Irina Pacurariu - Anul sabatic

A fost si speram sa mai fie una din cele mai convingatoare prezente de pe micul ecran. Frumoasa, inteligenta, cu "clasa" innascuta si nu facuta, reprezinta la cel mai inalt nivel temeinica scoala de televiziune a Iasului. Dar spre dezamagirea fanilor sai, Irina, de la o vreme, a disparut. Nu in neant! Dimpotriva! Si-a daruit o portie de viata la cea mai inalta intensitate, pentru a mai naste un copil si pentru a fi fericita alaturi de sotul ei, marele alpinist roman, Ticu Lacatusu

"La marginea marginilor"

- Greu mai esti de gasit, draga Irina... Mai ieri, in linia intai a televiziunii publice si, brusc, dispari misterios; nu mai stim nimic de tine, de mai bine de un an. Nici macar acolo, un zvon...

- Sunt foarte bine... Nu ati mai auzit de mine, pentru ca traiesc mult mai linistit decat sunteti voi obisnuiti, decat sunt obisnuita chiar eu, departe de toate "relele" lumii, retrasa pentru un timp din meserie si din linia intai a vietii publice. De ce? Chiar crezi ca asta intereseaza pe cineva? Fireste, mi-ar placea mult de tot sa stiu ca unora le este dor de mine, si de dragul lor raspund la intrebare. Principalul motiv este ca ne-am "completat" familia cu inca o fetita, Iris Petra, care are acum noua luni. Venirea ei pe lume, starea mea personala, dar si starea generala a vremurilor pe care le traim m-au determinat sa ma rasfat cu o perioada sabatica, din care sa ma intorc, poate, alt om. Sistemul care incurajeaza mamele sa stea alaturi de pruncii lor este destul de generos in ultima vreme, ca sa-mi permit luxul asta. Maternitatea este un privilegiu, iar eu sunt la varsta la care cred ca am dobandit ceva intelepciune ca sa-mi dau seama de acest lucru. Asadar, am hotarat sa stau un timp acasa. Imi place. Sincer iti spun ca nu imi dau seama de unde imi luam inainte timpul pentru meserie, pentru ca acum, pur si simplu, nu imi ajung zilele pentru cei din jur.

- Se pare ca nu doar televiziunii i-ai spus o vreme adio, ci si Iasului, orasul cu care iti era asociat numele.

- Da, asa este. Nu a fost de ajuns ca am hotarat sa fac o schimbare majora in viata mea, dar am dat peste cap si viata Carinei, cealalta fetita a mea, de opt ani. Am reusit sa-i schimb, intr-un fel, drumul pe care o luase si este mai dificil decat m-am asteptat. Daca inainte vietile noastre se derulau la Iasi, cu navete dese la Bucuresti, acum traim cu totii in orasul sotului meu, Piatra Neamt. Chiar ca suntem la marginea marginii! (rade) Am pastrat casa de la Iasi, o mai am pe mama acolo, dar am hotarat ca pot trai la distanta de ea. Am renuntat si la orele pe care le aveam la Universitate, la Facultatea de jurnalism. Sincer, eu am sperat ca aceasta perioada va fi mai mult pentru mine, dar nu mi-a iesit chiar asa (rade). Stand acasa nu esti tu, esti noi, familia, iar indatoririle fata de ea sunt acaparatoare.

Torturile de pe Everest

- Schimbare cam radicala de ritm, de la trepidatia vietii de vedeta TV la monotonia provinciei. Mai ales ca sotul tau, Ticu Lacatusu, este des plecat in explorarile sale extraordinare din munti.

- Nu, nu sunt singura. Muntii sunt aproape la Piatra Neamt, deci Ticu este mai aproape de noi (rade). Acum pregateste o alta aventura: impreuna cu un prieten, va traversa Groenlanda pe schiuri si va escalada cel mai inalt munte de acolo, dar va cauta si un varf nemaiatins de nimeni, in care sa infiga steagul romanesc. In fine, astea sunt proiectele lui, pe care am invatat sa le consider normale, desi unicitatea lor e tulburatoare. Dar noi, contrar aparentelor, suntem o familie normala.Functionam in virtutea unei inertii zilnice: o ducem si o luam de la scoala pe Carina, rezistam cu Picasso (cum a botezat-o Carina pe sora mai mica, inca de cand era in burta), care ne fura energia cand unuia, cand celuilalt. Daca nu mai rezistam, o chem pe mama la noi, iar de curand avem o bona care ne "scapa" cateva ore pe zi.

