Rosia Montana in viziunea unui profesionist al micului ecran

In ultima vreme, televiziunile vinovate de a fi difuzat "spotul minciunii nationale", referitor la cele 4 miliarde de dolari de la Rosia Montana, au incercat sa ridice cat de cat fruntea din noroi.

Din pacate, din trei incercari, doar una a reusit. Daca la Antena 3 si B1TV, unde au avut loc incercarile nereusite, doamna Vranceanu Firea, respectiv Radu Moraru (Nasul) au fost de-a dreptul ridicoli, executand fara sa cracneasca o comanda sanctionata de sute de telespectatori pe forumuri, la Realitatea TV, Mihai Tatulici, asa cum era de asteptat, a punctat cu succes, aducand postului cea mai mare audienta din istoria emisiunilor "Strada, Scoala si Spital". Prima caracteristica a emisiunii desfasurate, inspirat, chiar in craterul creat de minerii lui Ceausescu, a fost cunoasterea temei de catre moderator. In mare contrast cu cei amintiti mai sus, Tatulici citise sute de pagini despre Rosia, se documentase zile intregi in sat, printre oameni, la primarie, la judet, la Rosia Poieni. Nu mai putin important, vizitase Rosia de patru ori, luase interviuri separate opozantilor, pentru a fi sigur ca are cuvantul lor in prim-planul desfasurarii actiunii. In acest fel, profesionistul Mihai Tatulici a aratat ca tine prea mult la prestigiul sau de om de televiziune, construit intr-o viata, pentru a accepta sa faca jocurile cuiva.

La Rosia Montana, si primaria este proprietatea unei companii straine!

Nu pot spune ca emisiunea de duminica, 28 iunie, a fost perfect echilibrata, intre suporterii si opozantii proiectului. Mi s-a parut ca cei dintai au tinut mai mult microfonul, daca-i socotim si pe oficiali in randul goldistilor. Dar a fost pentru prima oara in istoria ultimilor 13 ani de cand RMGC a pus talpa in Apuseni cand saracia dirijata, interzicerea dezvoltarii alternative, sfidarea legilor si a drepturilor omului, a dreptului de proprietate au fost luate in discutie in direct si la o ora de varf, de catre un post de televiziune. A fost, in sfarsit, pusa in fata natiunii vina istorica a autoritatilor, care nu s-au implicat in zona, lasand ca legea s-o faca o corporatie straina, care detine in proprietate pana si cladirea primariei si care plimba asa-zisele "ONG-uri afiliate" in jeep-urile sale! Razboiul de la Rosia Montana, declansat de autoritati si compania miniera, a fost adus pe micul ecran prin intrebari inteligente, punctuale, dramatice. Pe fundal, taberele au fost aproape sa se ia la bataie: de o parte, fostii rosieni care si-au vandut casele si care astazi "mor" de foame si vor cu orice pret locuri de munca, alaturi de comunitatea de rromi necalificati, care cred ca vor da lovitura prin deschiderea minei; de cealalta parte, proprietarii de fanete, livezi si gradini, din asociatia Alburnus Maior, pentru care mineritul a ramas doar o poveste de tinerete si pentru care conteaza exclusiv dezvoltarea agro-turistica, culturala si pastorala a comunei lor. De o parte, sustinatorii distrugerii unui patrimoniu unic in Europa; de cealalta, Fundatia Soros si proiectele sale de dezvoltare alternativa, ignorate de un stat "nevertebrat". Pe scurt, o emisiune binevenita, ce se cere continuata pe coordonate mai precise, deoarece 96% dintre romani nu vor instrainarea singurei avutii nationale ce ne-a mai ramas.

"Abia de foarte putina vreme am inceput sa ne gandim la mineri ca la fiinte umane"

Pentru a pune in evidenta adevarata fata a companiilor canadiene de exploatari aurifere, raspandite in toata lumea, consider relevant urmatorul citat de pe un forum al prestigiosului ziar canadian "Globe and Mail" (www.globeandmail.com, 21 oct. 2005). Jurnalistul Elliott Leyton, din Paradise, Newfoundland, scrie: "Nu stiu de ce am fi surprinsi sa aflam ca firmele canadiene de minerit continua sa opereze in strainatate, fara nici o etica si fara nici o grija pentru mediu. Au facut acelasi lucru dintotdeauna, chiar in Canada. Cand ma documentam pentru cartea mea, "Dying Hard", un studiu privind impactul bolilor profesionale intr-un oras minier canadian (moartea a circa o suta de mineri si crearea in acest fel a sute de vaduve si orfani), primul lucru pe care mi l-a spus un director de mina a fost acesta: "Stii, abia de foarte putina vreme am inceput sa ne gandim la mineri ca la fiinte umane". Asta spune totul".