Tablitele de la Tartaria

- expuse intr-o expozitie jubiliara, la Cluj

A trecut aproape o jumatate de secol de cand Nicolae Vlassa, un arheolog clujean, scotea din adancurile pamantului, in situl de la Tartaria, trei tablite de lut, cu semne care aveau sa bulverseze intreaga lume. In satul transilvanean dintre Sebes si Orastie, iesea la iveala cea mai veche scriere a umanitatii, pe care specialistii au datat-o in mileniul al V-lea i.Hr., cu o mie de ani mai devreme decat celebra scriere sumeriana. Descoperirea uluitoare care schimba, practic, intregul curs al istoriei stravechi a umanitatii a iscat insa in Romania mai multe controverse decat aprecieri si i-a adus lui Vlassa critici cu nemiluita, cele mai acerbe chiar din partea fostilor colegi de la Cluj. Incepand cu gravele si aberantele acuzatii cum ca tablitele ar fi fost falsificate, pana la diferitele interpretari ale semnelor pe care acestea le poarta, tezaurul de la Tartaria a creat discordie in lumea oamenilor de stiinta si a ramas cvasinecunoscut publicului larg. Totusi, in ultimii ani, lucrurile par a se schimba oarecum: cercetatorii dezbat problema Tartaria la nenumarate simpozioane internationale, in timp ce acasa, la Cluj, Muzeul de Istorie a Transilvaniei, in a carui custodie se afla tablitele, organizeaza luna aceasta o expozitie speciala, dedicata scrierii danubiene si acestor adevarate monumente ale istoriei omenirii.

