Basarabia, altfel decat o stiti: Beria, Beria, ai umplut Siberia

File negre din istoria romanilor de peste Prut

In noaptea de 6 iulie 1949, intreaga Basarabie a fost cuprinsa de tipete, de impuscaturi Kalasnicov, de huruit asurzitor de camioane militare, de stafii inarmate care rupeau usile caselor si urlau la oameni intr-o limba straina, neinteleasa. De la un capat la altul al Basarabiei, se desfasura operatiunea banditeasca a Kremlinului, denumita conspirativ "IUG" (Sud), operatiune ce se derula conform Hotararii Biroului Politic al CC al Partidului Comunist al URSS nr. 1290-467ss (strict secret) din 6 aprilie 1949 "Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldoveneasca a chiaburilor, fostilor mosieri, marilor comercianti, complicilor ocupantilor germani, persoanelor care au colaborat cu autoritatile germane si romane, a membrilor partidelor politice, a gardistilor albi, membrilor sectelor ilegale, cat si a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus". Era al doilea mare val de deportari al romanilor de la Est de Prut. Hotararea prevedea "deportarea pe vecie in Siberia, Kazahstan si Asia Centrala a 11.293 de familii, cu 40.850 de oameni", care urmau sa fie transportati dincolo de muntii Ural, la mii de kilometri, in luna lui cuptor, cu 1573 de vagoane de vite, asamblate in zeci de esaloane ale mortii. 7620 de familii s-au ales cu dosare de "chiaburi", iar celelalte au fost acuzate de "colaborare cu fascistii si de apartenenta la partidele burgheze romanesti sau la secte religioase ilegale". Deportatilor li s-a interzis sa ia cu ei strictul necesar si orice bunuri materiale, intreaga lor avere fiind confiscata talhareste, fara nici un act sau proces verbal. Timp de decenii, aceasta fila neagra, scrisa de comunisti, a falfait si mai falfaie ca un zabranic peste destinul elitelor basarabene, smulse cu forta din vatra parinteasca si aruncate in pustietatile Siberiei si Kazahstanului.

Martorul de sub ciresi

Octogenarul Constantin Bobeica din comuna Codreanca, fostul judet Orhei, face parte din supravietuitorii gulagului siberian. Un martor viu, care dupa anul 1985 a spart tacerea si a inceput sa faca publice suferintele nestiute ale fratilor nostri, aruncati in neagra strainatate. Marturisirile sale constituie, deopotriva, atat un document al nedreptatilor si umilintelor, cat si unul al tariei si credintei in dreptatea lui Dumnezeu. L-am gasit pe "invatatorul satului", ca asa ii spun cu drag cei din Codreanca, in casuta lui cu veranda, acoperita din toate partile de pomi vigurosi, de nuci, prasazi (peri), caisi, visini si ciresi. O vie curata, cultivata pe terase, intregeste gospodaria frumoasa a inteleptului si blajinului profesor de limba si literatura romana. E singur in imparatia verde. Sotia a plecat "ceva mai la deal", pentru totdeauna. Copiii si nepotii locuiesc la Chisinau, dar vin la casa parinteasca in fiecare sambata si duminica. Se misca si isi gateste singur, iar pe 5 iulie, imi spune cu un suras plin de intelesuri, a ciocnit cu cei dragi un paharut de vin ecologic, pentru 85 de ani impliniti. Vorbim despre situatia din Moldova, si octogenarul imi spune ca nu pleaca la Domnul pana nu vede tara libera de comunism. Apoi, ii cade o umbra pe fata, cand incep sa-l intreb si sa-i rascolesc amintirile din iulie 1949 si cei sapte ani nesfarsiti de exil. Oricat de tare se tine, ochii i se umezesc si face pauze lungi, cand imi vorbeste cum si-a inmormantat mama in pamantul inghetat al Siberiei. Langa icoana din casa, langa opait, imi arata un vas mic, in care pastreaza pamantul adus din Sadrinsk, de la mormantul mamei. O lacrima tacuta, amara cat o viata de om, i se prelinge pe obraz si cu greu ma abtin sa nu-l imbratisez, sa-i iau macar un pic din suferinta si sa imprastii amintirea dureroasa din iarna anului 1956.

