Biserica pribeaga a romanilor din Koln

Departe de tara, printre straini

Uneori, duminica, pe strazile Kolnului auzi vorbindu-se romaneste. Uneori, la liturghie si la marile sarbatori, romanii care muncesc in nord-vestul Germaniei se intalnesc intr-o biserica din cartierul Muhlheim, inchiriata pe bani putini de la niste catolici de treaba. La Koln, departe de casa, traiesc peste 50.000 de romani. La Koln, in forfota indiferenta a orasului, exista un loc in care, pret de o ora, limba romana nu se mai vorbeste vinovat si in soapta cum se mai intampla uneori, ci se canta raspicat. E bucurie sa o auzi, mai ales cand vii de departe, din tara.
*
De cum intri in biserica "Tuturor Sfintilor" din cartierul Muhlheim, intelegi cat e de greu sa fii roman si sa traiesti printre straini. Privesti in jur si, oricat ai vrea, nu poti sa te obisnuiesti cu peretii goi, cu lipsa iconostasului si a icoanelor praznicare; cu sala prelunga si bancile cazon ordonate, pe care stau stivuite impecabil biblii nemtesti si carti de cantece religioase pe care scrie "Kommt. Singt" ("Veniti. Cantati").
Biserica romanilor din Koln e rece si austera, asemenea vietii lor de emigranti. Adapostita intr-o abatie catolica, cu zidurile goale si o singura cruce atarnata de tavan, preotul improvizeaza in fiecare duminica o sfanta masa si un iconostas format din doua mari icoane, ce stralucesc stingher, in licarul unor lumanari si a catorva doiniri ardelene. Dureaza ceva timp pana sa intri in atmosfera slujbei, sa te dumiresti si sa faci comparatii; sa observi apoi cumsecadenia oamenilor si oboseala de pe chipul lor, bucuria cu care se recunosc si se saluta discret, de la distanta, sau jena sfiita din privirea vreunui intarziat, sosit direct de la munca. La sfarsit, dupa ce parintele Lazar Mitu tine o scurta predica si miruieste pe credinciosi, diacul si un tanar de la pangar se grabesc sa puna la adapost, intr-o incapere alaturata, icoanele, cadelnita si crucea, Evanghelia si cartile de cult. Mereu pe picior de plecare, pregatita sa fie mutata dintr-un loc in altul, biserica romanilor e asemenea credinciosilor ingenuncheati cuminte la altar: oameni simpli, ingandurati si osteniti de drum.

Crucea grea a pribegiei, a singuratatii si a dorului de casa

Poate ca unii ii invidiaza pe romanii din Germania, vazandu-i doar in suave nuante de roz si auriu, ca pe niste oameni aranjati si fara probleme.Poate ca, in tara, mai sunt absolventi de teologie pentru care o parohie la Aachen sau Koln reprezinta o mare implinire profesionala. La aproape 60 de ani, trecut prin destule incercari si deziluzii, parintele Mitu Lazar evita sa dea sfaturi tinerilor. Fara sa le zica ceva de cearta sau de incurajare, prefera sa zambeasca in felul sau, cu intelegere si amaraciune, amintindu-si cum a fugit din tara in 1985 si cat de greu i-a venit sa stea despartit de familie; cum a muncit la negru pe un santier de constructii, la o banda de montaj si apoi la o fabrica de aparate electrice, pentru ca in '89, chiar pe 21 decembrie (fara sa stie ce se intampla la Bucuresti), sa organizeze o manifestatie de protest impotriva tiraniei comuniste, desenandu-l pe Ceausescu in zeghe si plantand ostentativ crucea ortodoxiei chiar in curtea ambasadei romane.
Parintele se considera si acum, cu mandrie, "refugiat politic", avand multe amintiri urate si pacloase din Romania comunista a anilor '80, cand biserica unde slujea era in plan sa fie demolata, cand oamenii Securitatii il urmareau pas cu pas si casiera de la Agentia CFR Brezoianu incerca sa-l traga de limba, sugerandu-i provocator sa nu mai cumpere bilet de intoarcere din Germania. A parasit tara cu scarba si naduf, exasperat si dornic sa scape cat mai repede din intunericul si minciuna comunista. A parasit Romania chibzuind bine si constient ca nu mai avea alta solutie de a se salva sufleteste, dar, chiar si asa, nici acum nu-si poate ierta momentul de slabiciune in care, pentru a-si legaliza sederea in Germania, a trebuit sa renunte la cetatenie, acceptand sa se dezica intr-o clipa de tot ce ii era mai drag - de parinti si prieteni, de locul copilariei.
Intre timp, experienta germana l-a schimbat. Acum vede situatia altfel, descoperind cu uimire ce putin iti trebuie sa fii multumit si impacat cu sine: un loc al tau, o icoana la care sa te inchini, un umar pe care sa-ti pleci fruntea innegurata. Fara sa tulbure rostul copiilor, inca legati de scoala nemteasca, parintele s-ar intoarce oricand la Rucar si Campulung, pe dealurile line si curate ale Muscelului, spre impacarea sa sufleteasca si linistea sotiei sale care, nostalgica si cu lacrimi in ochi, tanjeste intruna dupa iarba, florile si gustul fructelor de acasa. Ar renunta oricand la agitatia, la confortul si mica lui agoniseala germana, dar biserica din Muhlheim si cumintenia oamenilor adunati la Sfanta Liturghie il tintuiesc locului, nu-i dau voie sa-i paraseasca. Asteptarea plina de rabdare si nadejdea din privirea lor cer afectiune si raspuns. Cineva trebuie sa-i ajute, sa le dea sfat, incredere si binecuvantare. Cineva trebuie sa le fie aproape si, cu o vorba buna macar, sa le usureze crucea grea a pribegiei, a singuratatii si a dorului de casa.