Descoperirile

Era ultima zi pe care Nicolae Vlassa si echipa lui de sapatori, printre care se numarau si elevi de la scoala din sat, aveau sa o petreaca in situl de la Tartaria. Cercetasera locurile timp de cateva luni si gasisera diferite resturi de ceramica si alte artefacte dintr-o straveche civilizatie. Cand sapaturile erau ca si incheiate, in sectiunea cascata in adancul pamantului a iesit la iveala groapa, aidoma unui oval galbui, de marimea unui copil. Vlassa a fotografiat-o din fata si din profil si a dat apoi spaclul celui mai dibaci elev, insarcinandu-l sa o goleasca, in timp ce el se departase la vreo 30 de metri, langa urmatoarea sapatura, pentru a desena alte profile. De aici, prima controversa: unii arheologi l-au acuzat pe Vlassa ca nu a facut schite, ca nu a impartit groapa in carouri, pentru ca sapatura sa fie facuta pe bucati, si ca nu s-au luat materiale de adancime. Elevul cu pricina a golit pur si simplu oul cel galbui si a impaturit toate obiectele gasite intr-o hartie, asa, amestecate cu pamant, fara ca cineva sa le banuiasca adevarata insemnatate si fara a fi fotografiate in momentul scoaterii la lumina. Mult mai tarziu, cand se aflase cate ceva despre descoperirea uluitoare de la Tartaria, un alt fost elev din sat a povestit cum el si colegii lui vazusera piesele dupa ce au fost scoase din pamant. Nestiind insa sa faca diferenta intre tablite si celelalte obiecte de cult gasite laolalta, zvonul s-a imprastiat ca n-au fost doar trei, ci mult mai multe. De aici, a doua suspiciune: Vlassa a pomenit in primul sau raport despre 26 de piese, dar inventarul de la Muzeul de Istorie are doar 13. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu celelalte, daca au existat cu adevarat sau daca s-au prapadit, purtate fiind din mana in mana, in graba acelor ultime ceasuri petrecute pe santierul arheologic.
Convins fiind ca daduse peste un sanctuar, Vlassa a adus la Cluj pachetul de la Tartaria, pentru a analiza piesele in conditii optime. Aici s-a iscat, insa, a treia mare problema, care nu a fost elucidata nici pana in ziua de astazi. In timpul spalaturilor de rutina de la laborator, pe tablite s-au descoperit depuneri de culoare alburie, interpretate ca fiind urme de calcar. Chimistii, profesionisti adevarati, dupa toate marturiile vremii, au decis atunci sa le introduca in apa si apoi in acid clorhidric diluat, pentru a le curata. Tablitele au devenit insa friabile, iar in interiorul inciziilor a iesit la iveala un lut crud. Dupa mai bine de 40 de ani, s-a identificat, de fapt, ca depunerea albicioasa provenea de la laptele de var din continutul materialului. In momentul in care au vazut ca devin sfaramicioase, Vlassa si echipa lui au introdus tablitele in lac, intr-o etuva de vid, pentru a le impregna si in adancime. Ei bine, colegii sai arheologi "binevoitori", care au raspandit acuzatiile de fals in legatura cu aceasta descoperire epocala, au lansat zvonul ca Vlassa ar fi ars din nou tablitele intr-un cuptor, ceea ce face imposibila tratarea lor cu termoluminiscenta si, implicit, impiedica datarea lor cu exactitate. Altii au mers mult mai departe, spunand ca Vlassa ar fi "plantat" el insusi tablitele in groapa de la Tartaria, sau, chiar mai rau, ca si le-ar fi insusit din arsenalul Muzeului, din colectia descoperirilor de la Turdas, ale baronesei Zsofia von Torma.
Cert este ca, din cauza tratamentului la care au fost supuse initial, tablitele nu mai pot fi datate cu radiocarbon (sau C14), asa ca suspiciunile referitoare la vechimea lor continua sa planeze si astazi. Cum altfel, cand la mijloc se afla, nici mai mult, nici mai putin, decat o teorie zguduitoare, care schimba complet harta preistoriei mondiale: datorita celor cateva semne de la Tartaria, leaganul umanitatii se muta din Mesopotamia in Balcani! Chiar aici, pe pamanturile noastre, este posibil ca o civilizatie sa se fi format cu un mileniu inaintea altora, mult mai celebre si puternice, cum ar fi cele din Sumer si Egipt. (Exista istorici germani care afirma pana in ziua de azi ca pe teritoriul Romaniei a existat "Die alte Europa", vechea Europa, o civilizatie premergatoare celei egiptene, grecesti si romane -n. r.)
Desi datate doar indirect, prin analiza celorlalte piese gasite in aceeasi groapa, tablitele de la Tartaria au insa de partea lor un argument solid, sustinut de cercetatori de vaza: ele nu sunt izolate, ci apartin unei intregi retele de comunicare din zona danubiana. Profesorul Horia Ciugudean, arheolog expert in subiectul Tartaria, atrage cu precadere atentia asupra acestui aspect: tablitele nu au aparut din neant! "Exista sute de fragmente ceramice de vase cu simboluri ideografice din perioada neoliticului, pe Valea Muresului, la Turdas, Limba, Daia Romana etc., care dovedesc clar inceputul unui sistem abstract de comunicare. Chiar daca mai tarziu acest sistem nu a evoluat aidoma celui din Mesopotamia, el trebuie evidentiat pentru importanta lui covarsitoare."
Tablite asemanatoare au fost gasite in colina de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, insa acestea corespund mileniului III i.Hr. Ele sunt reprezentate de cateva sigilii de lut, dintre care unul - rotund, cu diametrul de 6 cm - are gravate semne pictografice si este impartit in patru sectoare clar delimitate, la fel ca tablita discoidala de la Tartaria. La fel si la Gracianita, in nord-vestul Bulgariei, s-au gasit doua platouri de dimensiuni reduse. Pe fundul unuia se poate recunoaste reprezentarea schematica a unei fiinte omenesti sau divinitati, iar cel de-al doilea releva o decoratie care ar putea fi o forma de scriere apropiata de cea de pe sigiliul de la Karanovo si de una dintre tablitele de la Tartaria.