Un cuptor pe roti

"In noaptea de 6 iulie 1949, eu ma aflam la Chisinau, la sesiunea de vara. Terminam anul trei de facultate la Institutul pedagogic. Nu aveam de unde sti ca mama, sotia Grada si fiica noastra, Lenora, de 3 luni, fusesera aruncate pe la miez de noapte intr-un camion militar si duse intr-o directie necunoscuta. Pe mine m-au luat direct de la lectii, a doua zi, spunandu-mi taios ca sunt arestat, si eu, si familia mea. I-am intrebat pentru ce, dar enkavedistii mi-au interzis sa pun intrebari. Imbrancindu-ma in camion, m-au dus la gara Chisinau, intr-o fundatura unde erau adunate sute de vagoane incercuite de militari. De peste tot rasunau ordine in limba rusa, urlete, tipete si bocete de femei, planset nesfarsit de copii, care rabufneau din vagoanele inchise si pazite de soldati. Un tablou de cosmar, de poarta a iadului, care nu poate fi descris, fiindca si azi, dupa 60 de ani, ma ia groaza si ma trec fiori reci cand imi amintesc. In acele clipe de infern, nu stiam ca majoritatea bocetelor infioratoare erau provocate de enkavedistii care rupeau cu brutalitate familiile in doua: barbatii aparte, femeile si copiii aparte. Nimeni dintre arestati nu stia ce va fi cu noi, iar eu, naivul, credeam ca sunt escortat la vagonul in care se afla familia mea... M-au aruncat intr-un cuptor cu 80 de suflete, toate din raionul Criuleni. Ai mei, se vede, erau burdusiti in alt vagon.La 7 iulie, esalonul nostru a iesit din gara Chisinau si a luat-o intr-o directie necunoscuta. Cand, prin ferestruica de o schioapa, am zarit ca trecem Nistrul, m-a apucat o durere neinteleasa de inima, am simtit in adancul meu cum se intind si se smulg radacinile din mine, m-a apucat o teama ca vad pentru ultima oara pamantul natal si m-am simtit asa de mic si de strain, incat mi s-au impaienjenit ochii. Din mersul trenului, prin perdeaua de lacrimi, scumpa icoana a Basarabiei se facea tot mai indepartata si mai trista, pana am pierdut-o in rosul unui amurg sangerand. Ce a urmat nu are cum sa incapa in cuvinte sau in episoadele celui mai tare film de groaza: inchipuiti-va un vagon metalic, pentru transportul animalelor (marfar), cu o singura ferestruica zabrelita, in care, ca scrumbiile in cutie, stau ticsite 80 de fiinte vii, care au nevoie de aer, de apa, de un colt izolat, de un WC, pentru ca maturii si copiii sa poata sa-si faca nevoile. Nimic din strictul necesar pentru un drum nu gaseai in cusca metalica, in care 80 de oameni si de copii se sufocau din cauza mirosului de vite, a zapuselii, a aerului imputit si a lipsei de oxigen. Mai ales in timpul zilei, cand soarele de iulie incingea metalul si vagonul se transforma intr-un cuptor pe roti. Temperaturile inalte ne coceau de vii. Sunt convins ca daca deportatii nu ar fi avut o credinta adanca in Dumnezeu, in pedeapsa divina pentru sinucidere, multi dintre ei si-ar fi pus capat zilelor sau ar fi murit de la arsita ucigatoare. Mult a contat pentru supravietuirea fiecaruia ca oamenii de atunci, desi nu se cunosteau intre ei, aveau o cumsecadenie nativa, se purtau ca intr-o familie, erau foarte intelegatori si, pe rand, duceau copiii si femeile langa ferestruica, sa rasufle aer curat, sa-i bata vantul, sa vada cerul de afara. Barbatii aveau un calm de necrezut, nu dadeau nici un semn de panica sau de revolta. Si femeile si copiii se mai linisteau cand ii vedeau atat de calmi. Aproape nimeni dintre deportati nu cunostea limba rusa, si cand trenul se oprea in nesfarsitul stepelor sau la unele statii parasite, soldatii racneau sa coboram din vagoane si sa ne facem treburile. Moldovenii erau rusinosi, nu aveau deprinderea sa-si faca nevoile in public, impreuna, parinti si copii, barbati si femei. Eram singurul cunoscator de limba rusa din esalon si le-am lamurit soldatilor sa dea drumul mai intai femeilor si copiilor, apoi barbatilor, dar ei nu intelegeau ce e cu aiureala asta si ne priveau ca pe niste apucati. Cand au vazut ca barbatii nu coboara din vagon, pana ce femeile si copiii nu revin, au spus ca suntem "burjui" si ca nu degeaba ne duc la "ursii albi". Abia atunci am inteles ca esalonul nostru tine calea spre Siberia. Totusi, nu eram siguri, fiindca intre barbati se vorbea ca rusii duceau multe esaloane in pustiu, le lasau inchise pe o linie moarta, pana pierea si putrezea toata lumea din vagoane. Cand dupa un an sau doi deschideau vagoanele, acolo erau doar mormane de schelete. Ba se zvonea chiar ca la unele esaloane le dadeau foc cu tot cu oameni, in altele aruncau grenade in vagoane si trageau cu mitraliera, pana ii ucideau pe toti. Dupa trei saptamani de arsita nebuna, de transpiratie pana la istovire si deshidratare, de injuraturi si tacanit neintrerupt de tren, de sete cumplita si aer imputit, de oameni care si-au dat sufletul pe drum, de scene de groaza (in una din statii, am vazut o femeie iesita din minti, iar la alta, doi parinti carora paza le permisese sa-si ingroape langa terasament copilul decedat), in noaptea de 23 iulie, esalonul a fost tras intr-o padure de conifere. Mirosea a rasinoase si a mlastina. Soldatii injurau tantarii si deportatii. Din vorba lor, am inteles ca am ajuns la destinatie, ca suntem in Tiumenia, o regiune de 9 ori mai mare decat teritoriul Frantei. Oare cea mai umilitoare, groaznica si de neimaginat calatorie, cu unul din esaloanele mortii, luase sfarsit? Eram vii! Priveam unii la altii si nu ne recunosteam: nebarbieriti, uscati sau umflati de foame, zdrentuiti si murdari, umbre miscatoare care nu stiam ce ne asteapta maine... Eram vii?"

