Nascut in 1960, francezul Eric Fottorino are doua cariere de succes. In prima, cea de jurnalist, a ajuns in varf: e directorul ziarului "Le Monde", binecunoscut in lumea francofona. Nici in cea de-a doua, de romancier, nu sta rau, cele opt romane publicate pana acum fiind distinse cu premii care inseamna ceva in Franta si pentru care se bat sumedenie de autori. Chiar faptul ca e publicat de exigenta editura Gallimard da o idee de cota lui intr-o lume literara suprapopulata, in care apar anual mii de romane noi. Eric Fottorino si-a cucerit astfel dublul statut, de jurnalist si scriitor de elita, datorita unei puteri de munca iesite din comun. Ca sa-i intelegeti parcursul, iata cateva date biografice. Mama lui avea 16 ani cand a ramas insarcinata cu un evreu marocan, pe care familia ei catolica si traditionalista din Nisa nu l-a acceptat. Maritata apoi cu un doctor care l-a adoptat pe micul Eric si i-a dat numele lui, tanara mama nu i-a dezvaluit fiului secretul decat la iesirea din adolescenta. Preocupat de identitatea lui, acesta si-a intalnit tatal natural abia la sfarsitul liceului, fara ca asta sa-i altereze sentimentele filiale pentru tatal adoptiv. A studiat Dreptul si apoi Stiinte Politice la Paris, a intrat in gazetarie la 22 de ani, iar din 1986 a fost angajat la "Le Monde" unde, ambitios, devotat firmei si vadind abilitati manageriale, a urcat treptele ierarhice de la reporter pana la director, functie suprema in care a fost ales de colegi. Tata a patru copii, pasionat de sport, in special de ciclism, el reuseste sa duca mai multe vieti implinite printr-o buna organizare a timpului: se scoala in fiecare dimineata la 5, munceste nenormat la ziar (numai cine a lucrat in redactia unui cotidian stie ce inseamna aceasta munca de echipa contracronometru), iar serile si le petrece la masa de scris: "Jurnalismul e timpul altora. Scrierea romanelor e timpul meu. Sunt ziarist la "Le Monde" si scriitor, acasa", explica Fottorino, pentru care literatura nu e o simpla marota, ci o profesie paralela. Critica admira faptul ca el reuseste sa nu amestece genurile: romanele lui sunt ale unui profesionist care stie cum se construieste un edificiu epic, cum se insufla viata personajelor si se transmite o atmosfera, cu o scriitura expresiva, fluida, invaluitoare, foarte diferita de transparenta eficace a comunicarii jurnalistice. Romanul pe care vi-l recomand azi, distins cu Premiul Femina in 2007, e o poveste de dragoste, suprapusa peste o enigma a carei dezlegare ne e sugerata abia in final. Firele epice din material cunoscut sunt, in buna traditie frantuzeasca, amorul adulterin, cautarea identitatii (o obsesie autobiografica) si tema artistului acaparat de vocatia lui, dar felul cum le tese Fottorino e singular si seducator. Personajul narator, Gilles Hector, e un avocat divortat, care nu si-a cunoscut mama si a fost crescut de un tata fotograf de platou si maestru de lumini ce colaborase la filme celebre din anii '60-'70. Dupa moartea acestuia, dandu-si seama ca nu comunicasera decat superficial, fiul incearca sa afle mai multe despre el din obiectele ramase in studioul unde pana atunci nu avusese acces si din povestirile celor ce il cunoscusera. Si nu doar despre el, ci si despre enigmatica mama, pe care se obstineaza sa creada ca ar putea fi una din actritele reale: Romy Schneider, Anouk Aimee, Catherine Deneuve, Jeanne Moreau...) ce au jucat in filmele la care a colaborat tatal lui. In cinemateca unde-si cauta pe ecran mama printre vedetele acestor filme vechi, avocatul o cunoaste pe Mayliss - o femeie ciudata, de o tulburatoare feminitate, care isi exercita irepresibil puterea de atractie asupra lui si il face dependent de ea ca de un drog. Intruchipare a misterului feminin, presupus bolnava, poliglota, pianista si mare cititoare, Mayliss are un sot si un copil pe care nu e dispusa sa-i paraseasca, fiindca ii iubeste la fel de mult ca si pe amantul pasional. Ceea ce n-o impiedica sa-si ia libertatea de a face ceea ce simte, ca pe o necesitate. Printr-un sistem de vase comunicante subtil montat de romancier, pe masura ce Gilles Hector se apropie de aflarea adevarului in legatura cu identitatea mamei, se desprinde de fascinatia maladiva pentru Mayliss, se dezintoxica de ea, optand pentru o banalitate sanatoasa. Bine croit, din material de calitate si cu un stil clasic elegant, "Sarutari de cinema" e o confectie romanesca Chanel.
Selectia "Formula AS"
Eric Fottorino, "Sarutari de cinema", roman, traducere de Marie-Jeanne Vasiloiu, Editura "Trei" (Tel. 021/300.60.90), 184 pag.
