La Negru Voda, deasupra pamantului

Cand locul sfinteste omul

Dincolo de satul Cetateni, Valea Dambovitei e taiata de o priveliste ivita parca din alta lume. Inscriptii limpezi pe pietre si desene cu zei si calareti, scari sapate in stanca, urme de pasi impietrite in roca, altare dacice, comori stranse sub pamanturi si oase de uriasi. Iar peste toate, lumina credintei si aripa rugaciunii, rostite de mii de ani in acelasi loc. Un loc care sfinteste omul

E inceput de martie si norii coboara sub manastirea Cetatuia Negru Voda. Ploua. Ninge. Dambovita isi sapa mai departe valea, asa cum o face de la inceputul lumii. Stanci uriase cu chipuri de pasari, animale si oameni strajuiesc urcusul abrupt. O maimuta, un erete, un om in genunchi, rugandu-se. Unii spun ca vantul si ploaia le-au dat astfel de chip. Altii, ca ar fi lucrul mainilor unor uriasi de dinainte de potop. Se zice ca aici ar fi fost, dintotdeauna, un loc sfant. Un templu, un loc de sihastrie. Au trecut miile de ani, neamul uriasilor s-a trecut si el si a venit vremea dacilor. Aici, la Cetatenii de Arges, a existat o asezare dacica strasnica, ale carei urme arheologii le dezgropau acum cateva decenii. Si nu mare le-a fost mirarea sa afle, intre harburi de lut si alte ramasite, oase uriase ale unor oameni care aveau peste trei metri inaltime. Satenii inca mai povestesc despre acele oseminte, pe care arheologii le-au trimis in Franta si despre care nu se mai stie nimic. Legendele nu sunt simple nascociri. Legendele sunt istorie transformata in folclor, o istorie in care adevarul este inca viu, imbracat insa intr-o tesatura fabuloasa.
Aici, pe Dambovita, a fost intotdeauna un punct strategic. Pe aici trece drumul ce vine din vechea capitala a Targovistei. Traditia aminteste de o cetate "a Dambovitei", de unde si numele satului: Cetateni. Iar sus, in crapaturile stancilor, s-au rugat mereu pustnici. Invatatii spun ca bisericuta de piatra aflata la peste 800 m inaltime a fost odinioara un templu dacic, devenit apoi loc crestin de rugaciune. Pe panta dificila a muntelui si in vaile care il marginesc s-au descoperit chilii de calugari din vremuri vechi. Probabil ca rugaciunea nu a incetat niciodata in acest loc. Aici se spune ca a fost cea mai aspra sihastrie de la sud de Carpati. Multi domnitori au venit aici sa caute alinare sau un sfat luminat: Negru Voda, Vlaicu Voda, Vlad Tepes, Mihai Viteazu, Matei Basarab, Constantin Brancoveanu, Constantin Cantacuzino, Carol I. Iar cel dintai, Negru Voda, a ramas in memoria locului. Legenda spune ca acesta a plecat din Fagaras in urmarirea tatarilor, pe care i-a invins, apoi a ridicat biserica de la Campulung. In cele din urma si-a ales un loc de refugiu in ultima stramtoare a Dambovitei, de unde sa poata supraveghea intreaga vale. Aici, Negru Voda a gasit o veche cetate in ruine, pe care a rezidit-o. La poalele muntelui, arheologii au gasit intr-adevar si urmele a trei biserici mari de zid, dintre care cea mai veche a fost durata in secolul al XIII-lea. Iar sus, la schit, multe locuri poarta amintirea primului voievod al Tarii Romanesti. Rareori se gaseste atat de multa istorie stransa laolalta intr-un singur loc.