Targul de robi

"In zori, ne-au scos din marfare, ne-au numarat, au sters din lista oamenii decedati pe drum si ne-au pus sa semnam pe propria raspundere ca orice tentativa de evadare din localitatea in care vom fi repartizati inseamna 25 de ani de ocna silnica. Apoi, la ordin, am fost dusi in apropiere, intr-o localitate destul de mare. Acolo eram asteptati de un grup de "nacialnici", iar ceva mai departe, langa cordonul de soldati, se imbulzeau, ca la urs, bastinasii, care inca nu stiam de ce ne priveau incruntati si cu ura neascunsa.In timp ce "nacialnicii" ne studiau cu privirea si discutau cu ofiterii care ne adusesera, sa vada cine si ce poate face, localnicii au inceput sa arunce cu vorbe grele in noi: "ucigasilor, banditilor, fascistilor - voi ne-ati ucis barbatii si copiii in razboi. Acum ati venit sa ne luati si painea de la gura". Si ne fluturau amenintator din pumn. Moldovenii se uitau spre mine ca la un cunoscator de limba rusa si ma tot intrebau nedumeriti: "Ce vor oamenii iestea de la noi, ca nu le-am facut nici un rau?". Peste putin timp, am participat ca marfa vie la targul de sclavi. Sefii din diferite localitati veneau in fata deportatilor, se uitau la statura si varsta lor, la musculatura si ii intrebau daca nu sufera de boli, daca stiu sa lucreze la pamant, daca au ingrijit vreodata animale si, fara sa primeasca un raspuns, aruncau cate o injuratura de birjar. Cam peste doua ore, targul de moldoveni era ca incheiat: ramasesem eu si cativa batrani chinuiti, trecuti de 70 de ani. Cine ar fi avut nevoie de un intelectual in Siberia? Cand au venit iarasi la mine, am vorbit in rusa cu ei si le-am repetat ca am studii superioare neterminate, ca am lucrat cu elevii, ca stiu trei limbi straine si vreau sa predau in scoala. De asta data au inceput sa tipe, de parca le-as fi spart, din gresala, o lada cu vodca: "Cum, tu, dusman al puterii sovietice, sa inveti generatiile tinere, generatii care trebuie sa construiasca comunismul? Cum sa-ti incredintam copiii poporului tie, un dusman al poporului? Sa nu te mai auzim de scoala! De maine ai sa fii lemnar, ai sa faci sanii! Atat! Daca nu te duce capul la nimic, ai sa pieri de foame, ca e plina Siberia de oasele inteleghentiei"."