Nascut in 1960, francezul Eric Fottorino are doua cariere de succes. In prima, cea de jurnalist, a ajuns in varf: e directorul ziarului "Le Monde", binecunoscut in lumea francofona. Nici in cea de-a doua, de romancier, nu sta rau, cele opt romane publicate pana acum fiind distinse cu premii care inseamna ceva in Franta si pentru care se bat sumedenie de autori. Chiar faptul ca e publicat de exigenta editura Gallimard da o idee de cota lui intr-o lume literara suprapopulata, in care apar anual mii de romane noi. Eric Fottorino si-a cucerit astfel dublul statut, de jurnalist si scriitor de elita, datorita unei puteri de munca iesite din comun. Ca sa-i intelegeti parcursul, iata cateva date biografice. Mama lui avea 16 ani cand a ramas insarcinata cu un evreu marocan, pe care familia ei catolica si traditionalista din Nisa nu l-a acceptat. Maritata apoi cu un doctor care l-a adoptat pe micul Eric si i-a dat numele lui, tanara mama nu i-a dezvaluit fiului secretul decat la iesirea din adolescenta. Preocupat de identitatea lui, acesta si-a intalnit tatal natural abia la sfarsitul liceului, fara ca asta sa-i altereze sentimentele filiale pentru tatal adoptiv. A studiat Dreptul si apoi Stiinte Politice la Paris, a intrat in gazetarie la 22 de ani, iar din 1986 a fost angajat la "Le Monde" unde, ambitios, devotat firmei si vadind abilitati manageriale, a urcat treptele ierarhice de la reporter pana la director, functie suprema in care a fost ales de colegi. Tata a patru copii, pasionat de sport, in special de ciclism, el reuseste sa duca mai multe vieti implinite printr-o buna organizare a timpului: se scoala in fiecare dimineata la 5, munceste nenormat la ziar (numai cine a lucrat in redactia unui cotidian stie ce inseamna aceasta munca de echipa contracronometru), iar serile si le petrece la masa de scris: "Jurnalismul e timpul altora. Scrierea romanelor e timpul meu. Sunt ziarist la "Le Monde" si scriitor, acasa", explica Fottorino, pentru care literatura nu e o simpla marota, ci o profesie paralela. Critica admira faptul ca el reuseste sa nu amestece genurile: romanele lui sunt ale unui profesionist care stie cum se construieste un edificiu epic, cum se insufla viata personajelor si se transmite o atmosfera, cu o scriitura expresiva, fluida, invaluitoare, foarte diferita de transparenta eficace a comunicarii jurnalistice. Romanul pe care vi-l recomand azi, distins cu Premiul Femina in 2007, e o poveste de dragoste, suprapusa peste o enigma a carei dezlegare ne e sugerata abia in final. Firele epice din material cunoscut sunt, in buna traditie frantuzeasca, amorul adulterin, cautarea identitatii (o obsesie autobiografica) si tema artistului acaparat de vocatia lui, dar felul cum le tese Fottorino e singular si seducator. Personajul narator, Gilles Hector, e un avocat divortat, care nu si-a cunoscut mama si a fost crescut de un tata fotograf de platou si maestru de lumini ce colaborase la filme celebre din anii '60-'70. Dupa moartea acestuia, dandu-si seama ca nu comunicasera decat superficial, fiul incearca sa afle mai multe despre el din obiectele ramase in studioul unde pana atunci nu avusese acces si din povestirile celor ce il cunoscusera. Si nu doar despre el, ci si despre enigmatica mama, pe care se obstineaza sa creada ca ar putea fi una din actritele reale: Romy Schneider, Anouk Aimee, Catherine Deneuve, Jeanne Moreau...) ce au jucat in filmele la care a colaborat tatal lui. In cinemateca unde-si cauta pe ecran mama printre vedetele acestor filme vechi, avocatul o cunoaste pe Mayliss - o femeie ciudata, de o tulburatoare feminitate, care isi exercita irepresibil puterea de atractie asupra lui si il face dependent de ea ca de un drog. Intruchipare a misterului feminin, presupus bolnava, poliglota, pianista si mare cititoare, Mayliss are un sot si un copil pe care nu e dispusa sa-i paraseasca, fiindca ii iubeste la fel de mult ca si pe amantul pasional. Ceea ce n-o impiedica sa-si ia libertatea de a face ceea ce simte, ca pe o necesitate. Printr-un sistem de vase comunicante subtil montat de romancier, pe masura ce Gilles Hector se apropie de aflarea adevarului in legatura cu identitatea mamei, se desprinde de fascinatia maladiva pentru Mayliss, se dezintoxica de ea, optand pentru o banalitate sanatoasa. Bine croit, din material de calitate si cu un stil clasic elegant, "Sarutari de cinema" e o confectie romanesca Chanel.
