Cleopatra Melidoneanu - "Decat sa plec cu 5 minute prea tarziu, mai bine cu un sfert de ora mai devreme"

Pantofi si bibiluri

- Va numarati printre personalitatile artistice de exceptie care inainte de '89 le-au oferit romanilor un punct de sprijin moral. Frumoasa, talentata, cu o voce superba, raspandeati emotie si lumina. A mai ramas ceva din "aurul" de atunci?

- Am sa va spun adevarul. Povestile cu zane exista doar pe scena si la televizor. Noi traiam atunci intr-o alta epoca, in care vedeta nu insemna ceea ce inseamna acum. Eram niste artisti devotati, care adoram scena si ne respectam publicul. In rest, stateam la cozi, faceam piata si dadeam cu aspiratorul. La fel ca oricine altcineva. De exemplu, daca plecam in turneu la Brasov, inainte sa ajungem la teatru, treceam putin si prin piata, sa ne cumparam cate ceva de-ale gurii, pentru ca mesele noastre erau, deseori, niste improvizatii luate in camera de hotel. Sigur ca lumea ne cunostea si uneori beneficiam de favorul de a nu mai sta la coada, daca explicam ca trebuie sa ajungem la spectacol, dar in esenta, noi eram niste non-vedete.

- Cu atat mai mare meritul dvs. de a fi stralucit ca o persoana de rang regal. Vi se spunea, de altfel, printesa operetei...

- Ce sa va spun, mie mi se parea ca important era numai ceea ce faceam pe scena. Ion Dacian mi-a si spus: "Sa te bucuri de succesul pe care-l ai, da niciodata prea mult. Pentru ca maine te asteapta o noua incercare. Publicul nu mai e acelasi si nu te iarta cand gresesti. In fiecare zi, tu, ca artist, iei totul de la inceput". Sigur, ne dadeam seama ca lumea ne iubea. Aveam si noi admiratorii nostri - fani, cum li se spune acum - care veneau si-si exprimau admiratia, care ne urmareau cariera cu mare devotament. Multi erau oameni foarte tineri, unii nici nu terminasera scoala, si au crescut, practic, alaturi de noi, iar pe cativa am ajuns sa-i si cununam si sa le botezam copiii. Insa respectul era reciproc. Eu intotdeauna am iubit publicul, desi niciodata n-am strigat-o in gura mare - "Va iubesc! Va iubesc!" - cum aud azi, pentru ca nu mi-as fi permis, dar ma interesa viata fiecarei persoane din sala si ma straduiam din rasputeri sa fac in asa fel incat fiecare sa primeasca exact mesajul pe care voiam sa-l transmit in clipa aceea, prin rolul de pe scena. In afara teatrului nu sufeream insa de "vedetism", ci duceam vieti decente. Tot ceea ce aveam iesit din comun era expus exclusiv pe scena: calitatea artistica, talentul, dar si lucrurile minore, cum ar fi fost o pereche de pantofi mai deosebiti. De pilda, eu aveam o prietena, fugita in strainatate, care, stiind cum era viata in Romania de atunci, imi trimitea pantofi frumosi si tot felul de bibiluri. Credeti-ma, niciodata nu mi-am pus problema sa ies pe strada cu pantofii aceia frumosi, ca sa epatez. Nu! Toate lucrurile acelea le tineam si le foloseam numai si numai pe scena. Stiu ca acum se spune ca vedeta trebuie sa fie vedeta si la piata, dar eu nu sunt de acord. Nici sa nu iesi din casa cu parul valvoi, cum te-ai dat jos din pat, dar nici sa recurgi la exagerarile pe care le vad azi.Mi-e si mila de bietele fete, vedetele zilei, care sunt terorizate de aceasta conceptie, care se simt obligate sa se machieze tot timpul intens si sa se imbrace cu nu stiu ce haine de lux, numai ca sa se duca pana la magazinul din colt, sa cumpere o sticla cu apa. Dupa parerea mea, chiar si atunci cand esti persoana publica, cel mai bine este sa pastrezi proportiile. Naturaletea in aspect, in intreg stilul de viata si in atitudine mi se pare ca e cea mai de bun simt solutie. Si cred ca oamenii apreciaza mai curand o persoana cocheta, dar care nu-si pierde firescul, asa cum sunt incredintata ca publicul este cel care isi alege artistii. De exemplu, eu si foarte regretatul Dorin Teodorescu n-am pornit ca un cuplu, n-a fost intentia noastra sa ne prezentam in formula aceasta. Eu cantam cu oricine, el la fel, acceptam partenerii care ne erau distribuiti. Dar, dupa primele noastre aparitii impreuna, au inceput sa se primeasca din ce in ce mai multe scrisori la teatru si la televiziune, prin care oamenii spuneau ca doresc sa ne revada impreuna. Asa se face ca aceasta colaborare a noastra a capatat longevitate. De curand s-au implinit zece ani de cand Dorin a plecat la ingeri si, credeti-ma, mie nici azi nu-mi vine sa cred ca nu mai e. Tot timpul cand ma gandesc la el, mi se pare ca e intr-un turneu, undeva departe, de unde il astept sa se intoarca. Un astfel de partener, asa cum mi-a fost Dorin mie, iti devine un adevarat frate. Ajungi sa-i cunosti toate fatetele, sa-i simti emotiile, sa-i intelegi gandurile. Si-atunci cand il pierzi, e foarte greu sa constientizezi si sa accepti realitatea despartirii.

