Povesti de dragoste / Intre doua lumi

Sfarsit de toamna in Tog, un catun cu trei locuitori. Nu e trecut pe nici o harta din judetul Salaj. Afli de el cu greu, de la oameni mai batrani, care te trimit pe dealuri si vai incarcate de macese, paducei si porumbele. Treci de biserica de lemn din Creaca, treci si de satra tiganeasca si mergi mult pe-o carare ce se opreste tocmai intre pomi. Acolo, la margine de padure, sunt cateva case. Acolo e Tog, catunul cu nume ciudat si cu cativa batrani uitati de lume si timp

In Tog, casele sunt asezate toate de-aceeasi parte a drumului. Dincolo de drum e padurea nesfarsita. In spatele caselor pustii si-a surilor goale sunt livezi si gradini parasite. Gramezi de mere neculese, covor de fructe sub pomi. Ierburi necosite si uscate de vant, mirosuri iuti, amarui, de nuci putrezite si de frunze umede, nematurate. E un paradis al toamnei in destramare. Iar ceata alburie, care vine dinspre padure, da contur de poveste diminetii.
Ma opresc in fata unei curti in care vad un caine. E semn ca acolo trebuie sa fie si oameni. Dar poarta e legata cu o sarma groasa si nu pot intra. Pana la urma, cainele isi cheama stapanul si asa ajung sa-l cunosc pe primul om din Tog.
Mos Gheorghe Lungu a implinit "in luna lu agust, pa trisprazece, optzaci si tri de ai". E cel mai in varsta dintre cei trei batrani care mai traiesc aici, la marginea padurii. Si e dornic de-a povesti cu oameni, caci in curtea lui nu se mai afla, de multa vreme, decat un motan si-un caine. E usor adus de spate, se ajuta de un baston, paseste cu grija "din cauza betesugurilor", dar are o lumina binevoitoare si senina in priviri, care te face sa indraznesti, fara teama si retinere, sa-l intrebi de viata lui, sa-i ceri sa povesteasca, sa spuna cum traieste singur, la anii lui, intr-un loc departat de lume. "Pa vremuri, draga doamna, aveam gospodarie mare, sasa, sapta daraburi de vite, marha bune de lapte, aveam doaua costeie pline de malai, in fiecare toamna, traiam bine aci langa padure, n-aveam a imparti cu nime nimica, nime-n lume nu ne-o contrazas si nu ne-o zahait in veci. Eram cu nevasta si lucram tata zaua. Prea mult am lucrat inca, dar eram tineri si puteam. Pa vremuri, era bine tare. Pa vremuri."

Nazarica

Astazi, in bucataria lui mos Gheorghe e cald. Motanul doarme incovrigat pe marginea patului. Pe masa stau randuite cateva ciuperci uscate, doua mere, cateva nuci, o cana cu ceai, si-un telefon care pare coborat din alt veac. Merge insa, functioneaza, si este firul care-l leaga pe mos Gheorghe de copiii si nepotii plecati in lumea larga.Il leaga oarecum de viata implinita pe care a avut-o inainte de moartea nevestei dragi. Elvira, fata, preoteasa in Chilioara, si Ghita, baiatul, invatator in Holoat, cei patru nepoti, studenti straluciti, acestia sunt averea care-l face fericit acum pe mos Gheorghe. Nu pamanturile care stau nelucrate, nu livezile care raman neculese, cu roade ce hranesc doar pasarile cerului, nu padurile pe care le-a cumparat pe vremuri cu bani grei si care sunt acum "la batjocura alora fara minte".
Mos Gheorghe imi spune ca e nascut in Lupoaia, dar ca a ajuns in Tog de dragul celei mai frumoase fete pe care a vazut-o el vreodata: Anastasia, Nazarica, cum i-a spus dupa ce a facut-o nevasta lui. Isi mai aduce aminte si acum de ziua in care venea cu bicicleta de la Jibou si-a vazut-o pentru prima data, mergand cuminte pe marginea drumului. Imi spune ca s-a dat imediat jos de pe bicicleta si-a mers "la pas" cu ea, povestind, pana la intrarea in sat. "Doamne, cat era de frumoasa, de nu-mi puteam lua ochii de la ea, si toata ziua aia parca a fost altfel decat altele, a fost zi aurita pentru viata mea. Si cat am trait cu ea, peste cincizaci de ai, am pretuit-o ca pe-o icoana. Aveam gandul la ea, si cand eram coborat in mina, ca am lucrat la scos carbuni de piatra, la Lupoaia. Si-acolo, in fundul pamantului, cand n-aveam decat lumina lampii de carbit langa mine, o vedeam tot pe ea si-abia asteptam sa ies in soare si sa ajung acasa. Cateodata, in mina se-ntampla de s-auzea cum huruie pamantul. Era ca un zgomot greu care iesea de-acolo din intuneric. Sa surpa pamantul. Unii sa spariau, ca mina ii tare insalatoare si fara mila. Nu stiam ce-i, ce are sa fie, faceam cruce si ma gandeam la Nazarica si la prunci. Si nu ma temeam, ma gandeam ca Dumnezau n-are sa ma lase, ca are sa ma scoata de-acolo, de dragul lor, si ca are sa ma ajute sa ma intorc la ei. Ca prea ne eram dragi si prea eram fericiti laolalta."