- Ce fel de tata e Ticu? E greu de acomodat imaginea unui campion al marilor inaltimi cu aceea a unui barbat care isi plimba copiii prin parc.

- E mult mai rabdator decat te-ai astepta. Pe de alta parte, el are propria lui forma de a "supravietui". Adica, poate foarte usor sa aiba copilul in preajma, fara sa se deconecteze catusi de putin de la ce face, poate citi, poate comunica pe Internet. Daca i-o asez pe Petra peste atlasul pe care tocmai il studiaza, o fereste doar putin de pe bucata de harta care il intereseaza, o cuprinde protector si citeste in continuare. Totul e natural la el, pare ceva firesc ca pruncul sa fie prelungirea mainilor lui.

- La fel cum e si muntele o prelungire a vietii lui. Nu te temi cand il stii acolo, departe, expus permanent riscului inaltimilor?

- Nu pot sa spun ca nu ma tem, dar nici ca ma tem. Temerile au devenit parte din mine, din noi. Varful de lance a fost acum, cand am nascut-o pe Petra. S-a potrivit ca Ticu sa nu fie acasa pentru acest moment, era in tabara de baza de pe Everest. Problema a fost ca prin acea zona trecea flacara olimpica si toti alpinistii au fost pur si simplu sechestrati timp de doua saptamani de catre armata chineza. Ticu nu a avut acces nici macar la telefon, la calculator si mai putin. S-a tot furisat sa sune, incercari din pacate nereusite. Singura data cand s-a putut vorbi cu el, ca un facut, a fost exact cand eu am nascut, iar doctorita care m-a ajutat sa o aduc pe cea mica pe lume a reusit sa dea de el, la cateva minute dupa eveniment. N-as putea spune ca mi-a fost frica de ce i s-ar fi putut intampla acolo, dar imi doream sa fie cu mine macar cu vocea. Cand nasti, nu prea ai nevoie de astfel de emotii si nu este deloc placut sa fii singur, dar daca am trecut noi si peste asta... Secretul este sa vezi tot momentul cu umor: se poate sa sarbatoresti nasterea copilului tau si alaturi de oameni necunoscuti, de pe toata planeta, la o distanta enorma de casa. Alpinistii sunt niste fiinte absolut speciale, nimic nu se compara cu ei. Sa fii vazut cum stateau intinse o multime de torturi, inscriptionate cu "Welcome, Petra!" (Bine ai venit, Petra!) la poalele Everestului. Minunat!

- Imi spui niste lucruri extraordinare, care spulbera zvonurile legate de fericirea casniciei voastre...

- Spre norocul nostru, noi doi nu prea suntem interesanti pentru sectorul de presa care face si desface cupluri. Deci, in toti acesti ani de existenta publica, nu am patit nimic cu adevarat grav, in afara unor mici carcoteli, asa cum zici. Asadar, traim o casnicie normala, cu mari bucurii si, fireste, cu mari probleme. Ca toata lumea... sau poate nu, avand in vedere ca este o casnicie intre un alpinist si un reporter de televiziune (rade)... Oricum, daca am supravietuit este si pentru ca ne-am tinut la distanta de lumea asta foarte expusa. A fost alegerea mea sa stau mereu departe de Bucuresti. Nu stiu daca a fost una buna, ba chiar stiu sigur ca am pierdut mult din cauza asta: o multime de oportunitati, de intalniri care poate m-ar fi dus profesional foarte departe. Mi-am pastrat in schimb niste prieteni, mi-am pastrat o liniste si un univers la care am tinut, dar sunt absolut sigura ca de multe ori am trecut pe langa un tren important.

"Ma voi intoarce, la un moment dat..."

- Si nu regreti? Esti totusi atat de pasionata de meseria ta.