Rudarii din satul dacic

Pana la manastire, pornind de pe malul Dambovitei, urcusul este anevoios. Insa privelistea este fantastica si uiti de oboseala. Scari sapate in piatra te ghideaza din loc in loc. Icoane viu colorate, pictate pe lemn, sunt agatate de trunchiurile copacilor. Tihna drumului poate sa-ti fie tulburata doar de copiii insistenti care iti cersesc un ban ca sa-ti arate cararea sau cate o piatra ascunsa pe care sunt scrijelite semne si figuri. "Hai sa ti-l arat pe Negru Voda!", imi spune o fetita de vreo opt ani, cu parul ud, dardaind sub lapovita de martie. Pe un perete drept, de piatra, se distinge cu greu un chip uman, acoperit de licheni: o fiinta stranie, cu bratele ridicate, sprijinind parca bolta cereasca, sub forma unui arc ce se curbeaza intre mainile ciudatului personaj. Copiii asa stiu: ca este Negru Voda. Zona locuita odinioara de daci nu a fost protejata, iar acum acolo se intinde un sat de rudari. Colorat, zgomotos, plin de nevoi. Calatorii ce vin la manastire sunt vanati cu mare insistenta si nu scapa de alaiul de mici cersetori, pana nu isi golesc buzunarele de maruntis. Altfel, sunt in stare sa se tina dupa tine tot drumul, pana sus, sacaindu-te necontenit. Dar eu am avut noroc. Cristina si Silviu, cei doi tiganusi care ma insotesc, sunt isteti si simpatici. Le dau cate o napolitana si se bucura de parca ar fi Craciunul. Nu ii pot vedea ca pe niste cersetori, ci niste insotitori mititei, ghizi plouati si cuminti. Ii trimit acasa dupa ce dibuiesc cararea, caci dardaie amandoi.

Locul sfinteste omul

Sus, la manastire, pe langa grota straveche, a fost ridicata o biserica noua, de lemn.Parintele staret Modest Ghinea imi ofera un ceai fierbinte. Intalnirea cu cei doi copii m-a impresionat, asa ca il intreb mai intai de treburi lumesti, de conflictele cu rudarii din vale, asezati ilegal pe pamantul manastirii, de felul cum se intelege cu ei. Zambeste. Se intelege foarte bine cu ei. Ani la randul au cautat sa-i faca fel de fel de probleme, dar acum s-au linistit. S-au convins ca pamantul este al manastirii, iar ei sunt un fel de chiriasi. "Pana si vecinii care erau foarte rai odinioara, duminica, dupa slujba, vin cu sacosica si spun: Parinte staret, mai sunteti suparat pe noi?. Nu, ma, nu sunt suparat. Daca nu esti suparat, mai pune si mie ceva in traista asta. Si ii ajutam, dar nu din obligatie, ci de placere. Pentru ca unii dintre ei sunt foarte necajiti. Am facut o bisericuta de vale, care de Sfantul Nicolae a fost plina de copii si fiecare a primit cate un pachetel. Iar de Craciun, mi-am cumparat un costum de Mos, am luat cativa copilasi pe post de spiridusi, ca sa ma ajute sa-mi car sacii, si am mers la fiecare familie: 169 de persoane au primit pachetele cu daruri. La inceput nu au stiut ca e popa de sus. Doar cand mi-am dat jos barba cea alba m-au recunoscut. A fost o bucurie generala."
Exista o taina a acestui loc, pe care parintele mi-o dezvaluie. "Spune o vorba ca omul sfinteste locul. Nu, eu spun ca locul sfinteste omul. Au venit aici oameni fara credinta si au plecat cu credinta. Locul acesta i-a transformat. Omul face, pentru ca are vointa data de rugaciunile inaintasilor lui. De aceea face ceea ce face. Daca eu n-as fi avut ajutorul inaintasilor mei, rugaciunile lor, n-as fi avut vointa necesara spre a face ceva."
Asa, incet, locul acesta, in care de mii de ani se inalta rugaciuni, i-a imblanzit si pe cei din vale. Intregul munte e patruns de lumina puternica a rugaciunii. Era firesc ca si cei mai rataciti dintre oameni, locuind pe acest munte, sa fie atinsi de aripa ingerilor. Chiar daca este numai un inceput, iar vecinii de vale mai trudesc inca pentru a gasi calea cea buna...