Arta de a trai frumos

- Dupa '89 ati disparut de pe scena si de pe micul ecran, dar dara de aur pe care ati lasat-o in sufletul admiratorilor dvs. a ramas. E dificil sa treci din linia intai in rezerva?

- Pentru mine nu a fost atat de dificil cum este pentru altii. In primul rand, pentru ca eu sunt un om care vorbeste mult cu sine. Ma analizez, ma auto-educ din toate punctele de vedere. La un moment dat, am realizat ca trebuia sa iau o decizie. Si mi-am spus ca decat sa plec cu cinci minute prea tarziu, mai bine o fac cu un sfert de ora mai devreme. Eu am fost si primadona, ceea ce implica o anumita aparitie: trebuie sa fii tanara, frumoasa, interesanta. Era limpede ca situatia aceasta "roz" nu putea sa se perpetueze la infinit, si-atunci - de ce sa astept un declin penibil si sa ajung in punctul in care lumea incepe sa spuna "De ce nu mai pleaca asta odata?". Am preferat sa se spuna: "De ce a plecat?". Acesta a fost rationamentul meu, si-odata lucrurile lamurite, inclusiv starea psihica s-a indulcit. In al doilea rand, eu am gasit sprijin in familia mea: am sot, am copil, un baiat care, la randul lui si-a intemeiat o familie si, iata-ma si bunica de doua ori. Viata aceasta de familie, o viata frumoasa si implinita, a contat teribil si dupa retragere. De-altfel, familia este cea cu care ramai. Celelalte, din pacate, se duc, raman doar ca amintiri. Asa ca n-am trecut prea greu peste socul trecerii in rezerva. Sigur ca, la inceput, cand se facea sase si jumatate, hop! parca-mi tot venea sa ma ridic si sa plec undeva (rade), fiindca asa fusesem obisnuita. Apoi, un mare sprijin am gasit in ideea ca niciodata nu trebuie sa te agati de un "lucru" cu disperare, indiferent despre ce este vorba. Nici in dragoste nu cred ca asta este o atitudine sanatoasa: daca un om te iubeste, atunci te iubeste si sta langa tine, daca nu te iubeste sau daca sentimentul lui de iubire fata de tine s-a consumat, ce sens mai are sa te agati de el, sa te agati de ceea ce-a fost sau de ceea ce-ar fi putut sa fie? Mi se pare ceva si inutil, si jalnic.Asa am gandit si in privinta carierei: la un moment dat, am priceput c-a venit clipa sa ma despart de marea mea dragoste, opereta. Si m-am despartit. Cu destula seninatate, as putea sa adaug. Pentru ca eu cred in echilibrul vietii. Sunt un om foarte credincios - nu habotnic, dar credincios - si ma bizui pe acel punct de sprijin pe care fiecare il are in univers: Dumnezeu si tot ce exista dincolo. Si, nu in ultimul rand, un mare ajutor mi-a venit din partea prietenelor mele. Am cateva prietene bune, prietene de-o viata: una a plecat la Paris, alta in America, iar alte cinci sunt aici. Eu sunt un om care intotdeauna a pretuit prietenia si a tratat-o cu seriozitate. Daca prietenele mele n-ar mai fi, viata mi-ar deveni cu mult prea goala. Noi toate avem grija una de alta. Ei, viata e totusi frumoasa daca gasesti drumul potrivit!

- Viata e frumoasa, dar mersul lumii tot mai stramb. Cum vi se pare lumea de azi, doamna Melidoneanu?

