Dedicatii pascale

Se apropie sarbatoarea Sfintelor Pasti. Mai inseamna ea ceva pentru dumneavoastra?

MARIA PLOAE (actrita)

Post si rugaciune

Pastele este, dupa parerea mea, cea mai mare sarbatoare, cel mai mare eveniment religios al crestinilor. Este o sarbatoare mantuitoare, care duce de la moarte la viata prin invierea lui Hristos. Asadar, e normal ca noi, cei care ne consideram crestini, sa ne pregatim pentru aceasta sarbatoare. Eu o fac cu enorm de mult drag. Postesc si ma rog. Mai bine zis, postesc ca sa pot sa ma rog mai bine, ca rugaciunea mea sa fie primita. Postesc ca sa pot merge la duhovnic, sa-i povestesc toate lucrurile rele pe care le-am facut, ca sa pot primi sfanta impartasanie. Aceste lucruri sunt tot ce putem face noi mai mult pe acest pamant, ca sa fim aproape de Dumnezeu si sa fim mai aproape de ceea ce eu consider cel mai frumos lucru: promisiunea in viata vesnica.Noi, orice am face, ramanem pacatosi, dar acum putem marturisi aceste pacate duhovnicului si poate vom fi mantuiti. Despre lucrurile acestea se spune ca nu e bine sa vorbesti, e bine sa te rogi si atat, dar eu am mare admiratie si iubire pentru cititorii "Formulei AS" si stiu ca ei citesc altfel, inteleg altfel, ei vor sa auda sfaturi de genul acesta. Lor le spun ca daca suntem curati si Il primim pe Dumnezeu cum se cuvine, toate celelalte vor fi mai bune pentru noi, chiar si realizarile materiale vor fi mai insemnate. Of-ul spus lui Dumnezeu din tot sufletul nu ramane neauzit. Inchei cu un acatist minunat, pe care as vrea sa-l recit la Radio. Acatistul de multumire al mitropolitului Trifon al Moscovei: "Doamne Iisuse Hristoase, primeste multumirile noastre pentru toate darurile Tale si fa-ne vrednici de binefacerile Tale, ca inmultind talantii ce ne-au fost incredintati sa intram in vesnica bucurie a Domnului Dumnezeu". Si cand spun "talanti", eu ma gandesc la talentul, la darul nostru actoricesc, pe care ni l-a dat Dumnezeu si pe care trebuie sa-l ingrijesc, sa-l imbunatatesc, sa bucur oamenii cu el.

MIRABELA DAUER (cantareata)

Cea mai importanta zi

Pentru Paste, nu te pregatesti in mod special, nu-l intampini intr-un fel anume, altul decat cel cu care te nasti. Daca ai macar putina credinta, te nasti pregatit pentru marile sarbatori de Paste si de Craciun. Eu sunt un om credincios, si atunci nu exista zile mai importante pentru mine decat Pastele si Craciunul: invierea lui Iisus si nasterea lui Iisus. Eu ma duc la Inviere in fiecare an, ba mai mult, nasul meu este preot si atunci momentul Invierii este cu atat mai special pentru mine. Mergem acolo unde e el paroh, la biserica Balaneanu, stam la slujba, iar nasul ne aduce pasca sfintita. Iar a doua zi sunt mereu, orice ar fi, la nasi acasa. Asta e tot ce fac, dar este atat de mult in sufletul meu. Nici nu stiu cum sa va zic, nu am cuvinte suficiente sa exprim cat de special, cat de important este Pastele pentru mine. Sunt bucuroasa ca am reusit sa-mi aduc de la Ierusalim, de la mormantul sfant, niste lumanari anume, ele ard pentru mine in fiecare an de Paste, le aprind la biserica.

VALERIA PETER PREDESCU (interpreta de muzica populara)