Comoara de la Cetatuia

In prima incapere a bisericutei de piatra, un fel de pronaos, ard neincetat multime de candele.O priveliste greu de descris. O senzatie greu de pus in cuvinte. Piatra pesterii pare vie, astepti sa respire si sa suspine, sa se miste usor sub pasii tai. In biserica e intuneric si frig. Doar o geana de lumina trece prin ferestruica subtire. O glastra cu flori in fata unei icoane facatoare de minuni, o bancuta de lemn acoperita cu o cerga si peretii scorojiti, care mai pastreaza ici si colo umbrele unor chipuri de sfinti si intemeietori: asta mi s-a intiparit in minte in prima clipa. E cu siguranta un loc foarte special. Asa simt eu. Si il intreb pe parintele staret daca ceea ce simt este adevarat. Stiu ca exista un izvor in altar, care incepe sa curga in cantitate mai mare in ajun de Izvorul Tamaduirii, de joi seara dupa Paste, si pana la 15 august, la Adormirea Maicii Domnului. Stiu ca exista o icoana facatoare de minuni. Si o cruce a dorintelor. Dar parca nu e de-ajuns. Trebuie sa mai fie o taina.
"Aici putem vorbi de o continuitate a rugaciunilor din cele mai vechi timpuri si pana in ziua de astazi. Tot ce s-a facut, se face si se va mai face in continuare este numai datorita acestor rugaciuni ale celor ce au fost inaintea noastra. Traditia orala a locului spune ca intr-o zi, trei pustnici au facut un legamant: atata timp cat oranduiala monahala se va tine, nimic nu va lipsi vietuitorilor manastirii. Si viata aici a devenit mult mai blanda decat stanca din care este format muntele acesta, numai datorita acelui legamant al pustnicilor."
Parintele e pasionat de istorie. Are un masterat in domeniu si intentioneaza chiar sa deschida un mic muzeu in manastire. Cunoaste toate legendele care circula in zona. Stie ca multa lume vorbeste de comori ascunse in munte. Se zice ca unii chiar au gasit ulcioare cu bani. "Intr-o zi cineva m-a intrebat daca am gasit vreo comoara. I-am spus ca da, am gasit! Vai de mine, ce-ai gasit?, m-a intrebat omul. Sufletele oamenilor! Aceasta este comoara pe care am gasit-o. Cat ar fi de frig afara, cat ar fi de mare zapada sau viforul, oamenii tot vin in acest loc sa se roage. Si ce ma bucura foarte mult este ca vin din ce in ce mai multi tineri. Unii chiar s-au cunoscut aici, s-au cununat si si-au botezat pruncusorii in aceasta bisericuta. Cand vad biserica plina de copii, asta este comoara mea cea mai mare. Uneori, din pricina stresului, a unor suparari, ajungi la acea stare - nu de deznadejde - ci de mahnire, tristete, si consideri la un moment dat ca nu esti bun de nimic, nici sa-i mai slujesti lui Dumnezeu, nici sa mai traiesti in lumea aceasta. Dar cand ii vezi pe toti acesti copii in jurul tau, inseamna ca esti bun sa mai traiesti. Caci iubirea fata de aproapele este ceea ce ne tine pe lumea aceasta."

Crucea dorintelor

Mai sus de biserica, pe cel mai inalt loc, se afla o cruce. De acolo se vede Dambovita serpuind si toata valea. Locul acesta se numeste "Tronul lui Negru Voda". Aici erau ridicate cele mai fierbinti rugi, caci oamenii au cautat mereu sa fie cat mai aproape de cer, socotind ca rugile lor or sa fie mai repede ascultate. Il intreb pe parinte daca, intr-adevar, dorintele pe care ti le pui si rugaciunile pe care le faci acolo sus, la crucea dorintelor, se implinesc mai repede."Toate rugaciunile pe care le fac oamenii, oriunde ar fi, pot fi auzite si ascultate de Dumnezeu si pot fi implinite prin credinta lor. Prin credinta poti implini orice. Dumnezeu l-a lasat pe om liber. Dumnezeu nu a predestinat viata omului. Omul are soarta in mainile sale. El este acela care decide, el alege binele sau raul, el isi ia in coarne drumul si merge inainte. Uneori o ia pe alaturi, dar daca se roaga, imediat primeste si raspunsul. Nu numai la cruce se poate ruga omul, ci si acasa. Omul se poate ruga oriunde, dar sa aiba credinta. Ca esti in varful muntelui sau la poale, acelasi lucru este daca ai credinta. Evanghelia spune ca daca ai credinta cat un bob de mustar, muti muntii din loc. Eu le spun oamenilor ca e de-ajuns sa ai credinta cat o farama dintr-o farama dintr-un bob de mustar si Dumnezeu tot ne-asculta."
Inainte de a ajunge la cruce, sunt niste urme de picioare in piatra. Niste urme pe care legenda le atribuie lui Negru Voda si sotiei sale, care s-ar fi rugat ca Dumnezeu sa-i scape de urgia tatarasca, iar Dumnezeu, ca semn ca le-a ascultat rugaciunea, a facut ca piatra sa se topeasca sub talpile lor. Sunt trei randuri de urme, un rand mai mare, si doua din ce in ce mai mici, ca si cum ar fi urmele unui barbat, apoi ale unei femei si ale unui copil. De aceea, traditia spune ca este locul dorintelor, pentru ca s-a implinit acea ruga. Insa stiinta afirma ca acele urme ar fi din vremea ultimei glaciatiuni. Astfel de urme se mai gasesc in Alpii Italiei, Spania, Peru, si sunt ale oamenilor care cautau locurile cele mai stabile. Iar primul rand de urme apartine unui barbat care avea cel putin doi metri si jumatate inaltime...