Dragoste de caine

In prima iarna dupa ce-a murit Nazarica, mos Gheorghe a stat la fata lui.A incuiat casa, a legat poarta cu sarma, a lasat bani celor doi vecini pe care-i are, sa cumpere lapte si paine cainelui si sa-l hraneasca, si-a plecat pentru patru-cinci luni din catun, "la iernat, intre oameni". Cand s-a intors, curtea i s-a parut si mai pustie si chiar era mai goala, caci hotii, "furii fara Dumnezau" i-au luat de pe langa casa tot ce se putea lua si cara. Cand l-a vazut intrand pe poarta, cainele a inceput sa urle si sa-i linga picioarele. "O jumatate de ceas nu s-a oprit din urlat, saracul de el, i-a fost dor de mine. Dar si mie de el. Mi s-a pus asa, un ciot in gat, imi venea sa plang de mila lui si-a mea, si-atuncea m-am hotarat sa nu mai plec niciodata din curtea asta. Si de-atuncea ma tot gandesc ca daca l-ar iubi oamenii pe Dumnezau asa cum il iubeste cainele pa stapanul lui, apoi n-ar fi rau in lumea asta." Mos Gheorghe se ridica si face cativa pasi pana la fereastra, sta acolo o vreme, ca si cum ar vrea sa se asigure ca dulaul credincios e la locul lui, se-ntoarce apoi si se aseaza iar pe scaunul de langa masa. "Cat oi putea si cum oi putea, m-oi gospodari in iarna care vine. Am zis ca dac-oi mai trai, nu ma mai duc nicari, chiar daca mi-a fost tare bine iarna trecuta la copii. Cum sa las casa goala? Cum sa las canele a nimarui? Cum sa las pe Nazarica sangura? Sa n-aiba la cine veni?"

Pomucul de dor

Ultimele vorbe ale batranului au ramas grele intre noi. Ma uit drept in ochii lui si el se uita la mine, ca si cum ar vrea sa vada daca inteleg si daca poate sa-mi spuna mai departe povestea lui. Vrea sa se asigure ca am sa fiu in stare sa pricep. Povestea lui a inceput atat de linistit, atat de obisnuit oarecum, in suita povestilor pe care le-am aflat de atatea ori in drumurile mele, dar acum simt cum aluneca incet inspre lucruri de care nu ti-e oricand la indemana sa vorbesti. Imi iau un ragaz.
Pe geamul bucatariei se vede padurea ruginita de toamna. Ceata umeda care iese dintre copaci invaluie ca o adiere curtea si livada din spatele grajdului. Vad un colt de curte si un mar cu cateva poame pe-o creanga, o frunza care se zbate marunt si-o pasare care zboara scurt peste crengi. Imi fac curaj si ma intorc cu privirea la mos Gheorghe, care se uita la mine si asteapta tacut pe scaunul de langa masa. Ii spun ca si barbatul meu a murit, ii spun ca si el imi trimite cateodata semne de dincolo, si, dintr-o data, simt ca omul de langa mine a alungat orice urma de sfiala. E ca o usurare care vine dupa o incordare grea. Ma priveste altfel decat inainte, se ridica de pe scaun si-mi face semn sa-l urmez in alta incapere. Am crezut ca vrea sa-mi arate vreo fotografie veche cu nevasta lui, dar ma duce in fata unui ghiveci asezat pe masa. Un ghiveci in care creste o floare ciudata, cum n-am vazut inca pana acum. Mai degraba, un arbust cu frunze verzi, mici, lucitoare, si cu fructe rosii, rotunde ca niste globuri. "E al ei, asta e pomucul ei", imi spune apoi mos Gheorghe. "Nazarica l-a semanat si mi l-a lasat in grija. O vreme, dupa ce-a murit ea, nu i-a mers bine, dar dupa aceea, dupa ce-a inceput sa vina acasa si sa-l grijeasca ea, a ramas mai tot timpul cu ciresele astea pe el. Si eu am grija lui, sa nu-i fie frig, sa nu inghete, dar io cred ca tot ea stie mai bine ca mine ce sa-i faca, de e asa de mandru. Pomucul asta e ca dorul meu dupa ea, tot creste, tot creste si se face tot mai mare si mai puternic.
Altfel, ce sa fac? Fac si eu ce pot si-o astept. Astept mai mereu sa se inmoaie vremea, sa se faca de ploaie, ca atunci vine ea acasa, nu cand e aerul tare. Poate numai atunci le da drumul de acolo, de sus, cand se lasa peste lume asa ca o pacla amortita, cand se face liniste, liniste, zaua in amiaza mare, de nici pasarile nu le mai auzi cantand. Atuncea vine, si numai ce-o vad cateodata prin livada, altadata, prin bucatarie sau pe langa pomucul asta al ei.
"Ce mai faci, tu, mai Gheorghita?" Asa ma intreaba si eu ii spun ce fac, si ea, care a fost totdeauna priceputa tare la toate, ma invata cum sa-mi fac de mancare, ce sa pun in oala, cum sa curat casa. Ma invata si acuma cum sa ma imbrac si cum sa am grija de mine. Vorbesc cu ea ca si cum ar fi vie langa mine, ca si cum n-ar fi murit, si ea nici n-are cum sa fie moarta cata vreme traiesc eu. Ma gandesc ca nu se poate sa moara atata drag cat am avut noi unul catre altul, si cred ca Dumnezau a lasat o cale ca sa ne mai putem auzi, samti si vedea din cand in cand, pentru ca dragostea, daca-i mare si adevarata, strabate pana dincolo de lumea asta."
*
La plecare, mos Gheorghe a rupt o crenguta din pomucul Nazaricai, o crenguta cu trei cirese roscate, mi-a dat-o si mi-a spus sa le seman si sa-mi fac si eu pomucul meu de dor. Am pus ciresele la uscat, am pregatit ghiveciul mare si incapator si mai ramane sa astept sa se inmoaie vremea, sa coboare peste amiaza lumina aceea ciudata care amorteste si cuprinde ca o pacla oameni, pasari si lucruri, ca o ceata umeda care iese dintre copaci, ca o adiere, ca o umbra risipita pe frunze ce se zbat marunt, ca o pasare care zboara scurt, peste crengi...