Noutati spectaculoase

Inainte de a-si pune problema descifrarii semnelor de pe cele trei tablite (dintre care doua sunt acoperite cu reprezentari stilizate de animale, copaci si diferite obiecte, iar cea de-a treia, de forma discoidala, cuprinde patru grupuri de semne, despartite prin linii), Vlassa si urmasii sai au incercat sa interpreteze contextul in care fusesera gasite acestea. Din groapa de forma ovala de la Tartaria, se scosesera la lumina oseminte, idoli de lut si alabastru, precum si o bratara din scoica rara, numita Spondylus, care se gaseste doar pe tarmurile mediteraneene.Vlassa a interpretat acest ansamblu ca fiind groapa unui saman sau mare preot, care fusese ars si ingropat cu tot inventarul sau de obiecte, din cauza unor preziceri gresite. Mult mai tarziu, profesorul Gheorghe Lazarovici, impreuna cu asociatii sai, au dat osemintele la analiza la Iasi, si au descoperit ca ele apartinusera, de fapt, unei femei, in varsta de 55-60 de ani, suferinda de osteoporoza. Urmele de arsura identificate initial erau de fapt pe un os de animal, in timp ce oasele femeii aveau urme patologice, fie de TBC osos, fie de o forma veche de sifilis osos. In 2005, fragmente din mana femeii, precum si material din nivelele inferioare ale bordeiului langa care se gasea groapa, au fost trimise pentru datare cu C14 la Roma. Rezultatele au fost spectaculoase: vechimea osemintelor femeii a fost stabilita la 632565 de ani, iar cea a osemintelor din bordei la 623565 de ani. Ea putuse, astfel, sa fie contemporana cu bordeiul acela sau cu un alt bordei din zona. Interpretarea initiala - aceea de groapa rituala - era sustinuta de faptul ca obiectele fusesera sparte ritual - mai putin doua dintre ele, in forma de falus, care fusesera lasate intregi, pentru ca altfel ar fi adus necaz comunitatii. Mergand mai departe, prof. Lazarovici arata cum femeia avusese probabil un statut foarte important, din moment ce scheletul ei fusese lasat in aer liber intre 1 si 7 ani, pentru a se descarna, inainte de a fi ingropat. O legatura se poate face aici cu obiceiurile care exista si astazi la noi, dar pe care le aveau si indienii vechi, de a dezgropa mortii si a spala osemintele, dupa o perioada de 7 ani. O alta conexiune se poate trasa cu cultura amerindiana, in care scheletele eroilor erau cocotate in copaci, iar tinerii le pazeau dedesubt, pentru a absorbi prin fire nevazute vitejia celor plecati pe alta lume.