Linistea inimii

Toate pregatirile de Paste le fac dupa cum le faceau si parintii mei. Pregatirile incep de la gradina, curatatul pomilor, pana la curatenie. Iar curatenia la noi, in Telciu din Nasaud, inseamna sa varuiesti, sa cureti geamurile, sa freci bine dusumelele, totul era si este o randuiala extraordinara. E pacat ca se pierde din randuiala asta de la tara. Eu n-as putea sa astept o sarbatoare precum Pastele, fara pregatirile acestea pe care le stiu din copilarie. Fara bucatele din saptamana mare, de exemplu.In aceasta saptamana nu se mai spala, cine nu are casa gata, hainele curate nu e gospodina, femeie vrednica de luat in seama. De luni se merge la spovedanie, la sfanta impartasanie, se curata nucile, se macina macul; in joia mare se vopsesc ouale, se coc foile de placinta. Joia, nicidecum vinerea. Sambata se face cozonacul, pasca sfanta cu branza piscacioasa, usturoaie, de oaie, cu brau si cruce de aluat. La miezul noptii se inconjoara biserica, cantand cu lumanare aprinsa in mana, in frunte cu prapurii si insotiti de corul bisericii, in care a cantat si mama, si mai cant si eu cand sunt acasa. Dupa slujba de dimineata, se pune apa curata intr-o farfurie, in ea un ou rosu, un ban de argint si un fir de busuioc. Cu apa aceea ne spalam pe fata, copiii se dau cu oul rosu, rad, sa fie rosii in obraji ca oul, insemnati ca banul de argint, binecuvantati ca busuiocul. Luam anafura, apoi mancam. Iar daca atunci cand mancam vine la poarta un om necajit, bucuria e si mai mare, pentru ca il poftim sa manance cu noi, ba ii punem si in traista. Dar cate obiceiuri nu mai sunt in toata perioada de pregatire a Pastelui sau dupa aceasta sarbatoare!... Dar pe langa toate acestea, fiecare avem in sufletul nostru, de Paste, ceva foarte special: linistea inimii, linistea din casa. Oamenii nu se mai sfadesc, ba chiar trebuie sa se impace, sa puna pace chiar si la judecati. Postul Pastelui eu il petrec cu rugaciune, cu spovedanie, cu impacare, cumpatare si smerenie. Dar si milostenie, pentru ca trebuie sa ai mila pentru cei nevoiasi. Pentru mine, Pastele inseamna chiar ceva mai mult pe plan sufletesc, pentru ca mama s-a prapadit chiar intr-o saptamana mare, la numai saizeci si sapte de ani. Si mi-e dor de mama. Totdeauna cand ciocnesc ou rosu de Pasti sunt cu mama in gand, asa cum de Craciun sunt cu tata, care s-a petrecut din lume a doua zi de Craciun. Iar la sarbatorile astea - nu ca o fala, ci va fac o marturisire numai dumneavoastra - ce am eu in casa, ce am de mancare pun pe farfurioare, intr-o plasita, si duc oamenilor saraci care ingrijesc de biserica. Asa, mama si tata, in lumea de odihna, au si ei cate ceva si stiu ca e sarbatoare. Va doresc si voua, tuturor, Paste cu binecuvantare, cu sanatate, cu impacare si masa imbelsugata.

MARIUS PETRESCU (redactor "Formula AS")

Sarbatoarea iubirii

Dintotdeauna am fost bantuit de sentimente si stari paradoxale. Uneori, m-am lasat sedus de uratenia inteligenta, alteori am fost fascinat de splendoarea raului, de cele mai multe ori, in loc sa rad, am plans de bucurie... Iubirea m-a facut sa sufar, binele m-a intimidat, iar fericirea a ramas o enigma pentru sufletul meu.In aceeasi ordine de idei, de cate ori vine primavara si miracolul naturii ma imbata de viata, eu ma gandesc cu o melancolie resemnata la moartea ce va sosi intr-o zi, caci inceputul imi aminteste intotdeauna de sfarsit! Singura certitudine din existenta mea, certitudine ce nu a acceptat paradoxurile sau ispita ocolisurilor primejdioase, ramane credinta in Dumnezeu si in viata de apoi... Cu o asemenea zestre emotionala incomoda ma apropii, in fiecare an, de sarbatoarea Pastelui. Spre deosebire de Craciun, care este o sarbatoare a bucuriei in familie, Invierea Domnului imi inspira o fericita intristare crestineasca, dovada ca paradoxurile m-au urmarit toata viata. Pentru sufletul meu, de multe ori chinuit, Pastele nu ramane doar cea mai importanta sarbatoare a crestinatatii, ci si expresia, spectaculoasa chiar si prin ritual, a ideii pe care eu o numesc "Sarbatoarea Iubirii". In fiecare noapte de Inviere, cand ascult minunatul cantec "Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand, si celor din mormanturi viata daruindu-le...", ma cutremur si inteleg ca Iisus a murit in chinuri, pe cruce, din nemarginita sa Iubire pentru oameni. Privesc lumina lumanarilor, lumina ce se revarsa peste multimile de credinciosi, alungand intunericul si transformand intreaga biserica intr-o adevarata candela pe harta noptii si incep sa plang incet, in sinea mea, coplesit de adevarul ce cuprinde intreaga mea fiinta numai in acele clipe. "Da - imi spun atunci - te-a iubit si pe tine Cineva atat de mult, incat si-a dat viata pentru salvarea sufletului tau!" Aceasta fericita intristare crestineasca este urmata de bucuria Invierii, pe care o simt ca pe o suprema promisiune ce mi se face in fiecare an, pastrand, totusi, in suflet teama ca poate n-am stiut, la randul meu, sa arat aproapelui macar un strop din Iubirea Celui in Care cred si in Legea Caruia sunt botezat.


