Ce mai face... Radu Gabrea

Cunoscut regizor de cinema, face parte dintr-o generatie stralucita, impinsa, usor, in umbra, de noul val al filmului romanesc. Prezent pe ecrane cu "Calatoria lui Gruber", o pelicula cu tematica delicata, legata de evenimentele celui de al doilea razboi mondial, Radu Gabrea isi reafirma dreptul la o loja de onoare in galeria asilor celei de-a saptea arte

O copilarie romantica

- Noul tau film, "Calatoria lui Gruber", a fost transformat de mass-media romaneasca in eveniment. Cu toate astea, cariera ta de regizor, consumata in mare parte si in strainatate, nu este cunoscuta pe cat ar merita. Care ti-au fost inceputurile? Cum ai ajuns sa faci film?

- Parintii mei au fost - amandoi - profesori. Tatal meu, Iosif Gabrea, a fost profesor universitar, specialist in domeniul pedagogiei. Iar mama mea, Maria Gabrea, a fost profesoara la celebra "Scoala Centrala" de fete din Bucuresti. Despre mama scrie foarte frumos Annie Bentoiu, sotia compozitorului Pascal Bentoiu, in cartea "Anii ce ni s-au dat". Annie Bentoiu a fost eleva mamei. Am avut o copilarie frumoasa, intr-o zona foarte romantica a Bucurestiului, Cotrocenii. Din nefericire, comunistii ne-au luat casa, o casa mare, frumoasa, inconjurata de arbori seculari. Incerc de 15 ani sa o redobandesc. Nu reusesc, pentru ca in ea locuiesc persoane "sus puse". In casa asta din strada Obedenaru m-am nascut eu si fratii mei: Serban - care este pictor, si Florin - care este arhitect, scriitor si scenograf. Obedenaru era o strada frumoasa, cu case boieresti, cu castani, cu lume buna. Peste drum de noi, locuia profesorul Stefan Milcu, marele endocrinolog... Trei case mai departe, statea Grigore Vasiliu Birlic. Muream dupa el, ii pandeam trecerea pe trotuarul nostru, ne cataram pe gard si strigam in cor dupa el: "Bibicule! Bibicule!"... El radea! Jucam volei pe strada, intindeam cate o sfoara peste drum, o legam de cate un castan... si da-i cu mingea, ore-n sir. Iarna aveam ditamai derdelusul sus, pe dealul de la Scoala de razboi.

- Cum ai ajuns la Cinema? Aveai o pasiune de mic pentru filme?

- Nu, nicidecum! Nu fac parte din categoria: "De mic copil am visat sa fac film!". Nu! Ce-i drept, cand eram pusti am construit - printre alte nazbatii! - un aparat de proiectie. La drept vorbind, era un aparat de proiectie doar in capul meu, de fapt, era o lada cu un bec... Asa ca filmul care urma sa fie proiectat se ardea din cauza becului aprins, iar pe ecranul improvizat de mine dintr-o carpa alba, intinsa intre doua scaune, aparea doar cuvantul "OSRAM" - adica marca becului... In ce priveste pasiunea mea pentru cinema, ea a inceput cu... teatrul. La primara, eu am fost elev la o scoala de fete. Era in Intrarea Zalomit, langa Biserica Elefterie. De ce acolo? Pentru ca scoala la care ar fi trebuit sa urmez eu era foarte departe de casa noastra... In aceasta scoala, eu am debutat ca actor in "spectacolul" "Irozii", in care am jucat rolul unui soldat roman... Nu mai tin minte cati ani aveam pe-atunci... poate 7, poate 8. Apoi activitatea mea teatrala a continuat. Implinisem 14 ani si eram elev la "Spiru Haret" cand am jucat in piesa "Jucatorii de carti" a lui Gogol, in care faceam un rol de "compozitie". Piesa era pusa la noi la scoala de actorul Napoleon Cretu. Spectacolul a avut un succes extraordinar! Jucam in actuala sala a Teatrului Foarte Mic, cel de langa Piata Rossetti. Sala a fost arhiplina, iar printre spectatori se afla un mare actor al teatrului romanesc: Jules Cazaban.Dupa spectacol, Jules a zis: "Mai baiete, sa stii ca tu esti foarte talentat"... Vorbele astea mi-au intrat in cap! Asta se intampla in 1953... Programasem un nou spectacol dupa succesul asta nesperat, numai ca a venit celebrul viscol care a inecat tot Bucurestiul - pana la acoperisuri - in zapada... Asa ca "recidiva" n-a mai avut loc! Doi ani mai tarziu, un alt mare om de teatru, Val Sandulescu, monta la Nottara piesa unui autor sovietic, "Masenka", de Afinoghenov... El cauta doi baieti pentru doua roluri de comsomolisti. Din motive doar de el stiute, Val m-a ales pe mine (poate ca in vremea aia, oi fi avut mutra de bolsevic!). Al doilea comsomolist era... actrita Genoveva Preda. Ea facuse Conservatorul, avea ceva experienta. Micuta cum e, a intruchipat foarte bine o tanara comsomolista, prietena mea din piesa. Un mare succes, si asta! Chiar delir in sala! In piesa asta juca si maestrul Florin Scarlatescu. Imediat dupa seara premierei, Florin mi-a zis (pe cand, de emotie, eu plangeam cu lacrimi de crocodil): "Mai, baiete, sa stii ca un debut ca asta al tau, pe scena asta, n-a avut niciunul dintre noi"...