Disperarea de a fi roman si bucuria fara egal de a fi ortodox

Nu e usor sa fii preot si sa traiesti printre straini, mutand icoanele si odajdiile ortodoxe dintr-un loc in altul, asa cum face parintele, care, pana sa ajunga in cartierul Muhlheim, a trecut cu chirie de la evanghelistii din Vogelsangerstrasse, la sirienii din biserica copta Sf. Markus sau la catolicii din Herz Jesus. Te innegurezi, si o unda de amaraciune te cuprinde, sa-l vezi cum umbla si acum cu fereala, in chiar casa lui de rugaciune, temator sa nu deranjeze, sa nu supere, sa nu starneasca vorbe si priviri mustratoare din partea gazdelor germane; cum, dupa fiecare slujba, controleaza, verifica si arunca o ultima privire, cercetand ordinea si curatenia lasate in urma, randuiala cartilor de cult si, mai ales, locul sfintelor vase, de care nimeni, dar absolut nimeni nu are voie sa se atinga pana la urmatoarea Liturghie.
Obosit sa mai poarte biserica romanilor prin cartierele marginase ale orasului, parintele Mitu viseaza la ziua in care toata aceasta pribegie se va termina, in sfarsit, si cei peste 50.000 de romani din Koln vor avea casa lor cea adevarata, pe care sa o picteze dupa sufletul lor - de jos pana sus, pana in bolta biruitoare a Pantocratorului; sa-i inchida altarul cu aurite usi imparatesti si sa o incalzeasca la lumina sutelor de lumanari, cu rasuflarea celor mai fierbinti rugaciuni de ajutor si multumire. Moment mai bun ca acesta nu a fost vreodata si nu va mai fi curand. Stramtorate de criza economica si ateismul crescand, bisericile din Germania se reorganizeaza administrativ, isi modifica parohiile, in asa fel incat, astazi, un preot catolic sau evanghelic e nevoit sa slujeasca in 3-4 cartiere, adunand cu greu cativa credinciosi. Multe din bisericile din Germania au ramas goale si, nu intamplator, pentru a fi cat de cat intretinute, sunt oferite la preturi incredibil de mici (sub un milion de euro) - cazul bisericii din Muhlheim, o cladire solida si relativ noua, cu teren si multe anexe extrem de utile pentru un club, o biblioteca, o sala de conferinte sau o gradinita de copii.
Fire neclintita de haiduc muscelean, parintele nu se lasa, lupta, convinge, vinde carti de rugaciune si lumanari, face economii la sange, cauta sponsori si vrea sa cumpere intreaga abatie, mizand pe cele cateva sute de mii de euro stranse drept avans, pe ajutorul din tara, dar si pe sprijinul declarat al "waibisopului" Wilhelm Nivessen (arhiereul locului), indragostit iremediabil de spatiul romanesc, de icoanele taranesti si de celebrele manastiri pictate din Bucovina, despre care a si scris o superba carte.
Ceva neasteptat si bun pentru romani se intampla acum in Germania. O simpatie, un flux tainic de intelegere si de toleranta, o pornire temeinica a nemtilor de a pastra faramele de ortodoxie rasariteana, cu traditia si bogatiile ei patristice, cu vapaile mistice ale rugaciunii de noapte. In iarna tot mai friguroasa a ateismului din Germania, oamenii cauta caldura adevarului. Uneori, le iese in cale biserica romanilor din Muhlheim. Timid si cu o anume ezitare, intra, asculta si tresar. Unii chiar raman pentru totdeauna. Raman si devin lucratori ai dreptei credinte, cum ar fi prietenul Romaniei, marele teolog dr. Albert Rauch, sau parintele Martin Leisseman, fost pastor evanghelic, care nu numai ca s-a botezat ortodox (avandu-l drept nas pe parintele Dumitru Staniloae), dar a acceptat taina preotiei la 75 de ani, si acum se gandeste sa-si petreaca ultimele clipe de viata cat mai aproape de Dumnezeu - la casuta lui din Bicaz, ridicata in preajma manastirii Durau si a Ceahlaului, muntele cel sfant si tainic al Moldovei.
Chiar daca ii este greu sa lucreze pe santier si sa-l slujeasca pe Dumnezeu doar o data pe saptamana, chiar daca se intampla ca intr-o sfanta zi de Craciun, biserica sa fie aproape goala, parintele Mitu nu se simte niciodata singur. Pribegia l-a invatat multe. L-a invatat mai ales rabdarea indelungata si smerenia.Nu se mai tulbura ca alta data, cand i se arunca in fata ca e "ausslander" (om fara tara) sau cand cineva il ironiza cu dispret: "Voi, popii ortodocsi, predicati apa si beti vin". In 25 de ani de exil, a trait si a vazut multe. Si-a vazut propriile calitati si defecte, s-a luptat cu disperarea de a fi roman (omul suspicios, carcotas, duplicitar si usor de dezbinat), dar peste toate, a inteles imensa bogatie si bucuria neegalata de a fi ortodox. A inteles diferenta - o diferenta ce sta in chiar arhitectura bisericii, dar si in pozitia sacerdotului la altar. "Uitati-va cu atentie - preotii catolici stau cu spatele la cruce si cu fata la credinciosi. Noi procedam invers - tot timpul slujbei, privirea noastra e mereu atintita la Cruce, la minunea Invierii, la Apostoli si la Hristos. Catolicii si protestantii au fastul si argumentele mintii. Noi avem trairea si misterul inimii infiorate, caldura cantarii psaltice si sfiala ingenuncherii. Am botezat o multime de nemti casatoriti cu romance, care, intrigati ca preotii catolici nu mai spovedesc, imi spuneau acelasi lucru - biserica ortodoxa are suflet. E singurul loc in care simti nevoia sa imbratisezi necunoscutul de langa tine si sa-ti ceri iertare de la el. Necunoscutul acesta este chiar Hristos".

