Ma numesc Huiala Daniela, si acum doi ani am trimis o scrisoare de multumire la revista "Formula AS" pentru ajutorul acordat copilului meu bolnav de cancer (F. AS nr. 736). Cosmin, care avea 16 ani, a luptat cu boala trei ani, dar Dumnezeu l-a luat dintre noi, la cele vesnice, la varsta de 17 ani si jumatate.
Si acum imi aduc aminte furia si plansetele copiilor mei, neputinta, disperarea pentru soarta fratelui lor, parca ne acuzau pe noi, parintii, si pe Dumnezeu, ca nu l-am salvat de la moarte. Aceasta durere a ramas vie in suflet.
Destinul este de multe ori crud cu oamenii buni, asa a fost cu familia mea, cand am pierdut o floare, o mangaiere si o mare speranta. Fiecare cuvant scris de mine este o lacrima pornita din inima, pentru o suferinta care nu ma va parasi niciodata. Cosmin a fost un copil bun, a luptat cu viata pana in ultima clipa, cand mi-a spus: "Nu plange, mama, ca nimic nu iei cu tine, decat faptele bune".
Dumnezeu stie prin cate necazuri si suferinte am trecut, durerea si supararea au facut ca inima mea bolnava sa cedeze de doua ori, si spitalele au devenit casa mea. In prezent sunt iarasi cu ai mei, langa mine am doi copii minunati care invata foarte bine, ma ajuta in treburile gospodaresti, deoarece boala nu imi permite sa fac efort, merg putin si iau foarte multe medicamente.
Doamna directoare, doresc foarte mult sa ma ajutati, prin intermediul revistei "Formula AS". Vreau sa comunic cu familii sau mame care, la fel ca mine, si-au pierdut un copil. Femei care au trecut prin situatii grele, dar care au depasit aceste momente, toate acestea ar fi o terapie pentru sufletul meu bolnav.
In speranta ca veti citi aceste randuri, va multumesc din toata inima mea, si ingerii sa ne vegheze.
Cu multa stima,
HUIALA DANIELA - com. Ungureni, sat Plopenii Mari, jud. Botosani, cod 715414
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
20.06.2008, 22:49Iri M
Doamna Daniela,
in fata unei dureri asa de mari, rar este ceva care merita spus. Daca as fi aproape de dumneavoastra, v-as imbratisa si am plange impreuna. Si am pastra tacere... dar sunt departe si singurul meu mijloc de comunicare sunt cuvintele.
Eu nu am ajuns sa imi cunosc vreodata copilul, pentru ca a murit inainte de nastere. Nu are mormant si eu nu am amintiri cu el. Cum ar fi fost, cu cine ar fi semanat, ce ar fi iubit... toate acestea sunt un mister trist pentru mine. Nu am alti copii.
Nu indraznesc sa imi compar durerea cu a dumneavoastra. Singurul lucru care mi-a facut bine este Dumnezeu. Nu a incercat niciodata sa explice de ce copilul meu. Sa ma iertati, dar mai mult ma enervez cand ii aud pe cate unii ca zic "Dumnezeu avea nevoie de un inger in cer" pentru ca ma gandesc: si de ce nu a luat un copil nedorit? Oamenii incearca sa explice cu cuvinte care suna frumos, dar Dumnezeu nu a zis nimic. Decat L-am simtit foarte aproape. Ca pe cineva foarte drag, care a aflat ca sunt in necaz, si a venit sa stea cu mine.
Sa nu credeti ca e rautacios si sa nu va pierdeti increderea in El. Eu cred ca dupa ce voi trece la randul meu prin moarte, imi voi vedea copilul - si nu numai pe el, ci si pe multi altii pe care i-am iubit si nu mai sunt aici. Pana atunci, incerc cu toata inima sa traiesc cu drag langa cei care sunt.
Irina