- Dar parintii tai cum au reactionat in fata unui succes atat de... "fulminant"?

- S-au bucurat foarte tare, dar au si ramas pe ganduri... Pana la urma, mama m-a incurajat sa merg pe acest drum, ori pe oricare altul - dupa cum voi simti eu o "chemare"... Draga de ea, cu toata strictetea ei pedagogica, ne-a lasat pe toti trei sa facem ce ne-a dorit sufletul. Cum nu aveam "voce de actor", am optat pentru facultatea de constructii. Mult mai tarziu a urmat saltul spre Film... Am intrat din prima la Constructii. In vremea aia intrai la orice facultate cu media de la bacalaureat. Or eu avusesem o medie foarte buna. Dar vechea pasiune si-a spus cuvantul. Dupa trei ani de Constructii, am dat examen de trei ori la Conservator, la sectia Actorie. Din fericire, am cazut de trei ori la rand. Singurul care m-a admirat de fiecare data a fost portarul, care participa la examen ca spectator. Si care mi-a spus: "Domle, ai fost foarte bun"... Apoi, in 1956, cand a fost Revolutia din Ungaria...

Dupa gratii

- Sa amintim pentru tinerii nostri cititori ca atunci, in 1956, in luna octombrie, o buna parte din populatia Budapestei s-a rasculat impotriva ocupatiei sovietice, indrazneala inecata in sange de rusi. Miscarea s-a bucurat de o mare simpatie si in Romania, sanctionata rapid, insa, cu arestari. "Vinovatii" (tineri si mai putin tineri) au stat ani de zile in puscarii... Iar printre ei, te-ai numarat si tu...

- Da, desi nu participasem la nici o manifestatie de solidaritate cu victimele rascoalei antisovietice de la Budapesta. Ce-i drept, ma chemase un coleg sa particip si eu la o adunare studenteasca ce urma sa se tina intr-o anume piata din Bucuresti, dar cand m-am dus acolo, n-am gasit pe nimeni. M-am intors acasa cam nedumerit...Numai ca, dupa o saptamana, m-au chemat la Ministerul de Interne sa dau o declaratie. M-am dus si am ramas acolo in subsolurile institutiei 9 luni si jumatate. Ma turnase ala care ma chemase in piata. Asa au fost inabusite toate incercarile studentilor din Romania de solidarizare cu revolutia de la Budapesta... Si abia in acest an, in 2009, am aflat ca asemenea manifestatii studentesti s-au organizat atunci, in octombrie 1956, la Cluj, la Iasi si la Timisoara. Ele s-au soldat cu nenumarate arestari, cu intemnitari... Au fost si oameni condamnati la moarte... Au fost grupati in dosare mici, pentru ca adevarul sa nu poata iesi la iveala. In dosarul meu eram 12 insi. In cap cu regizoarea Gina Ionescu. Ea a fost extraordinara! A fost ca Dolores Ibarruri. A tinut un discurs anticomunist de mare clasa! O femeie de mare curaj! Dupa aceasta "aventura", cu chiu cu vai am reintrat la Constructii, am dat examene din nou si... m-au primit! Am terminat ca inginer de constructii civile si industriale. Dupa aia am plecat la repartizare. Am lucrat pe santier, langa Targu Mures, doi ani, apoi am venit la Bucuresti, in Proiectare. Si cand am auzit ca Mihnea Gheorghiu a reinfiintat Sectia de Film la Conservator (sectia de Film se inchisese intre timp), m-am repezit sa dau examen la sectia Regie de film. M-au primit. Am terminat Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica cu bine si...