- Grabita si violenta. Eu am tot asteptat sa se intample ceva, o minune, si lucrurile sa se indrepte, sa se schimbe in bine. Detest violenta sub orice forma a ei. Si mai e ceva ce detest si nici nu pot sa pricep: cum de e posibil ca inca si azi sa mai fie oameni care sa moara literalmente de foame?! Mi se pare incredibil! Fiecare om face parte dintr-o comunitate: un sat, o comuna, un oras. Acolo exista un primar, nu? Ei, de ce primarul ala nu-i gaseste acelui muritor de foame o treaba, sa-i dea ceva de facut si-apoi sa-l plateasca atat cat sa-si poata duce si el zilele? Sau daca nevoiasul e batran, atunci de ce nu se gaseste o solutie, la nivelul comunitatii, ca sa i se asigure si lui un blid de mancare? Pentru ce sunt oameni care n-au ce manca? Pentru ce mai exista oameni care se sinucid fiindca n-au nici macar un codru de paine? Ca sa nu mai zic de ceea ce vad la televizor si pe strada ca se intampla cu animalele! Eu sunt mare iubitoare de animale - am doi caini luati de pe strada, care stau cu mine in casa. Daca fiecare si-ar asuma responsabilitatea unui astfel de suflet amarat, n-ar mai exista nici o problema. Nu s-ar mai devora cainii intre ei de foame, nici nu s-ar mai inmulti necontrolat.

Nicolae Herlea traieste!

- Sa ne intoarcem la opereta. Credeti ca mai are sorti de viitor?

- Opereta trece printr-o perioada de schimbari. S-au adus regizori noi, se merge pe montari moderne, in pas cu ceea ce se cere acum. Dar profit de aceasta ocazie ca sa fac o precizare: nu acum s-a inventat musicalul, asa cum tot aud de vreo cativa ani ca se trambiteaza. Daca oamenii care sustin asta ar cunoaste putina istorie, atunci ar sti ca primul musical din Romania a fost "My Fair Lady", care a avut premiera pe 8 mai 1968! Apoi au urmat "Poveste din Cartierul de Vest", un spectacol nemaipomenit, pus de George Zaharescu, "Oklahoma" si alte musicaluri romanesti. Deci, roata fusese deja descoperita. Dar sa revin: dificultatile intervin la nivelul promovarii si al educarii unui public nou. Publicul vechi e obisnuit cu spectacole in stil clasic, in vreme ce tinerii asteapta innoiri! Din fericire, artistii tineri sunt talentati, dar, din pacate, foarte slab promovati. Pentru ca noi, de pilda, eram foarte mult solicitati de televiziune, tot timpul apaream la televizor. Acum, pentru media nu mai exista decat muzica usoara si muzica populara. Doua genuri in fata carora ma inclin si pe care le apreciez, dar care nu sunt singurele de pe pamant. Exista si alte feluri de muzica, numai ca nimeni nu se gandeste sa mai cheme la televizor si oameni din sfera clasica. Uitati: Nicolae Herlea traieste, dar nimeni nu vorbeste despre el. Si Nicolae Herlea a avut una dintre cele mai frumoase voci de bariton din lume! Asta din vechea garda. In ceea ce-i priveste pe artistii tineri, sunt si printre ei foarte multi care sunt de remarcat. Dau un singur exemplu: am fost la spectacolul organizat in memoria lui Dorin Teodorescu si am auzit un tanar cu un glas exceptional- Calin Bratescu. Dar nici macar eu, care cat de cat mai am legatura cu lumea asta, n-am stiut pana acum cateva zile de existenta lui, daramite publicul larg! E pacat! Trebuie neaparat ca muzica clasica - opera, opereta, concertele Filarmonicii - sa apara din nou in peisajul nostru cultural. Pe vremea lui Ceausescu, desi nu erau decat doua ore de program, nu exista joi in care sa nu se transmita concertul de la Filarmonica. Acum avem o multime de televiziuni care emit, in majoritate, non-stop, dar, cu exceptia canalului TVR Cultural, nimeni nu ia in seama aceste genuri. Eu am crescut mergand saptamanal la Filarmonica, unde tata imi facuse abonament. Eu sunt convinsa ca muzica clasica ar incepe din nou sa placa, pentru ca am credinta ca oamenii sunt capabili inca sa distinga intre frumos si urat, intre buna calitate si calitatea indoielnica. Dar daca nu au informatia necesara, atunci de unde sa aleaga?

