieseau aburi. Zimbrul scurma usor cu copita prundul paraului, privindu-ma drept in ochi. Dar, nu stiu de ce, nu-mi era frica neam, si am ramas nemiscata ca el. Doamne, si pe urma am vazut cum a rasarit intre coarnele lui curcubeul: un curcubeu stralucitor precum soarele! Si in secunda aia, am stiut c-or sa vina si peste mine frumoasele locului - ielele, de care imi povestisera toti batranii! Nici n-a mai trecut mult, ca odata le-am si zarit alaturea cu zimbrul. Erau trei fete, trei frumoase cu trupuri ca aburul laptelui. Au pasit incetisor inspre mine, de parca umblau printr-un vis si in spatele lor l-am zarit ca o boare pe Pavel al meu, dezbracat de hainele de soldat... M-am speriat. Pavel purta camesa lui alba, si asta nu era semn bun... Si parca plutea si el un picut, plutea calare pe zimbrul cel alb, urias, cu curcubeul in coarne...
Atunci am cazut la pamant, cu fata in iarba, iar frumoasele, aplecate peste mine - au inceput sa ingane un cantec ce parca venea din cer... Si cantand, mi-au menit! Si abia atunci am stiut ca Pavel al meu s-o intoarce sanatos. Si-n clipa in care am stiut, am si iesit din somnul cel lung si greu. Cand m-am trezit, totul in jurul meu, pe cararea pieptisa, era duh si lumina, iar eu m-am intors linistita si vindecata acasa. Si n-a trecut multa vreme, si-o picat si Pavalut. Era putin ranit de-o schija, la o mana. Povestea ca scapase de-un obuz ca prin urechile acului, se mirasera toti ca de-o minune. Dar eu am stiut ca-l scapasera frumoasele, cand mi s-au aratat mie, sus in deal, la Fataciuni. Si ne-am cununat si-am trait fericiti, pana la adanci batraneti. Si-acu el e colea, in gradina, langa casa, sub cruce. M-asteapta sa ma duc langa el.
*
Soarele se pregatea sa apuna, zvarlind jar rosu pe Cimpa, dar si peste satul din celalalt taram. Parea ca amandoua lumile, cea de aici si cea din inalt, s-au unit! Lumile framantate de Dumnezeu in mojarul Soarelui, cu spatula Lunii...