De la daci la crestinism

Pe un perete de piatra din spatele pesterii se afla sapat conturul unui cavaler. Alaturi se afla "Grota Mosului", o mica incapere in stanca, in care locuia cel mai batran dintre pustnici. In afara de chipurile desenate sau sculptate, exista si multe semne ciudate sapate pe stanci.In mod sigur, o scriere. Insa atat de veche, incat cu greu ar putea fi deslusita, mai ales ca oamenii de stiinta o ignora cu totul. Parintele imi povesteste ca astfel de semne apar mereu, mai ales dupa ploaie, cand se curata pamantul de pe pietre. Dar apar in locuri foarte greu accesibile, pe buza de prapastie, pe colti salbatici de piatra. Apar semne ale unei scrieri, dar apar si sageti, aratand cine stie catre ce directie. A existat aici intotdeauna o curgere, o continuitate de spiritualitate. Dincolo de vesmintele exterioare pe care le-au imbracat vremurile de la o epoca la alta, esenta si nucleul de credinta au ramas aceleasi. Parintele imi explica de ce a fost usor sa se pastreze nealterata credinta si rugaciunea in acest loc: "Credinta zamolxiana se baza pe rugaciunea catre cer, catre lumina soarelui, catre acea raza a intelepciunii care il incalzeste pe om. Iar cand au venit primii crestini, in frunte cu apostolul Andrei, au gasit aici ceva foarte asemanator cu credinta crestina. Aici era un centru religios foarte important, unde in fiecare an se facea o sarbatoare a florilor. Iar balciul care se face in vale si acum, in fiecare an, tine de vechi obiceiuri si sarbatori din perioada dacica. Dacii s-au adaptat foarte repede. Strabon, atunci cand vorbeste despre pustnicii daci, ii numeste calatori prin nori. Uneori, mai ales vara, toata valea este plina de ceata, iar norii sunt mai jos decat manastirea. Cand rasare soarele dimineata si toata ceata este pe munte, biserica ramane deasupra norilor, o mare de nori e de jur imprejurul nostru, iar noi suntem ca o insula. De aceea Strabon ii numea pe calugari cei ce calatoresc printre nori (kapnobatai). Muntele este plin si de plante medicinale. Pustnicii daci erau aceia care alinau si suferintele trupesti ale oamenilor, eu am spus-o si o mai spun, dar cu durere: odinioara preotii erau niste initiati, in toate tainele preotiei."
Pana si in cele lumesti exista o continuitate de la daci: apa. Pana anul trecut, manastirea nu avea apa curenta. Acum a fost repusa in functiune o straveche cisterna dacica de piatra, adanca de sase metri, in care este pompata apa. Cisterna este izolata perfect si acum este tot timpul plina cu apa.