Cu America la picioare

- In afara de familie si de prietene, viata dvs. e populata, desigur, si de amintiri. Care va incalzesc sufletul in mod special, in zilele mohorate, pe care toti le avem uneori?

- Cele legate de succesele mele din teatru si cele din turneele pe care le faceam in strainatate. Am calatorit mult cu teatrul, iar in acele turnee nu mergeam doar sa cantam, ci vizitam si locurile respective. Or, e o uriasa fericire, cel putin pentru mine, sa descopar locuri si lucruri noi. In Italia, de exemplu, am fost de patru ori, si niciodata n-am stat mai putin de o luna. Am vazut atat de multe minunatii care mi-au hranit sufletul! Numai daca ma gandesc la celebra sculptura a lui Michelangelo, La Pieta, in fata careia ma uita Dumnezeu, si-mi trec instantaneu toate supararile. Eu sunt mereu impresionata de aceste dovezi de arta ale geniului uman - bietul om care a izbutit lucruri fantastice! Plus ca am avut noroc de niste colegi extraordinari. Ce amuzament era in turnee! Acum, daca as mai povesti glumele pe care le faceam atunci, n-ar mai avea sarm, dar in amintirile mele, ele au ramas la fel de vii si de pline de savoare si-mi ridica tonusul fara gres.

- Spuneati ca tatal dumneavoastra v-a facut abonament la Filarmonica. Asa s-a nascut dragostea pentru muzica?

- Tata canta la pian, asa ca, de la sase ani, ne-a pus profesor de pian si mie, si surorii mele. Eu n-am fost foarte talentata. Ba chiar deloc (rade). Dar am invatat sa cant, iar asta e foarte important: sa poti sa te descurci singur intr-o partitura. Mai tarziu, nu mai trebuia sa stau s-astept sa ma duc la un corepetitor. Ceva mai incolo, a venit povestea cu abonamentul la Filarmonica, dupa care, cand tata si-a dat seama ca nu ma gandeam la altceva decat la muzica, mi-a pus si profesor de solfegiu. De la 16 ani am avut-o pe doamna Selma Hollinger, care m-a invatat foarte mult lied, ceea ce mi-a prins bine, pentru ca, multi ani mai tarziu, in '81-'82, am cantat in America, la Carnegie Hall, exact asta. Inaintea acelei "incercari" de la Carnegie Hall, sase luni de zile m-am "antrenat" impreuna cu doamna Edith Huzly, o pianista foarte buna, pe care am avut-o la teatru si cu care stateam si pana la 12 noaptea si repetam. A fost greu, dar programul meu a avut mare succes, deci am fost rasplatita. (n. red. Inclusiv prestigioasa publicatie "New York Times" a publicat un articol laudativ la adresa doamnei Cleopatra Melidoneanu.)

Mana Marelui Destin

- Si la Opereta cum ati ajuns?

- Datorita mainii Marelui Destin, cum zic eu. Dupa ce-am terminat liceul, am intrat imediat in Corul Sfatului Popular, unde au venit Emanoil Elenescu, director, si Iosif Conta, dirijor, si am inceput sa cantam opere-concert. Concomitent, urmam si Conservatorul. Asa ca toata ziua alergam prin Cismigiu de sa-mi dau sufletul: de la Conservator la cor si inapoi (rade). Corul acesta pregatea programe pentru diverse evenimente si pentru fiecare program aveam cate un regizor. Ei, si odata a venit un mare regizor de la Teatrul de Opereta: Nicusor Constantinescu. Eu aveam doar o bucatica mica de cantat, dar dansul m-a remarcat si mi-a spus: "Draguta, ia vino tu mai in fata!". Era rarait (rade). Dar asta a fost tot. A trecut timpul, am terminat Conservatorul si am fost repartizata la Opera din Cluj. Fata de care aveam si am o mare stima: cantaretii de acolo au fost intotdeauna de inalta clasa. Mie mi-era insa frica sa ma desprind de casa: sunt nascuta si crescuta in Bucuresti si niciodata n-am vrut sa traiesc in alta parte. Nici macar in strainatate, unde mi s-au facut nenumarate propuneri sa raman. N-am deloc spirit aventurier. Asa ca nu m-am dus la Cluj, dar s-a intamplat ca o buna prietena de-a mea sa-mi spuna chiar in perioada aceea: "Stii ce? Tu ar trebui sa canti opereta. Esti exact prototipul primadonei de opereta." Recunosc ca eu fusesem foarte putin la Opereta. Cred ca nu vazusem decat "Liliacul" si "Boccaccio". Dar intr-o zi, mi-am luat inima in dinti si m-am dus sa vad daca nu se organizeaza cumva vreun concurs. Am intrat destul de dezorientata in hol, si cand sa dau sa ma apropii de avizier, ma trezesc cu Nicusor Constantinescu langa mine: "Draguta, ce-i cu tine aici?". I-am explicat ca venisem sa vad daca nu se da vreun concurs, la care el: "Ce concurs, draga! Vino cu mine!". Si m-a dus direct la Barbu Dumitrescu, care era director pe-atunci. Le-am cantat ceva Mozart (fumuri de Conservator, dar adevarul e ca in facultate chiar nu se facea opereta), ei m-au suportat cu stoicism, dupa care Barbu Dumitrescu a zis: "Uite-o pe Vanda!". El tocmai punea in scena "Rose Marie" si-si cauta personajul. Apoi m-a trimis la secretara si-asa am fost angajata, cu jumatate de norma. Ani de zile am ramas pe acea jumatate de norma (rade).