Ca cel mai bun profesor - pribegia

Biserica din Muhlheim e construita parca dupa chipul si asemanarea gazdelor germane - un spatiu pe cat de prosper si stralucitor, pe atat de rece, indiferent si fara tandrete. Dupa slujba, adunati intr-o incapere alaturata, la o cafea, sub privirea intrigata a gazdelor germane, romanii prelungesc taina comuniunii in felul lor - discuta, deapana amintiri si gusta din bunatatile abia aduse din tara: borcane de zacusca, telemea de oaie si o sticla de Murfatlar. Totul e simplu, firesc si liturgic, asemenea vechilor cantari manastiresti de la Putna. "Pribegia te invata multe", zice parintele. "Te invata in primul rand sa plangi... Nu sa te smiorcai si sa te alinti, ci sa plangi cu adevarat, din tot cugetul si din toata fiinta ta". Pribegia e un bun profesor - repeta de mai multe ori parintele, amintindu-si vorbele pline de intelepciune ale lui Nicolae Steinhardt: "Ciudat lucru - nu mi-e frate si nici macar o ruda indepartata, dar daca il plang, simt ca pentru mine nu mai este un strain".
*
Sfanta liturghie s-a terminat. Ca in fiecare duminica, romanii din Koln multumesc de gazduire, isi strang bisericuta si o pun la adapost pana la slujba urmatoare. Ca in fiecare duminica, parintele Mitu isi rezerva intreaga zi credinciosilor, ii opreste dupa slujba si discuta cu ei; ii invita la o agapa crestina si le stabileste cu multa grija zilele de spovada sau eventualele sfestanii. Seara, tarziu, ajunge acasa si se pregateste pentru o noua saptamana de munca pe santier. In aceasta perioada de criza, parintele Mitu se poate considera un norocos - are de lucru si el, si fiul sau, care, preot hirotonit de curand, preda ore de matematica si de religie la o scoala din cartierul Muhlheim. In Germania, nici un preot nu poate trai fara sa aiba un alt serviciu, fara o sursa sigura de venit. In Germania, tot mai atee si egoista, preotia a devenit astazi un lux pe care putini si-l mai permit. Daca il intrebi cum este sa fii preot al romanilor, departe de casa, parintele Mitu cade pe ganduri, ezita si recunoaste oftand ca, pentru el, preotia in Germania e simpla si complicata in acelasi timp. "Important e sa nu fii niciodata prea ardelean sau prea roman. Important e sa tii cumpana dreapta, sa fii din toate cate putin si niciodata, dar absolut niciodata, sa nu uiti de unde ai venit... Doar asa, incet si cu rabdare, vei descoperi ca preotia nu e o profesie, ci o misiune. Brusc, locul tau de slujire devine lumea toata".

Foto: ALISA PREDA