Dragos Bucurenci * "Fac ce-mi place. Bariera dintre viata mea profesionala si cea personala e aproape inexistenta"

La 27 de ani e deja o vedeta a mediilor de presa. Jurnalist, scriitor, moderator pe micul ecran, se pregateste acum sa poarte si batalii ecologice decisive. Sansele ii sunt favorabile. Foarte sigur pe sine, muncitor fara preget, face parte dintr-o generatie care isi deschide singura usa, fara sa astepte in fata ei. Societatea romaneasca se innoieste. In luminile rampei apar noi actori

O stea polara: "Humanitas"

- Prestatia ta energica si neconformista de la TVR Cultural, dublata de articolele la fel de putin comode publicate in presa, ti-au adus o notorietate rapida. Poate din cauza asta, cei care nu te cunosc personal au impresia ca ai aparut de nicaieri.

- Provin dintr-o familie tipica a societatii fostului regim comunist: doi copii cu doi parinti tineri, o familie care traia la bloc, in doua camere din cartierul bucurestean Tineretului. Mai exista si o pereche de bunici, care locuiau aproape de noi si care aveau si o casa la tara, astfel ca foarte mult timp din copilaria mea - verile, in special - mi l-am petrecut la Leresti, langa Campulung Muscel. Bunicul din partea mamei a fost prima generatie de tarani incaltati, primul care a mers la facultate - a fost inginer textilist. In partea cealalta, a tatalui, bunicul era maistru strungar. A facut cativa ani de facultate, dar a fost si cinci ani la Canal si, dupa asta, n-a mai fost niciodata admis inapoi la scoala. Foarte multi dintre cei care imi cunosc activitatea din presa si de pe micul ecran cred ca eu am avut parte de-o educatie umanista, dar la noi in casa nu gaseai multe carti de literatura sau arta. Gaseai, in schimb, foarte multe romane science-fiction si politiste, plus foarte multe carti de matematica, fizica si chimie. Biblioteca ne-am facut-o eu si cu sora mea, in momentul in care a inceput sa ne intereseze cititul. Ma refer la o biblioteca umanista, pentru ca una stiintifica exista deja. Mi-e greu sa spun de unde a venit dorinta asta spre noi - sora mea e astazi istoric -, cert este ca am crescut in anii acestia de tranzitie si ne-am format privind ca la o stea polara, catre editura Humanitas, inspre autorii publicati acolo, inspre grupul paltinisenilor si intreaga elita pe care acest grup a legitimat-o. In ce ma priveste, am avut un noroc nesperat: printr-o prietenie de familie, am cunoscut o fiinta exceptionala, pe Irina Nicolau (regretata cercetatoare si scriitoare de la Muzeul Taranului Roman n.r.), cand aveam saisprezece ani si asta mi-a schimbat foarte mult prioritatile. Irina m-a ajutat, in mare parte, sa ma formez intelectual. Asa ca nu ma mira ca-mi spui ca par a fi aparut de nicaieri. Bucurencii se trag din inima Ardealului. Au trecut muntii cam acum o suta de ani si s-au stabilit la Leresti. Deci, am fost o familie de tarani. Nimic spectaculos pe frontul asta.Traiectoria mea poate fi explicata printr-o dorinta pe care am avut-o de foarte mic: voiam sa ma fac mare cat mai repede. Imi placea sa stau cu parintii mei si cu prietenii lor si sa-i ascult ce vorbeau. La o varsta la care ceilalti copii se joaca, distractia mea favorita era sa fiu lasat sa raman cu ei, dincolo de ora la care trebuia sa ma culc, si sa-i ascult. Ma fascinau discutiile lor "de oameni mari". Crescand, am tot ars etapele. La sase ani am invatat sa scriu si sa citesc, fiindca sora-mea intrase deja la scoala. La saptesprezece ani am publicat la "Dilema", la optsprezece, deja aveam un serviciu. Cand eram in anul II de facultate, am acceptat o oferta de lucru full time, care m-a si obligat sa renunt la facultate. Cand congenerii mei isi luau licenta, eu schimbam deja al doilea serviciu cu al treilea, cand ei isi luau masteratul sau se inscriau la doctorat, eu infiintam propria organizatie, devenind "self-employed". Asta e un avans care, pe de-o parte, m-a ajutat si, pe de alta parte, m-a si sabotat. Pentru ca atunci cand arzi etapele, pierzi inevitabil niste lucruri, lasi in urma niste restante si, cand incerci sa le recuperezi, constati ca nu-i tocmai placut. E cazul meu, cu facultatea. Dupa ce-am refuzat ani de zile sa termin o facultate si m-am mandrit cu acest refuz, cadoul pe care mi l-am oferit cand am implinit douazeci si cinci de ani a fost sa ma inscriu la Istoria Artei. Dar sa urmezi o facultate la 25-27 de ani nu mai e la fel de usor ca atunci cand ai 18-20 de ani.

