Vindem vaca!

Marea iubire a maramuresenilor pentru animale a dat nastere urmatoarei glume in versuri: Scrisoarea morosanului din armata catre nevasta lui: "Cu cuvantul cel dintaie/ dragoste si bucurie/ Ce fac marhale (vitele)?/ si tu, Marie?"

Cobor incet ulita bisericii, intr-o duminica linistita cu soare bland, alaturi de cateva femei varstnice. Sunt cele care-mi daruiesc adesea cate un fir de busuioc, sa-l miros in timpul sfintei Liturghii. Grupuri si grupulete de fete si neveste mai tinere ne tot depasesc, mergand intr-un ritm alert. Vorbesc destul de tare si ceea ce-mi ramane in urechi dupa trecerea lor este propozitia simpla: "vindem vaca!", repetandu-se obsesiv, ca un refren de pe o placa zgariata. "Si noi vindem vaca", zice batranica din dreapta mea, lovind cu bota asfaltul ulitei, "ca nu-i cine sa coseasca si sa lucre la fan. Pana amu, io m-am dus, ase in bota, d-apoi nu stiu daca vara ce zine ii a me (mea) ori nu. Mosu' mi-i pa pat, zace, fetele-s duse in tari straine. Ne-om cumpara cate o litara de lapte din sat, ca-i numa' un leu. Noa, apoi dreptate-i asta? O litara de suc ii o gramada de bani si-i numa' chimicale. Da' cat lucrezi pentru un litru de lapte! Tata vara faci fan, apoi platesti adusu' acasa, hranesti si adapi de tri ori pa zi, mulgi, curatasti in grajd. Noi, de la vaca noastra, mancam laptele cu septe-opt lei pa litara, daca nu cu zece, si statu' ni-l plate in batjocora cu 65 de bani! Noa, apoi cei mai tineri is destepti si nu lucra daca nu sa plate. Ca intr-adevar, nu sa plate sa-si manance viata pa daibaj (degeaba). Vand animalele si sa duc unde pot vecui (trai). Da' este un bai. Ramane pamantu' nelucrat si pamantu' ne tane pa toti. Daca n-ai animale nu poti semana, ca n-ai balegar sa ingrosi pamantu' si daca nu-i dai ce-i trebuie nici el nu-ti da recolta. Ca noi ase am stiut. De ingrasaminte chimice nici nu s-o pomenit. Si ase facem si astazi. Api, fanatele di pa dealurile dieste nu le-o mai facut nime', de ani si ani, si s-o umplut de stuhat (stufarisuri) si de rugi de mure. Ii salbaticie. Traiesc jivinele in ele. Te poate manca lupu' si ursu' ziua in amiaza mare. N-ai ave la ce striga, ca nu te-ar auzi nime', ca-i pustiu hotaru'".
Stam de vorba in gura ulitei. O alta batrana aproape oarba imi trezeste amintiri de demult, de pe vremea cand ieseam cu tata "a curati", primavara. Curatatu' asta este o munca grea, care te stoarce de toate puterile, de parca cineva ti-ar fi extras un litru de sange. Cei mai mari ieseam cu tata "in sus" la "ierburile" de departe, din Pietrari si de pe Locurele, de Sub Piatra, de Sub Tisa, si adunam de pe jos toate crengile cazute, orice gatej, cat de mic, punandu-le pe o gramada. Greblam apoi frunzele uscate si taiam cu sapele musuroaiele scoase de cartite, ca sa nu intre lutul in fanul vacutelor, atunci cand se va cosi iarba. Tata si fratele mai mare curatau cu securea crengile de prisos de la stejari, fagi, arini ori de la tufele de alun. Dupa o vreme, aprindeau focul la cea mai mare gramada si ne dadeau cate o tepusa in care puneam o felie de slanina afumata. O tineam aproape de jar si picuram untura pe felia de paine. Untura aceea era cu funingine, insa nu se poate spune cat era de buna si nici unul dintre noi n-a patit nimic, niciodata.Cand ajungeam in jurul focului, insemna ca suntem aproape gata cu lucrul pe ziua aceea si priveam fericiti curatenia din jur. Locul arata ca un parc si zambea, iar noi eram stapanii muntelui. Nu mai spun ca Dumnezeu ne rasfata si ne rasplatea cu zile insorate si cu cate un spectacol pe cinste dat de Frumusele. Tocmai cand terminam de pus frunzisul deasupra gatejilor, veneau Frumuselele in vartejuri si le luau, ridicandu-le spre inaltul cerului, construind