"Natmen": dusman al poporului

Din primele zile pe pamant siberian, cam peste tot, descopeream aceleasi priviri incarcate de ura ale bastinasilor si aceleasi acuzatii ca suntem fascisti si asasini, iar puterea sovetica e prea blanda si umana cu niste criminali, care trebuiau impuscati pe loc sau dusi la minele de uraniu, nu stramutati cu traiul dintr-o parte in alta. La Armizon, localitatea in care am muncit ca lemnar, am gasit o singura familie de basarabeni, intelectualii Gheorghe si Valentina Caminschi din Balti, deportati inca din iunie 1941. Avocatul Gheorghe Caminschi, poate si din cauza diferentei de varsta, a ramas pentru mine o carte inchisa, desi discutam destul de deschis mai multe probleme dureroase. Nu-l credeam ca pecetea de "dusman al poporului" e mai greu de dus decat foamea zilnica, decat dezmembrarea familiei si decat gerurile si vifornitele, decat roiurile de tantari si tauni, decat milioanele de plosnite care ne transformau noptile in cosmaruri. "Esti tanar si s-ar putea sa-ti dea voie sa te intorci acasa, dar acolo o sa gasesti alti oameni, lumea nu te va primi ca pe un martir, ci ca pe un dusman al poporului si, tine minte, lumea niciodata nu o sa fie de partea ta, ci va fi de partea puterii". Nu-l credeam. Pe urma am avut discutii cu familia de nemti Langoffer, deportati de pe Volga, de la care am retinut ca e cumplit sa fii nerus in Rusia, ca macar sa ai stea in frunte, dar daca faci parte din alt neam, esti tratat ca om de mana a doua.Nici pe Langofferi nu i-am crezut pana la capat. Apoi ne-am despartit, fiindca in urma demersurilor mele catre diferite instante, la inceputul lui 1950, am obtinut dreptul sa ma transfer la familia mea, la Krutiha, localitate care se afla cam la 500 de km de Armizon. A fost cea mai mare bucurie traita de mine in 7 ani de GULAG, cand mi-am imbratisat mama, sotia si fiica. O bucurie ce-avea repede sa fie umbrita. Acolo, timp de aproape 7 ani, le-am dat dreptate si lui Caminschi, si lui Langoffer, gustand zilnic din otrava servita de autoritati si bastinasi din doua cupe la fel de veninoase: dangaua cu insemnele de "dusman al poporului" si statutul de a fi "natmen", adica moldovean (orice nerus, indiferent de nationalitate, era numit natmen, adica minoritar etnic - n.a.). Cand, in februarie 1956, am primit hotararea judecatii de reabilitare, am avut iluzia ca m-am spalat de pata murdara si rusinoasa pusa pe noi de un regim criminal, ca am scapat de complexul vinovatiei, dar, de-a lungul vietii, cu si fara ocazie, cand era vorba de victimele comunismului, de deportarile criminale, auzeam cam aceeasi parere: "se vede ca totusi au facut ei ceva, daca i-au deportat". Atat cei de sus, cat si cei de jos bateau saua sau imi spuneau pe fata, deschis, ca statul sovietic a fost ingaduitor cu mine si cu familia mea lasandu-ne sa revenim la bastina, in Moldova. Si azi, dupa 60 de ani de la oribila crima a Kremlinului, puterea de la Chisinau considera ca atunci, in 1949, partidul a procedat corect, iar vina o poarta dusmanii de clasa.