- Istoria Artei? Nu e ceva demodat intr-o lume obsedata de procopseala rapida?

- Eu mi-am pus problema in felul urmator: cum pot sa fac ca acesti trei ani de studiu sa fie cat mai putin stresanti si cat mai mult utili? Mi-a fost limpede, de la inceput, ca nu ma voi duce intr-un domeniu in care activasem deja: relatii publice, marketing, management. Pe de alta parte, alegerea a fost influentata si de frustrarea aceea ca in familia mea n-a existat nici un fel de educatie artistica. Cred ca e bine ca-n educatia oricarui om sa se impleteasca mai multe lucruri, iar educatia artistica e unul dintre ele. Si-atunci, m-am gandit ca oricat de prost mi s-ar vorbi despre istoria artei sau oricat de nepotrivit mi s-ar preda, sansa sa raman, totusi, cu ceva informatii din acest domeniu e destul de ridicata. Si-am avut dreptate.

Modelul "Dilema"

- Iar prima zona in care le-ai folosit a fost presa. Ai debutat in "Dilema Veche". A fost un gest de snobism, o intamplare sau la mijloc au fost afinitati reale? "Dilema" e perceputa ca o publicatie elitista.

- Prin ideologie, "Dilema" e o publicatie de centru-dreapta, si e firesc sa fie putin elitista. Cred ca asta e primul lucru care mi-a placut la ea. Dar au mai fost si altele. Andrei Plesu nu oboseste sa repete ca un om care se formeaza in absenta modelelor, caruia ii lipseste capacitatea de a admira, nu se formeaza ca un om intreg. Pentru mine, oamenii care scriau la "Dilema", felul in care puneau ei problema, lecturile lor si vederile lor politice, toate acestea erau pe un piedestal. Imi doream sa scriu, sa vorbesc si sa gandesc ca ei. Pe de alta parte, eu, in anii adolescentei, eram un tanar cu vederi foarte de dreapta: eram crestin practicant - la paisprezece ani am fost si copil de altar -, monarhist, si cu un discurs puternic anti-comunist - asa ca mi se parea ca ma potriveam cu "Dilema". Pe-atunci, daca m-ai fi intrebat unde ma vad la 25 de ani, ti-as fi spus ca ma vad semnand o rubrica saptamanala in "Dilema". Asta credeam eu ca ar fi fost culmea succesului profesional.Debutul a fost insa doar o chestiune de intamplare. Eram intr-o zi la Muzeul Taranului, la Irina Nicolau in birou. Ea a primit un telefon de la "Dilema". O rugau sa scrie despre liceu. Cum eu eram pe atunci la liceu, Irina a zis: "Nu vreti sa scrie si baiatul asta?". Am scris articolul respectiv, au mai urmat si altele, tot despre liceeni, si-apoi Adrian Cioroianu m-a solicitat la niste teme mai serioase. Perioada aia a fost foarte flatanta pentru mine. Aveam profesori si colegi care citeau "Dilema" cu religiozitate. In saptamanile cand era pe piata un numar in care semnam si eu, simteam ca ma privesc cu alti ochi. Si da, era o chestiune si de snobism. Mie imi place sa zic asa: cand baietii care invatau la "Jean Monnet" primeau cheile de la primul lor Porsche, pe care il conduceau fara sa aiba inca permis, eu debutam in "Dilema". Asta a fost forma mea de snobism la saptesprezece ani. Recunosc ca n-o faceam cu modestie. Eram foarte trufas in legatura cu asta. Dar cunoscut, cu adevarat, cred ca am ajuns datorita editorialului din "Evenimentul Zilei", pe care l-am tinut un an de zile. Pe de alta parte, marturisesc ca pana acum vreun an am fost foarte imprastiat. Nu e un lucru pe care il regret, ci un lucru pe care-l recunosc. Sunt un om cu pareri ferme in multe subiecte si nu m-am ferit sa mi le fac publice. Traim intr-o tara in care se incurajeaza acest dat cu parerea despre orice si oricand. Am constatat, totusi, ca lucrul asta nu mi-a facut foarte bine in ceea ce privea imaginea mea, perceptia oamenilor despre mine. Pentru ca in vreme ce eu, in ultimii patru ani si jumatate, imi dedicam 80% din timp unor activitati ecologice, in cadrul