"Cumparati-va pantofi, fetelor"

- Si... au urmat primele tale filme, care au fost si primele mari succese: "Prea mic pentru un razboi asa de mare", dupa o nuvela de D. R. Popescu, si "Dincolo de nisipuri", dupa o carte a lui Fanus Neagu...

- Pana la "Nisipuri" am facut un film documentar extraordinar, zic eu, despre care azi nu se mai stie nimic: "Amintiri bucurestene", dupa care am facut, in 1970, primul serial de televiziune, "Urmarirea". Apoi, cum necum, am primit o viza si m-am dus la Paris, unde am stat... 6 luni! Aveam de gand sa nu ma mai intorc in Romania. Numai ca in anul ala fusesera filme proaste acolo, pe ecranele pariziene. Nu-mi placuse nimic! Spre marele meu noroc, cu doua zile inainte de expirarea vizei, am vazut "Rubliov", capodopera lui Tarkovsky.M-am simtit foarte stimulat si mi-am zis: "Dom'le, nu se poate! Trebuie sa plec acasa, sa fac si eu ceva!". Si-asa am intrat in contact cu directorul de-atunci al Casei de film nr. 1, scriitorul Alexandru Ivasiuc. Si-apoi cu Fanus Neagu. Ivasiuc a fost extraordinar! N-am avut parte de nici un fel de cenzura... Am avut si o echipa extraordinara, de actori unul si unul: George Constantin, Mircea Albulescu, Vasile Nitulescu, Gina Patrichi, Violeta Andrei, Dan Nutu. Imaginea - superba - Dinu Tanase. Montajul l-a facut Yolanda Mantulescu, o mare artista in domeniu! Muzica filmului, tot exceptionala: Tiberiu Olah. Filmul "iesise" spre premiera doar cu mici modificari, cerute de "cenzorul-sef" din acea vreme, Dumitru Popescu - "Dumnezeu". Premiera urma sa fie la "Patria", intr-o luni seara. Mare fast-mare! Mare agitatie-mare! Doar ca inainte cu doua zile, Ceausescu se intorsese foarte "sucarit" din Germania. Ceva, acolo, il suparase foarte tare. Nu stiu ce. Intre timp, Violeta Andrei, nevasta ministrului de externe de-atunci, Stefan Andrei, se apucase sa spuna peste tot ca "Tovarasul Dumitru Popescu a vazut filmul si ca i s-a parut extraordinar, ca-l va sprijini sa ajunga peste tot in lume". Auzind asta, eu, innebunit de bucurie, am luat la subsuoara trailer-ul, adica ceea ce se cheama azi "promo"-ul filmului, si am alergat cu el la televiziune. Acolo m-am rugat de ei sa-l "dea" cat mai des, ca sa afle lumea cate ceva despre filmul meu... Aia l-au dat in nestire, desi ecranul trebuia ocupat cu stiri si reportaje despre "Vizita Tovarasului in Germania"... Suparat ca nu-i iesisera ploile pe-acolo, Ceausescu a tot vazut "reclama" mea si s-a suparat foc. L-a intrebat pe Popescu-Dumnezeu: "Ce e rahatul asta?". Calm si elegant, Popescu i-a spus ca e un film foarte bun, pe care l-a aprobat. Ceausescu l-a vazut si... l-a oprit... Abia dupa un an de zile, dupa zeci de "tocmeli" si de pertractari cu Popescu-Dumnezeu (filmul fusese vandut in prealabil in strainatate si erau obligati sa-i dea drumul "pe piata"), premiera a avut loc la "Patria". A fost un succes "nebun", si de public, si de critica. Recent, cei 40 de critici care au intocmit lista (discutabila!) cu "Cele mai bune 10 filme romanesti" nici macar nu l-au citat... Se intampla lucruri urate. Unde e profesionalismul lor? Revenind la filmul meu, la succesul urias pe care l-a avut in scurtul timp cat a rulat, afla ca mi-am luat inima in dinti, l-am luat cu mine pe Fanus Neagu si ne-am dus amandoi la tovarasul Popescu-Dumnezeu, cu rugamintea sa trimita filmul la Cannes... Popescu m-a inteles - si-asa am ajuns la Festival.Cand am fost sigur ca filmul avea sa intre in concurs, le-am scris actritelor care jucau in el, Ginei Patrichi si Violetei Andrei: "Fetelor, cumparati-va pantofi, c-o sa urcam pe covorul rosu"... Numai ca, in ultima zi, filmul a fost deviat spre "La Quinzaine des realisateurs", ceea ce insemna, oricum, o victorie. Acesta a fost momentul in care m-am hotarat sa raman in Occident. Stiam ca eu nu mai am nici o sansa in fata lui Ceausescu...