- Gloria dvs. artistica s-a datorat in mare masura si frumusetii cu care ati fost daruita. Cu ce stare de spirit va priviti acum in oglinda?

- Nu sunt obsedata deloc de trecerea timpului. Nu fac depresii cand ma uit in oglinda si vad urmele lasate de timp pe obraz. Ceea ce nu inseamna insa ca nu-mi mai port de grija, ca, odata ce-am implinit saptezeci de ani, m-am sters la ochi si-am decis sa ma las sa arat ca o baba amarata. Dimpotriva! Am grija de mine: imi place sa fiu curata si chiar si machiata, dar discret, in ton cu felul in care imi arata acum fata. Tatal meu spunea: "Machiajul e facut pentru femei, deci machiaza-te!". Asa ca ajut si acum natura, atat cat o mai pot ajuta. Pentru mine, nici plecarea din teatru si nici imbatranirea nu au fost niste tragedii. Asta, probabil si pentru ca am un echilibru interior nascut, asa cum v-am spus, si din credinta. Si-apoi, nimeni nu scapa de batranete, iar batranetea e ceva absolut firesc. Eu privesc viata cu relaxare. Iar un ajutor mare imi vine si din partea familiei, inclusiv din partea nepoatei mele mai mari, Ines, tiza dumneavoastra. Ines imi spune "Mimi" - ca pe mine ma cheama si Maria - si nu ma trateaza ca pe o mamaie decrepita, ci ca pe o prietena.

- Sa revenim la public, ingredientul de baza al fericirii artistice. Mai exista semne de simpatie, dovezi ca lumea nu v-a uitat?

- Eu n-am mai aparut demult la televizor. Am refuzat toate invitatiile, fiindca televizorul adauga si kilograme, si riduri si, dupa cum v-am explicat, nu e vorba ca nu-mi accept varsta, dar as prefera ca oamenii sa ramana in minte cu imaginea mea de pe scena. Ceea ce nu inseamna insa ca nu mai ies din casa. Asa ca mai exista ocazii in care oamenii, recunoscandu-ma, vin la mine cu prietenie si-mi adreseaza cuvinte frumoase, imi spun ca le-am ramas in suflet. Lucru care ma bucura foarte mult. Asa cum ma bucura si faptul ca pastrez, iata! dupa atatia ani, legatura cu o parte dintre vechii mei admiratori: unii au ajuns, la randul lor, artisti, altii mi-au devenit chiar fini (rade). E frumos sa vezi ca lumea nu te-a uitat chiar de tot. Soarta artistilor e ingrata: pana la urma, lumea te uita. Dar insist: eu nu sufar excesiv din cauza acestor schimbari inerente, ci iau lucrurile asa cum sunt. Probabil, unde m-am si nascut sub semnul Balantei. Cand nu sunt "cuminte", ma dojenesc singura si tot singura ma readuc pe linia de plutire, inundandu-ma cu ganduri pozitive. In noi zace un doctor infailibil: subconstientul. Pe care poti sa-l "manevrezi" cu ajutorul autosugestiei. Trebuie doar sa ai forta sa arunci din tine rautatile si sa le inlocuiesti cu ganduri frumoase. Realmente, nu-i vreo mare filozofie. E doar o chestiune de atentie si de exercitiu si-apoi totul vine de la sine. Eu intotdeauna mi-am vazut de "gradina" mea. Sigur, daca s-a gasit vreunul s-arunce cu piatra, am ripostat, dar nu cu rautate, ci atat cat sa ma apar.