cu ele turle de biserici rasucite. Apoi le lasau sa cada, imprastiindu-se pana in zare. Tata le vedea venind inca de departe si striga la noi: "Fugiti din drumul lor". Dar pe mine ma fascina jocul acela minunat in care frunzele uscate se ridicau in cer si tare-as fi vrut sa-l joc si eu. Seara ne intorceam rupti de oboseala, abia tragandu-ne incaltarile grele de tina, cu buzele crapate de la vantul rece, taios, cu obrajii arsi de soarele nervos, dar multumiti ca am curatat o bucatica din blana vie a muntelui, ca am stat de vorba cu vanturile rotitoare ale primaverii si cu inaltul cerului, ca am fost in centrul universului, spectatori ai deschiderii portilor de lumina spre viata oamenilor. Si singurul bir platit au fost mataniile facute la adunarea gatejilor. "D-apoi nu o ramas nici o bucatica de pamant necuratat si negreblat primavara. Tat pamantu' o fost curat ca-n palma, pregatit pentru facutu' fanului sau pentru samanaturi. Amu' coboara padurea pana-n sat. Pica pa noi." Ceea ce trebuie spus este faptul ca aceste femei, acesti oameni sunt de un curaj extraordinar si nu se tem decat de voia si puterea lui Dumnezeu. Vara, la sfarsit de iunie, in luna lui cuptor, sau in august, cand mercurul termometrelor urca mai sa le sparga, si la stiri se anunta disconfort sever pentru persoanele cardiace, ei se bucura de nu mai pot si se saluta cu "Doamne, ce vremuca buna de facut fan!" si sfidand amenintarile de la televizor, se duc si lucreaza la facutul fanului, sub soarele arzator al amiezii, ca atunci se usca cel mai bine iarba inflorita, mirosind frumos si avand gust bun. Si, curios lucru, nu s-a auzit vreodata ca un taran sa fi facut insolatie ori cancer de piele.
N-as putea sti cate tari din Europa se mai pot lauda ca au asemenea oameni in viata, ca au inca o agricultura ecologica functionala si nu in redescoperire. Ce le-ar trebui acestor tarani ca sa poata merge mai departe, sa-si lucreze pamanturile, sa produca mai mult decat pentru propriile familii? Producand mai mult, ar ferici si pe oraseni, cu alimente curate, adevarate, sanatoase. Ce le-ar trebui? Cred ca o mana (mecanizata) de ajutor. Un tractor costa cat o casa. O cositoare cat o pereche de cai. Si mai cred ca si un dram de dragoste si o catime de consideratie, pentru ca taranii sunt chiar talpa tarii. Ma intreb cati din ei au ajuns astazi in Parlament? Numai Alexandru Ioan Cuza i-a poftit in Divan. In mod sigur, insa, a sosit momentul sa fie invitati din nou, spre binele nostru, al tuturor, asa cum scria profetic poetul Octavian Goga: "Din casa voastra, unde-n umbra/ Plang doinele si rade hora/ Va rasari odata lumii/ Norocul nostru-al tuturor".
Un italian mancand o friptura din carne de porc (de casa) a exclamat: "Oooo! Aveti cea mai buna carne din lume!". De ce nu si cea mai scumpa?
O familie de francezi cu doua fetite a fost invitata la cina intr-o casa din Maramures. La sfarsitul mesei, gazda a oferit copiilor cate o cana de lapte cald. Au baut si parintii. "Ce este acesta?", a zis incantata si mirata fetita mai mare. "Lapte complet", i-a raspuns mama. "Beau pentru prima oara in viata mea lapte complet", a spus fetita. "Daca bei pentru prima oara in viata ta, atunci pune-ti in gand o dorinta foarte mare", i-a recomandat gazda. Fetita a inchis ochii si a zambit. Sora ei a intrebat-o: "Ce dorinta ti-ai pus?". "Sa beau si maine dimineata lapte complet!" Toata lumea s-a amuzat. A doua zi dimineata, baiatul de 8 ani al gazdei astepta cuminte, langa usa rulotei, sa i se trezeasca prietena si sa bea lapte complet. Tinea in brate o sticla de lapte de doi litri.
Cred ca aceasta este relatia noastra cu Europa in acest moment. Centrul geografic al Europei, kilometrul zero, se afla pe pamant romanesc.