- Nu putem incheia scurtul nostru drum prin biografia ta cinematografica fara sa-mi spui cate ceva si despre noul tau film, "Calatoria lui Gruber", realizat in Romania, in 2008. Un film care poate fi vazut, in sfarsit, si la noi acasa, dupa ce a calatorit prin marile capitale ale lumii.

- Cred ca este un film important, mai ales prin mesajul lui. Dupa cum stii, filmul a participat la "Festivalul filmului romanesc" de la New York. Critici redutabili americani l-au elogiat. Mi-a placut remarca unuia dintre ei: "Filmul acesta este facut cu capul - nu cu inima". Asadar... cu multa obiectivitate. Cu un ochi lucid.

- Sa spunem pentru cititorii nostri, pe scurt, ca este vorba despre tragedia unor evrei care in 1941, la Iasi, au fost "deportati" - nu de nemti, cum s-a spus, ci de romani - in niste vagoane de marfa, asa numitele "bou-vagon", ferecati acolo pe o arsita cumplita si lasati sa moara de foame si de sete... In film nu se aud impuscaturi, nu sunt nici urmariri spectaculoase. Si totusi, el are tensiune launtrica, emotia e prezenta pe tot "parcursul" lui. Actorii - Marcel Iures, Florin Piersic Jr. si ceilalti - sunt excelenti. Operatorul Dinu Tanase isi arata, si in acest film, maiestria. Foarte bine scris scenariul (autori Razvan Radulescu si Alexandru Baciu), readuce in atentia publicului o problema spinoasa din istoria Romaniei. Nu ti-a fost frica s-o... "ataci"?

- Nu numai ca nu mi-a fost frica sa abordez tema asta, dar eu unul socotesc ca noi, romanii, trebuie sa ne asumam greselile trecutului. Nu sa le estompam. Poate ca si din aceasta pricina filmul acesta, romanesc, a trezit interesul cu care a fost urmarit peste tot pe unde a fost invitat, la festivalurile de la Salonic, Atlanta, Chicago, Toronto, Buenos Aires, Philadelphia, Melbourne.

- Regizor neobosit, calator pasionat pe urma filmelor sale, dupa o cariera asa de tumultuoasa si "incercata", daca ar fi sa-ti alegi o tara in care sa te "asezi", acum, in aceste vremuri atat de tulburi, unde ti-ai dori sa traiesti?

- Sa stii ca mie-mi place la mine, in Romania, la Pietrachioaia, in judetul Ilfov, la 20 de km de Bucuresti. Acolo mi-e bine, in casa mea la care tot "imbunatatesc" de vreo 10 ani, impreuna cu sotia mea, actrita Victoria Cocias.

- Stiu ca aveti o casnicie fericita. Stiu ca, desi e foarte ocupata la Teatrul Nottara, unde joaca in spectacole de succes, ea reuseste sa-ti creeze acel climat de care un artist cu o activitate atat de trepidanta ca a ta are nevoie. Cand v-ati cunoscut?

- In 1992. Iar de-atunci suntem impreuna. Si suntem fericiti.