Boierii Siberiei

Siberia era plina de moldoveni. Femeile noastre, ca sa-si reverse durerea instrainarii, compuneau diferite cantece, dar cel mai sfasietor era: "Beria, Beria,/ Ai umplut Siberia/ Nu cu hoti, nu cu talhari,/ Cu moldoveni gospodari.// De la sapa, de la plug/ I-ai luat pe toti buluc/ Din livezi si de la vii/ I-ai adus in reci pustii.// I-ai adus cu mic, cu mare,/ Sa-ndure zile-amare,/ Amare si inghetate,/ De vii, de morti blestemate.// Fi-ti-ar, Berie, sa-ti fie,/ Sa n-ai scanduri de sicrie,/ Sa zdohnesti ca un bandit,/ De tot neamu-afurisit.//".
Cand obtineam invoire sa plec in Sadrinsk, centrul raional, un orasel cam la 50 de km de noi, peste tot auzeam vorba romaneasca. Dupa socul din iulie 1949, cand au fost smulsi de la bastina, de la pamant, de la neamuri si traditie, cand le-a fost confiscata intreaga avere, cand au fost aruncati in pustiurile si baracile siberiene, cate 2-3 familii intr-o cameruta de 8-10 m patrati, dupa acel soc devastator, moldovenii si-au revenit treptat si au impus valorile si modul lor de viata, in localitatile de exil. Deportatii au cautat permanent buna convietuire cu comunitatile locale, dar rusii indoctrinati si orbiti de morbul superioritatii ii tratau pe "dusmanii poporului" ca pe paria, exploatatori hrapareti, oameni de prisos si periculosi, in drumul lor spre comunismul mondial. Ca sa vorbim deschis: ce civilizatie am gasit noi acolo de isi dadeau aere de superioritate? Nici cel mai uitat si prapadit sat din Basarabia nu arata asa de jalnic si inapoiat ca satele siberiene. Propaganda goala, coada de paun! Case de nimic, rablagite, neincapatoare, incarcate de paduchi si plosnite, neingrijite cu deceniile. In nici un sat nu am vazut un gard sau o poarta. Macar arbori nu aveau la margine de drum sau langa casa. Femei ametite, barbati agresivi, beti crita, care cautau scandal cu deportatii si isi ciomageau sotiile ca niste turbati, copii vagabonzi, pusi pe furturi si trandaveala. Lesbianismul, de care moldovenii se cruceau cand auzeau ca Masa e insurata cu Dasa, era frecvent practicat in satele siberiene. La inceput, si ultima lepadatura din sat, iesita dupa o betie din sant, iti scuipa in obraz si te improsca cu un pachet de cuvinte murdare, fiindca se stia ca daca apare un conflict intre localnici si deportati, fara nici o cercetare, deportatii erau vinovati si urma "catorga" (ocna). Unele bastinase aveau cerul gurii negru, ca moldovencele aveau barbati, copii, familie, si nu erau snopite in batai ca ele, ci se intelegeau si se ajutau. Vai, ce soc a fost cand moldovencele au inceput sa nasca.Tipau ca ele trebuie sa robeasca, nu sa inmulteasca... dusmanii poporului. Cand am intampinat anul nou 1950 si noi am inceput, dupa datina strabuna, sa colindam familiile si cunoscutii, sa uram si sa jucam "Capra", bastinasii au inmarmurit la vazul acelui spectacol stravechi, le-a disparut pe un timp duhul sovin, aerele de superioritate. Iar in 1951, cand am obtinut dreptul sa ne construim case individuale, coada de paun s-a