Nascut in 1960, francezul Eric Fottorino are doua cariere de succes. In prima, cea de jurnalist, a ajuns in varf: e directorul ziarului "Le Monde", binecunoscut in lumea francofona. Nici in cea de-a doua, de romancier, nu sta rau, cele opt romane publicate pana acum fiind distinse cu premii care inseamna ceva in Franta si pentru care se bat sumedenie de autori. Chiar faptul ca e publicat de exigenta editura Gallimard da o idee de cota lui intr-o lume literara suprapopulata, in care apar anual mii de romane noi. Eric Fottorino si-a cucerit astfel dublul statut, de jurnalist si scriitor de elita, datorita unei puteri de munca iesite din comun. Ca sa-i intelegeti parcursul, iata cateva date biografice. Mama lui avea 16 ani cand a ramas insarcinata cu un evreu marocan, pe care familia ei catolica si traditionalista din Nisa nu l-a acceptat. Maritata apoi cu un doctor care l-a adoptat pe micul Eric si i-a dat numele lui, tanara mama nu i-a dezvaluit fiului secretul decat la iesirea din adolescenta. Preocupat de identitatea lui, acesta si-a intalnit tatal natural abia la sfarsitul liceului, fara ca asta sa-i altereze sentimentele filiale pentru tatal adoptiv. A studiat Dreptul si apoi Stiinte Politice la Paris, a intrat in gazetarie la 22 de ani, iar din 1986 a fost angajat la "Le Monde" unde, ambitios, devotat firmei si vadind abilitati manageriale, a urcat treptele ierarhice de la reporter pana la director, functie suprema in care a fost ales de colegi. Tata a patru copii, pasionat de sport, in special de ciclism, el reuseste sa duca mai multe vieti implinite printr-o buna organizare a timpului: se scoala in fiecare dimineata la 5, munceste nenormat la ziar (numai cine a lucrat in redactia unui cotidian stie ce inseamna aceasta munca de echipa contracronometru), iar serile si le petrece la masa de scris: "Jurnalismul e timpul altora. Scrierea romanelor e timpul meu. Sunt ziarist la "Le Monde" si scriitor, acasa", explica Fottorino, pentru care literatura nu e o simpla marota, ci o profesie paralela. Critica admira faptul ca el reuseste sa nu amestece genurile: romanele lui sunt ale unui profesionist care stie cum se construieste un edificiu epic, cum se insufla viata personajelor si se transmite o atmosfera, cu o scriitura expresiva, fluida, invaluitoare, foarte diferita de transparenta eficace a comunicarii jurnalistice. Romanul pe care vi-l recomand azi, distins cu Premiul Femina in 2007, e o poveste de dragoste, suprapusa peste o enigma a carei dezlegare ne e sugerata abia in final. Firele epice din material cunoscut sunt, in buna traditie frantuzeasca, amorul adulterin, cautarea identitatii (o obsesie autobiografica) si tema artistului acaparat de vocatia lui, dar felul cum le tese Fottorino e singular si seducator. Personajul narator, Gilles Hector, e un avocat divortat, care nu si-a cunoscut mama si a fost crescut de un tata fotograf de platou si maestru de lumini ce colaborase la filme celebre din anii '60-'70. Dupa moartea acestuia, dandu-si seama ca nu comunicasera decat superficial, fiul incearca sa afle mai multe despre el din obiectele ramase in studioul unde pana atunci nu avusese acces si din povestirile celor ce il cunoscusera. Si nu doar despre el, ci si despre enigmatica mama, pe care se obstineaza sa creada ca ar putea fi una din actritele reale: Romy Schneider, Anouk Aimee, Catherine Deneuve, Jeanne Moreau...) ce au jucat in filmele la care a colaborat tatal lui. In cinemateca unde-si cauta pe ecran mama printre vedetele acestor filme vechi, avocatul o cunoaste pe Mayliss - o femeie ciudata, de o tulburatoare feminitate, care isi exercita irepresibil puterea de atractie asupra lui si il face dependent de ea ca de un drog. Intruchipare a misterului feminin, presupus bolnava, poliglota, pianista si mare cititoare, Mayliss are un sot si un copil pe care nu e dispusa sa-i paraseasca, fiindca ii iubeste la fel de mult ca si pe amantul pasional. Ceea ce n-o impiedica sa-si ia libertatea de a face ceea ce simte, ca pe o necesitate. Printr-un sistem de vase comunicante subtil montat de romancier, pe masura ce Gilles Hector se apropie de aflarea adevarului in legatura cu identitatea mamei, se desprinde de fascinatia maladiva pentru Mayliss, se dezintoxica de ea, optand pentru o banalitate sanatoasa. Bine croit, din material de calitate si cu un stil clasic elegant, "Sarutari de cinema" e o confectie romanesca Chanel.
Alte articole din acest numar
- Parintele Mihai Driga - preotul comunitatii romanesti ortodoxe din Bari, Italia
- Mihai Traistariu - "Visul american imi bantuie si mie noptile"
- ZODIACUL CRIZEI
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