organizatiilor "Salvati Dunarea" si "MaiMultVerde", iesirile publice erau doar in proportie de 20% legate de activitatea mea principala, astfel incat lumea a ramas cu impresia ca sunt, de fapt, un pretutindenar care face o suta de mii de lucruri, fara sa mai stie nici el ce face exact. In consecinta, am hotarat ca de anul asta sa fiu mai zgarcit in iesirile mele publice pe teme variate. E un an in care mai mult am refuzat interviuri decat am dat, in care mai mult nu m-am dus decat m-am dus la talk-show-uri. Am in schimb un blog pe internet si mi se pare ca pe bucurenci.ro e inca locul meu de libertate. Acolo nu cred ca ma va certa cineva daca am pareri, si despre procesul generalilor Stanculescu si Chitac, si despre noile reglementari cu privire la drepturile de autor etc. In rest, cred ca e bine sa fiu mai focalizat, ca lumea sa priceapa cu ce ma ocup de fapt. Deocamdata, cu "MaiMultVerde".

Pe baricadele ecologiei

- Ai condus organizatia "Salvati Delta", iar acum te ocupi de "MaiMultVerde", o asociatie axata tot pe ecologie. De unde pasiunea asta pentru natura? De la verile petrecute la Leresti?

- Nu-mi aduc aminte cu mare placere de verile alea. Erau niste veri de claustrare, cand, in loc sa merg in tabere sau sa stau in Bucuresti, cu prietenii mei, eu eram dus oarecum cu forta la aceasta "la tara". Insa verile alea si-au lasat o amprenta buna asupra relatiei mele cu natura. Ma simt in largul meu in natura. Imi place pe munte, desi nu merg foarte des. Imi place sa stau pe marginea unui parau... Simt lucrurile astea, apreciez peisajele naturale. Dar legatura cu ecologia se datoreaza, clar, activitatii mele de la "Salvati Delta". Pana atunci lucrasem trei ani la British Council, unde ma ocupam de noile tehnologii de comunicare. Intuiam, insa, ca am abilitatea de a construi o organizatie, si-am avut noroc ca Mircea Toma, care m-a recomandat, si Liviu Mihaiu, care m-a recrutat, au avut si ei aceeasi intuitie. Ajuns in mediul "Catavencilor", am inceput sa invat foarte bine stiinta asta a managementului imaginii, a jocului cu capitalul de imagine pe bursa media. "Salvati Delta" a fost organizatia care, pentru prima data la noi, a folosit, as putea zice "la scara industriala", capitalul de imagine al vedetelor pentru promovarea unor mesaje sociale. Si apropo de ceea ce discutam mai devreme: asa se explica si aparitia mea pe scena publica. Dandu-mi seama cat de valoros e acest capital de imagine, firesc, la un moment dat, a aparut ideea: "De ce nu as acumula si eu acest capital?". Pentru ca e foarte util si, pe undeva, e si mai curat si mai sigur decat capitalul financiar. Dar ma intorc la ecologie. In august 2004, mi s-a dat pe mana sa construiesc aceasta organizatie si-atunci am ajuns, prima oara, in Delta Dunarii. Care e un loc unde eu as duce pe multa lume. Acolo vezi foarte bine cat de mult rau a putut sa faca si inca mai face omul naturii. Si, fara sa folosesc vorbe mari, ajungi la o perspectiva holistica. Pricepi ca noi, oamenii, facem parte dintr-un sistem mult mai mare, exterior noua, de care suntem legati printr-un echilibru deopotriva minunat si fragil. Dar noi suntem pe punctul sa distrugem complet acest echilibru. Romania e un caz flagrant al acestei probleme globale, pentru ca e o tara a lipsei de responsabilitate. La un moment dat, cineva trebuie sa-si asume si responsabilitatea asta, iar eu cred ca lucrurile astea nu se intampla altfel decat prin exemplu personal. Candva, ingrosam si eu randurile celor care doar aratau cu degetul, randurile plangaciosilor. Intre timp, am schimbat macazul si mi-am propus sa arat ca exista tineri care gandesc altfel in legatura cu problemele mediului si sa contaminez Romania cu acest nou model.