micsorat, fiindca in scurt timp, in Krutiha a aparut "mahalaua" moldoveneasca, un sat in sat, cu case spatioase, cu fantani, gard si poarta, cu pomi fructiferi si zarzavaturi in gradina. Cu flori in feresti, "ca acasa": muscate, craciunel, busuiocel. Si casele le-am imprejmuit cu brauri de flori, ca in Moldova, si pe langa gard am plantat malini, calini, mesteceni. Personal, am adus primii 7 meri de soiuri rezistente la ger, care s-au adaptat si au inceput sa rodeasca. Peste tot unde moldovenii puneau mana, pamantul Siberiei invia. Colhozul local, vesnic dator si cu mana intinsa, moldovenii l-au pus pe picioare si l-au facut bogat. Dar cate unelte agricole au inventat baietii nostri! Veneau din alte localitati la atelierul unde lucram strungar, sa le facem cultivatoare, pluguri, grape, coase, greble, sape etc. Teodor Cobaleanu, un flacauan din Dereneu, Calarasi, devenise un agricultor cu renume in regiune. Dupa moartea lui Stalin, am ajuns o comunitate peste care nu mai puteau calca abuziv, cand le abatea, nici localnicii, nici autoritatile. In 1955, ne-a vizitat o comisie de la centru: seful enkavedist, cand a vazut mahalaua "boiereasca" a moldovenilor, a exclamat in public: "Aveti noroc ca s-au schimbat timpurile, ca statul ar trebui sa va deschiabureasca inca o data si sa va duca in lagarele din Vorcuta". Si inca un aspect esential in civilizarea Siberiei: satele de acolo nu aveau biserici si viata spirituala, asa ca moldovenilor le-a revenit misiunea sa mentina focul credintei pe un pamant strain, dar ortodox. Cu toata "reeducarea comunista" si amenintarile autoritatilor sa nu practicam ritualurile religioase, moldovenii au stat uniti sub crucea lui Dumnezeu. In taina faceam rugaciunile, botezul, cununia si inmormantarile. Sarmana mama, cand a fost smulsa pentru totdeauna din casa ei de la Codreanca, a luat cu ea cea mai scumpa avere - icoana de cununie, pe care a tinut-o cu ea pana a fost coborata in pamantul inghetat de la Sadrinsk. Nu pot uita ca atunci cand s-a nascut a doua noastra fetita, bolnava si distrofica, viata copilei atarna de rugaciunile fierbinti ale mamei, care ne implora, pe mine si Grada, sa plecam pe ascuns la o biserica si sa o botezam. Fetita plangea incontinuu, nu se dezvolta, murea in bratele noastre. Comenduirea ne-ar fi arestat, daca paraseam Krutiha fara invoire. Iar seful ei, Axentiev, avea inima de caine in el. Atunci, mamei i-a venit ideea sa-l invite pe fratele ramas in Moldova in vizita, iar cand comenduirea ne-a invoit in oras sa-l intampinam la gara, mama a luat nepotica si a plecat la biserica, unde a botezat-o. Din clipa cand a fost botezata, fata s-a cumintit, a inceput sa doarma linistit si a crescut ca un copil normal. Dupa moartea calaului tuturor popoarelor, Stalin, mai multi rusi veneau la moldoveni sa ia agheasma, lumanari, sa intrebe de sarbatorile ortodoxe, de un ritual sau altul. Pana la urma, am reusit sa ne infratim cu unii rusi locali, nu in temeiul ideologiei comuniste, ci al reintoarcerii lor catre ortodoxie.