Interpretarea arheomitologica

In acest nou context, prof. Lazarovici, fostul director al Muzeului de Istorie - unul dintre oamenii caruia i se datoreaza in mare parte actuala expozitie de la Cluj, si Marco Merlini, directorul general al "Prehistory Knowledge Project" de la Roma - unul dintre cei mai importanti arheologi ai Europei zilelor noastre, au interpretat tablitele ca facand parte din inventarul cultic al unei preotese. Cea dreptunghiulara, cu imagini, sta fixa numai in mana stanga; celelalte doua au orificii, care, daca sunt perfect suprapuse, duc inspre ideea de secret, din moment ce partea superioara a tablitei rotunde este perfect acoperita de cea dreptunghiulara.
"In acel moment, ne-am dat seama ca e vorba despre o scriere sacra", povesteste prof. Lazarovici. "Pe tablita dreptunghiulara vedem un pastor, sprijinit intr-un toiag, care vegheaza o turma de cerbi sau caprioare, la marginea unei paduri. Fiind vorba despre o preoteasa, cuvantarea era probabil de genul "eu sunt pastorul vostru si trebuie sa am grija de sufletele voastre, precum pastorul are grija de turma sa de vite".
Tablita dreptunghiulara cu orificiu este impartita in mai multe campuri si are semne si simboluri. Recunoastem dupa ritualul din sanctuare o cupa care sta sa curga deasupra unui vas - ne imaginam ca este vorba despre ofranda cu lichid sacru. Langa ea, un bucraniu - simbol al taurului, al fortei, al divinitatii, al zeului furtunii; cele doua campuri se leaga logic: dupa cum stim din Iliada si Odiseea, in momentul in care plecau la vanatoare, barbatii luau grasimea din fruntea celui mai mare taur si o ardeau pe altarul Dianei, zeita vanatorii, sau in cinstea zeitatii protectoare a cetatii respective. Urmeaza apoi un simbol sacru, caruia nu i-am gasit inca nici interpretare, nici analogii, apoi o alta cupa.
Cea de-a treia tablita, cea rotunda, este impartita in patru campuri, dintre care cele doua superioare contin scrierea secreta. Aici avem 5+1=6, deci ciclul zilelor obisnuite. Se si zice ca a saptea era Ziua Domnului. In preistorie, gasim nenumarate dovezi ca numarul 7 este numar sacru. In mitologia sumeriana, de pilda, spre lumea de dincolo se trecea prin 7 porti, la fiecare dintre ele lasandu-se anumite insemne. Aceasta jumatate a cercului reprezinta un element al calendarului lunar, poate legat de calendarul uman, poate de cel al femeii, pentru ca, in urma unei simple operatii matematice, gasim 6x4+4=28, deci exact durata ciclului menstrual. Putem oferi aceasta interpretare si datorita unor corelatii cu alte inventare de preotese, unde am gasit 21 de figurine: 7 tinere, 7 mature, 7 batrane.In functie de felul cum sunt asezate, ele cresc si descresc, cea mai mare fiind a 13-a, adica exact cea care reprezinta ziua fecunditatii maxime - cea mai importanta pentru procreere. Acesta era, de fapt, si scopul acelor calendare, in care simbolurile principale erau marea preoteasa si tronul ei cu cap de taur, care sugera fertilitatea. De altfel, gasim si aici forma unui scaun, a carui idee secreta nu o cunoastem, dar pe care putem sa il asociem cu alte 7 forme similare, gasite pe fundul unui vas, in sapaturile de la Zorlentiu Mare. Putem astfel interpreta si aici ca este vorba despre tronul divinitatii, la fel cum in multe sanctuare s-au gasit asemenea obiecte de marime monumentala.
Trecand apoi la cele doua campuri de jos, vedem corespondentele directe cu semnele de pe tablita dreptunghiulara de deasupra: sageata dubla, o alta cupa, forma unui pom - pe care Nicolae Vlassa il socotea pomul vietii - si doua orificii care par a fi soarele si luna.
Sigur, tablitele erau albe, frumoase, cu acele incizii bine trasate, si se incalzeau usor in contact cu atingerea mainii, in momentul in care se incredintau cuiva in procesul de initiere. Poate chiar acesta sa fie si motivul pentru care au fost facute cu lapte de var, si nu din ceramica obisnuita ori gresie, cum s-a sustinut adesea."