ADRIAN-NICOLAE POPESCU (ziarist)

Candva, am fost batran...

Te surprinde afirmatia de mai sus? Totusi, incearca sa intelegi de ce viata, in mintea mea, poate sa stea sub semnul unor legi aparent neverosimile. Da, am fost candva batran, pe cand anii mi-i numaram pe degete. Pentru ca eram invatat - la fel ca mai toti cei din generatia mea - ca adevarul este de fapt o mistificare, un fals imens. Si mintea mea cruda a crezut asta, a inceput chiar sa-si contureze convingeri, pe care eram gata sa le flutur cu mandrie prin fata oricui ar fi dorit sa sustina contrariul. Pana intr-o zi, cand am inceput sa-mi pun altfel de probleme si sa inteleg. Sa ma intreb, de exemplu, de ce "atotputernica" stiinta nu era in stare sa raspunda la nedumeriri simple, pe care orice om simplu le putea formula. Iar aici se aflau, ca un punct nevralgic, miracolul si taina Invierii.
Treptat, miturile colorate de odinioara au devenit tot mai translucide, lasand sa se vada, dincolo de nuantele tipatoare, contururile reale ale lumii in care traiam. Si imi amintesc in special tulburarea cu care am descoperit senectutea gandirii mele pervertite la minciuna, atunci cand l-am ascultat, intr-o sala arhiplina, pe regretatul poet si teolog Ioan Alexandru, vorbind cu un patos bland, incarcat de o paradoxala iubire, despre pasii Mantuitorului prin lumea noastra cea muritoare. Eram tanar. Inca traiam vremea cand drumurile vietii ne erau trasate, fara echivoc, de triburile de indivizi care impuneau dreptatea lor cu forta minciunii si a batei, iesiti din intunericul pesterii unde-si lasasera germenii spiritului. Am avut atunci o senzatie halucinanta, parca pierdut in sala aceea imensa, printre multe zeci de tineri, la fel ca mine, incremeniti in uimire si revelatie. Din acea clipa, lumea mea nu a mai fost ca inainte si tot din acea clipa am simtit ca devin tanar, cu adevarat.
...Daca ma mut cu sirul amintirilor in satul meu natal de pe Valea Buzaului, as zice ca acolo timpul curgea, ca mai peste tot la tara, in alte albii. Saptamana Mare era prilej de adevarata sarbatoare, nu cu petreceri zgomotoase, ci cu seninul sobru, neintinat, al asteptarii marii impliniri. Nu stiu de ce, poate nici azi n-as putea sa explic in cuvinte, de ce supliciul incheiat cu rastignirea si cu moartea pe cruce a Mantuitorului avea si are in lumea satului un inteles mai profund, mai marcant, decat cel al Nasterii Sale. O alta punte intre lumi, o alta traire a sensului vietii si nefiintei sadeste in noi vibratii de iubire si lumina, asa cum nimic altceva pe lumea asta nu poate. Si abia atunci intelegi ce inseamna cu adevarat sa fii liber, sa iubesti, sa fii o parte - oricat de mica, dar foarte importanta - dintr-un intreg etern si de nespulberat.
In noaptea aceea de taina si iubire, asa cum va ramane in mine pana dincolo de marginile vazute si nevazute ale vietii, pe ulitele satului incep sa se reverse, catre dimineata, rauri de licurici - lumina lina primita in lumanari din altarul bisericii - insotite de murmurul pasnic si armonios al vocilor dreptcredinciosilor iesiti de la slujba Invierii. E momentul impacarii oamenilor cu ei insisi si, chiar daca talazurile lumii pandesc deseori sa tulbure aceasta pace deplina, macar clipa aceea, zilele acelea unice capata valoare mai mare decat o eternitate pierduta in zbateri pamantesti. Ma-ntorc atunci mereu in mine insumi si stiu si cred ca, impreuna cu lumina din sufletul meu, se revarsa in fluviul vesniciei, flacarile tuturor celor care simt la fel iubirea cea adevarata, adevarul care nu are decat o singura infatisare.
Grupaj realizat de