- Nu, deloc. Pentru ca e o alegere pe care am facut-o constient, gandindu-ma la ceea ce ma tine mai sanatoasa. Pasiunea pentru televiziune este cu adevarat covarsitoare, dar trebuie sa te detasezi din cand in cand de lucrurile care te domina. Acum am luat aceasta pauza, ca sa vad daca pot trai si fara meseria mea. Da, lumea numeste curaj faptul ca am hotarat sa mai avem un copil, dar sa stii ca nasterea Petrei a fost un gest asumat complet, nicidecum o intamplare. Este si o alta explicatie in aparitia Petrei, pe langa minunea nasterii in sine: acum un an si jumatate, in viata mea a aparut un mare gol, pe care nu am reusit sa-l umplu cu nimic, decat cu un copil. Dumnezeu a fost bun si a hotarat ca-l merit, asa ca acum o avem pe Petra. Ea umple golul lasat de disparitia celei mai bune prietene, Vanda Condurache.(Fostul director de programe de la TVR Iasi, lector universitar, un mare om deteleviziune si mentor pentru multi. A murit intr-un accident stupid de masina. n. red.) In certificatul de botez al Petrei scrie si numele Vanda. Viata fara prietenia acestui om, fara aura Vandei, fara calmul, increderea si forta ei, nu mai poate fi aceeasi. Moartea ei a fost unul dintre motivele pentru care Iasul nu mai este si nu va mai fi niciodata acelasi pentru mine. Multe locuri au ramas acolo goale fara ea si, mai de neiertat pentru mine, nu stiu daca numele ei se mai cunoaste, intr-adevar, in acele locuri. Disparitia Vandei a fost atat de zguduitoare, pentru ceea ce inteleg eu despre lume.... iar faptul ca oameni care fara ea nu ar fi existat s-au scuturat de Vanda, in numai cateva zile, a fost peste puterile mele de a suporta. Intelepciunile acestui om stau scrijelite in mine si nu s-au prapadit odata cu el, iar ele nu ma lasa sa judec oamenii mai mult decat am voie. Dar ma lasa sa plec de langa ei si am plecat. Da, au ramas si oameni pentru care Vanda este si acum importanta, tocmai de aceea am reusit impreuna cu prietena mea, Cristina Hermeziu (acum jurnalist la Paris), sa scoatem o carte care se numeste "Scrisoare catre Vanda". Ca un facut, cartea a aparut exact la un an de la disparitia Vandei si la o saptamana dupa nasterea Petrei. In paginile ei, oameni care au apreciat-o si au iubit-o i-au scris... povesti.

"Par mult mai rece decat sunt"

- Cred ca dialogul de pana acum va schimba perceptia oamenilor despre tine. Irina Pacurariu, reporterul cu sange rece de la TVR este, de fapt, o femeie calda si sentimentala...

- Sa stii ca sunt perfect constienta ca lumea nu vede in mine nimic sentimental. Este o carapace pe care m-am obisnuit sa o port, dar nu este ceva ce am construit cu buna stiinta. M-am nascut cu aceasta carapace, nici macar nu cred ca m-a ajutat, ba dimpotriva. Sunt convinsa ca sunt foarte multi oameni care ma antipatizeaza profund din cauza ei. E complicat... televizorul te poate iubi, dar te poate si inaspri, iar la mine functioneaza cu varf si indesat a doua varianta. Par un personaj mult mai dur, mult mai rece decat sunt. Dar pana la urma, avantaj eu: cum ar fi fost sa fie invers?! (rade.)

- In cele din urma, perioada sabatica se va incheia. Ce va urma? Televiziunea are mare nevoie de profesionisti, iar tu esti unul dintre "ultimii mohicani".

- Nu am nici un plan deocamdata, dar sunt sigura ca va aparea ceva. Oricat m-as ascunde, viata mea nu va putea fi niciodata separata de meseria mea de reporter de televiziune. Inca am curiozitati despre lume, inca am norocul sa intalnesc oameni exceptionali, inca am pofta de a gasi povesti. Reportajul este atat de bine sudat in personalitatea mea, incat nu am sa pot niciodata renunta la el. Regret tare ca meseria asta a inceput sa se faca mai mult dupa ureche. Tinerii din bransa nu prea mai invata, ei cred ca e o meserie usoara, nu studiaza, nu citesc. Cum sa-i convingi ca esenta nu este sa pui niste intrebari care, pana la urma, pot fi puse de oricine, ci important e sa stii cand sa taci, ce sa nu intrebi si cum sa intrebi?! Si toate acestea invelite in poveste. Caci povestea e totul. Am o mare capacitate de-a fi uimita, de a ma minuna. Sunt cincisprezece ani de cand am aceasta meserie, un an de pauza nu ma poate face sa gandesc altfel. E boala. O boala cu care se poate trai mult mai bine decat fara ea (rade)... A fost foarte generoasa meseria asta cu mine, mi-a facut mult bine, nu o pot parasi atat de curand. Deci, ma voi intoarce, daca voi fi lasata sa-mi fac meseria de reporter asa cum stiu eu. Probabil tot catre televiziunea publica ma voi indrepta, daca ea va avea in continuare nevoie de reportaj, de poveste. Dar nu stiu cand va fi momentul revenirii, asa ca deocamdata sunt acasa, cu fetele mele, cu barbatul meu, si savurez cu toata fiinta privilegiul de a fi in mijlocul lor, cat e ziua de lunga.