1956, 1979, 2009

Mama a murit de inima rea: strainatatea o chinuia, dorul de casa, de satul natal, de neamuri o baga in pamant. In 1955, majoritatea familiilor de moldoveni au fost reabilitate si au plecat la bastina. Dosarul familiei noastre, acuzate de nationalism romanesc, circula incet de la o instanta la alta. Cand a observat ca ramanem cam singuri in Krutiha, in februarie 1956, mama a cazut la pat si in doua saptamani am pierdut-o. Singura mangaiere a fost ca am reusit s-o ingropam dupa randuiala crestina, cu preot, in cimitirul bisericii ortodoxe de la Sadrinsk. De necrezut, dar a doua zi dupa inmormantare, am primit certificatul de reabilitare si dreptul sa revenim acasa. Pe mama am lasat-o in pamant strain, pentru totdeauna... Cumplita vama a GULAG-ului comunist.
Dupa 23 de ani, in 1979, am facut 8 mii de km si am venit cu sotia mea, Grada, sa tamaiem si sa ingrijim mormantul mamei, sa revedem locurile deportarii. Nici in 1949, la deportare, nu mi s-a parut acea regiune atat de goala, posaca si deprimanta. Peste tot lume imbatranita si sate pustii. Ce priveliste dezolanta reprezenta Krutiha tineretii noastre... La plecare, deportatii lasasera un sat viu si un colhoz bogat. Acum, vantoaicele suierau prin balarii, prin case parasite si terenuri agricole paraginite. Putinii locuitori pe care i-am gasit, tot beti erau, ca in ziua cand am plecat, in 1956. Mahalaua moldoveneasca era ocupata de localnici, dar casele nu fusesera ingrijite de la plecarea noastra. Livezile plantate de "dusmani" se salbaticisera. Florile disparuse. Proprietarul casei mele imi arata disperat la gradina, la pomii de mar, si se jeluia ca nu vor sa rodeasca (cum sa rodeasca daca nu au fost curatati si lastariti niciodata?). Am trecut prin cimitir si am ridicat mormintele fratilor nostri ramasi sa zaca in pustiul siberian. Le-am tamaiat si am aprins cate o lumanare. Temutul sef de comenduire Axentiev zacea, si el, sub un obelisc jerpelit. Cineva i-a smuls fotografia si a pus acolo o imagine cu un caine buldog. Ne-am rugat la Domnul sa-l ierte, daca poate.
...La inceputul lui iulie 2009, cu ocazia celor 60 de ani de la monstruoasa crima a Kremlinului, deputatul Hotineanu, nascut in Siberia, a propus in sedinta Parlamentului R. Moldova un minut de reculegere in memoria victimelor staliniste. Deputatii comunisti au refuzat sa se ridice in picioare, chiar daca parintii sau buneii unora dintre ei au fost deportati in iulie 1949, iar cativa dintre deputati se nascusera in Siberia. Sa fi avut dreptate batranul Caminschi, atunci cand vorbea despre imposibila reabilitare a "dusmanilor poporului" in URSS? Imperiul raului s-a prabusit, dar nu si veninul pe care l-a lasat in sufletele ostaticilor comunismului sovietic."

Intre stele si tarane

Batranul profesor Constantin Bobeica pare detasat de varsta si de necazurile fizice care, tot mai des, ii dau tarcoale. Continua sa multumeasca Domnului pentru zilele daruite si sa fie incantat de fiecare rasarit de soare, dar cam de 9 ani, el se impotriveste, totusi, scurgerii timpului si isi aduna viata in... carti. Indemnat de mai multi oameni de cultura, octogenarul profesor aduce in scris marturii si documente inedite din viata Basarabiei, reinvie in amintiri perioada interbelica, ruperea de Tara si "eliberarea" impusa cu tancurile rusesti in iunie 1940, anii de razboi si de foamete organizata, deceniul de genocid sovietic (1940-1950), cand peste un milion de romani basarabeni au fost ucisi sau deportati. Neinvinsul basarabean si-a botezat cartea vietii "Intre stele si tarane", daruindu-ne astfel nu o biografie individuala, ci o biografie a rezistentei neamului romanesc de la Est de Prut. Iar sarma ghimpata nu are cum sa nu rugineasca... Or, cum ma intreba octogenarul Constantin Bobeica, cine ar fi crezut, la Kremlin sau la Cotroceni, acum doua decenii, ca tricolorul nostru va falfai in toate localitatile si primariile din R.Moldova, iar basarabenii isi vor caligrafia dorurile si aspiratiile de reintregire in alfabet latin?!