- Te dedici trup si suflet ecologiei, desi pe pagina de prezentare a blogului tau scrie: "Vrea sa devina scriitor". Ai si publicat un roman, sub forma unui jurnal: RealK...

- Din punct de vedere literar, "RealK" nu e un roman. Editura a dorit sa-l numeasca asa, eu am respectat dorinta editurii. Dar in "RealK" nu exista o poveste. Pentru ca o poveste ar trebui sa vorbeasca despre o actiune, pe cand eu am incercat sa povestesc o atmosfera. Altfel, eu imi doresc sa devin scriitor, inca de mic copil. Scriam poezii la opt ani, in scoala primara aveam o foaie literara, publicam poezii la revista scolii, deci, am avut tot timpul o atractie catre scris. Cred ca am o inclinatie nativa inspre scris si ca daca mi-as acorda destul timp ca sa-mi formez mestesugul asta, as putea scoate ceva valabil. Si mai cred ca-mi datorez aceasta incercare.

- Optzeci la suta din timp ti-l dedici organizatiei "MaiMultVerde". Cu restul de douazeci la suta ce faci? Il folosesti pentru tine?Ai doar 27 de ani...

- Restul de 20% inseamna televiziune (anul asta fac pauza) si scoala. Timpul asa-zis liber incerc sa-l traiesc functional. De exemplu, incerc sa folosesc mesele - ca trebuie oricum sa mananc - ca sa ma vad cu prietenii. Mai ies noptile prin cluburi, mai petrec, dar foarte rar. Nu mai am nici o placere in a pierde timpul. Inclusiv cu prietenii, incerc sa urmez o regula: nu-mi place sa vad multi oameni deodata. Nu-mi place sa ne-adunam sapte persoane in jurul unei mese si sa vorbim nimicuri. Ies doar cu unul-doi prieteni, ca sa existe intre noi o comunicare adevarata, sa simt ca m-am imbogatit in urma acelei intalniri sau macar ca mi-a fost drag sa-mi dedic toata atentia acelor persoane, in orele pe care le-am petrecut impreuna. Anul trecut, am incercat, in premiera, sa-mi iau concediu. A fost un an foarte greu, dar am reusit sa-mi rup o luna intreaga, intre 16 decembrie si 16 ianuarie, si-am stat in Argentina si Chile. M-am spalat un pic la creier. De la optsprezece ani, de cand m-am apucat de lucru, asta a fost prima data cand nu m-am mai gandit la nimic legat de munca. Si anul asta incerc, din rasputeri, sa fac din nou o plecare de Sarbatori. Pentru ca numai asa ma odihnesc. Altfel stau cu telefonul langa mine si-l verific dimineata si seara, deci nu ma deconectez. Dar n-as vrea sa se inteleaga ca ma plang. Eu fac ce-mi place, si din cauza asta, bariera dintre viata mea profesionala si cea personala e aproape inexistenta.
Foto Constantin Opris (2) / Aurel Baboi (1)