Certuri, ca-ntre romani

Desigur, interpretarea lui Lazarovici si a lui Merlini isi are destui critici care vorbesc despre speculatii nefondate, desi cei doi n-au pretins nici un moment ca ar fi "descifrat" tablitele. Dimpotriva, prof. Lazarovici sustine ca acest lucru nu va fi posibil in timpul vietii sale, pentru ca deocamdata nu se stie nimic despre familia de limbi care exista in acele vremuri. Se poate vorbi doar despre un sistem al Scrierii Dunarene (sau Vechea Scriere Europeana, dupa cum a fost ea botezata de catre insasi Marjia Gimbutas, cea mai cunoscuta personalitate in acest domeniu, la nivel mondial.)
Remarcabila este asemanarea simbolurilor de pe tablite cu cele folosite in scrierea sumeriana, unanim considerata, pana la descoperirea de la Tartaria, drept cea mai veche a umanitatii. Unii cercetatori au incercat sa stabileasca o legatura de acest gen, emitand ipoteza ca simbolurile ar fi fost imprumutate de la sumerieni, fara ca semnificatia lor sa fi fost pe deplin inteleasa. Aceasta varianta este insa contrazisa chiar de istorie, deoarece in jurul perioadei 5500 i.Hr., scrierea sumeriana nu exista inca (sau, daca exista, dovezile care sa sustina acest fapt nu au fost gasite pana in prezent!).
Cel mai ciudat pare insa faptul ca de la Tartaria insasi nu au mai putut fi aduse dovezi clare, in ultimii 50 de ani. Singurele sapaturi de la Vlassa incoace au avut loc in 1989, cand trei arheologi, Iuliu Paul, Horia Ciugudean si Ioan A. Aldea, au sapat si au dat de urmele gropii descoperite in 1961. Totul s-a oprit insa aici. De-abia dupa 18 ani, profesorul Paul, fost coleg cu Vlassa, a publicat un studiu intitulat "Enigma Tablitelor de la Tartaria", care in loc sa linisteasca apele, a iscat, evident, noi controverse.
Ogorul lui Vlassa este arat
Intre timp, Comisia Nationala de Arheologie de la Bucuresti nu a mai autorizat nici o sapatura la Tartaria, prevalandu-se, printre altele, de santierul "recent" al lui Paul - desi, in mod normal, un arheolog poate detine drepturile asupra unui sit arheologic doar timp de 5 ani!"Sunt prea multe animozitati si sabotari reciproce", sustine Ciugudean. "In comisie au existat si exista in continuare persoane care au anumite interese, asa ca foarte multe solicitari de sapaturi sunt respinse pe asemenea criterii. Mai este, apoi, si problema banilor: multe propuneri nu erau sustinute de finantare solida si mergeau pe ideea unor sapaturi superficiale, in speranta gasirii rapide a unor dovezi senzationale. Decat asa, mai bine lipsa. Decat sa se faca o sapatura neprofesionista, care ar putea strica situl, mai bine sa asteptam pana cand vom avea aparatura si competentele necesare."
Problema cea mai mare este, insa, alta: situl de la Tartaria nu este nici macar protejat. Dimpotriva, ogorul lui Vlassa este arat, an de an, de catre localnici! In cateva randuri au existat initiative, sustinute financiar de la Consiliul Judetean Alba, de a cumpara cele cateva hectare de pamant si de a le ocroti in vederea unor sapaturi ulterioare. Nu s-a realizat insa nimic in final, iar acum situatia devine si mai complicata: dincoace de calea ferata, nu departe de locul sitului arheologic, este proiectata sa treaca Autostrada Transilvania!

Epilog

Poate ca itele acestei fascinante descoperiri nu vor fi descurcate pe de-a-ntregul niciodata. Poate ca, intr-adevar, semnele de pe tablitele de la Tartaria vor ramane nedescifrate, intr-o cheie unanim acceptata. Intre atatea controverse, un lucru este, insa, sigur: acest tezaur, de o valoare uluitoare, merita macar sa fie cunoscut de catre poporul pe a carui glie a fost descoperit!La Cluj, expozitia speciala va asteapta pana la sfarsitul lunii. In zilele in care eu am vizitat-o, era cumplit de trista: ore intregi, fara ca cineva sa ii calce pragul. Daca nu stiati de ea, este cu siguranta si vina muzeului, pe al carui site acest eveniment unic este "ingropat" undeva la un index, in loc sa fie scos in fata, cu litere de-o schioapa. Pe de alta parte, nici presa nu s-a dat peste cap pentru a semnala aceasta adevarata sarbatoare a arheologiei romanesti, nici scolile nu mai au in program vizite la expozitii, asa cum se intampla pana nu demult. (In vremea asta bulgarii organizeaza congrese internationale pe seama tablitelor gasite la ei.)
Una peste alta, tablitele de la Tartaria (expuse acum in copii) risca sa ramana, din nou, doar subiect de simpozion, dezbatut intre si pentru specialisti. Mergeti si vedeti-le, pentru ca destinul lor sa capete si o alta dimensiune, aceea de adevarat tezaur national, cunoscut, iubit si respectat de catre poporul caruia ii apartine.