Bisericuta din vis

Ascultandu-l pe parintele staret, imi vine in minte ca este omul potrivit la locul potrivit. Un loc atat de incarcat de istorie si de spiritualitate, plin de minuni si de taine, nu putea sa-si gaseasca un pastor mai bun. Il rog sa-mi povesteasca cum a gasit acest loc. "Nu l-am gasit. Locul m-a ajutat sa vin aici. Mi-am dorit un loc retras. Un loc pe care il visam din copilarie.Locuiam in Bucuresti, in cartierul 23 August, langa lacul Pantelimon si visam in mintea mea ca in mijlocul lacului se ridica un munte si sus in munte o bisericuta numai a mea, si locul era inconjurat de apa. Si visul mi s-a implinit. Stiti cat de fericit si de linistit ma simt cand vin singur, mai ales noaptea, si ma asez in genunchi langa sfantul altar, langa sfanta masa, si in jurul meu sunt toti pustnicii care au pustnicit pe muntii astia? Biserica e plina, asa simt eu atunci! Si toata caldura rugaciunilor lor ma incalzeste si pe mine. E o bucurie imensa sa fiu laolalta cu pustnicii. E acea stare pe care o ai cand ii vezi pe oameni si iti vine sa ii strangi pe toti in brate si sa strigi cu glas tare: Doamne, te iubesc!. E o fericire extraordinara! E o bucurie, o implinire sa stii ca ai facut ceva si ai lasat ceva in lumea aceasta."
Afara se insereaza si ninge tot mai indesat. In grota e rece, frigul imi patrunde in ghete. Insa parintele e descult, doar in sandale, pe podeaua de piatra a pesterii. Este limpede ca nu ii este frig, dar eu tot il intreb: "Nu simtiti frigul aici, in fiecare zi, in fiecare noapte? Nu aveti nici o sursa de incalzire, nu?" "Nu, nu mi-e frig. Picioarele mele sunt calde. Sursa noastra de incalzire? De ce credeti ca domnitorii cand au ridicat biserici nu au facut nici o soba in ele? Pentru ca oamenii umpleau bisericile. Si se facea cald. Pentru ca in biserica exista caldura Duhului Sfant, care exista in fiecare om." Ce ii mai poate lipsi unui asemenea om si unui asemenea loc? "Nimic", imi raspunde parintele zambind. "Absolut nimic. Nu ne lipseste pacea, nu ne lipsesc nici cele materiale. Putem spune doar ca ne lipseste o dragoste continua fata de Dumnezeu. Caci atunci cand te gandesti prea mult la cele ale lumii, simti ca ai pierdut aceasta dragoste, si atunci iti vine sa o iei la fuga repede, repede, ca sa o prinzi din urma, caci s-a dus inainte. Dar o prindem, o prindem din urma, o mai lasam cateodata si iar o prindem. Suntem bogati. Suntem bogati in ceea ce ne-au lasat inaintasii nostri. Suntem bogati in credinta in Dumnezeu. Suntem bogati in dragostea pe care putem sa o aratam aproapelui."
Ma intreb cum as putea sa-l descriu pe parintele Ghinea. Nu-l pot descrie. Parintele este, pur si simplu, acolo unde l-a pus Dumnezeu, si mai multe n-as putea spune. Doar ca am plecat de acolo cu o mare bucurie si multa vreme imi venea sa ii strang in brate pe toti oamenii pe care ii intalneam.

Cea mai mandra

Pietrele palesc in intuneric: maimuta, eretele, rugatorul s-au inchinat si s-au retras. "Sa nu va fie frica sa treceti prin sat", imi spusese un flacau care e ajutor la manastire. "Nu suntem oameni rai".Cararea se ghiceste usor, un fir de lumina mai dainuie pana ajung in satul rudarilor. Aici ma intampina copiii cu lanternele, uzi, zgribuliti, cu suvitele lipite de lapovita, dar vorbareti: sa nu calc in balta, sa o iau pe langa gard, sa le mai dau un leu, ca mi-au pazit masina. Casele colorate torc suvite de fum. Trei caini ni se impiedica buimaci printre picioare. Cristina cea mica dardaie intr-o haina prea mare pentru ea. E in clasa a doua. Ii place matematica. Cosmina, o fetiscana chipesa, cu fata razatoare, imi spune ca le e dor sa vina vara, sa se joace "de-a marea": fac baie in Dambovita si plaja pe pietre si zic ca sunt la mare. Ii intreb cum e sa locuiesti la poalele muntelui cu manastire. Alaiul care ma insoteste se opreste in loc. In lumina slaba a satului fetele copiilor radiaza. "Ne place acolo. Ne impacam bine cu parintele. Si cu maicile cele batrane. Urcam in fiecare zi. Si duminica, la slujba." Vorbesc deodata, care mai de care mai sfatos, si fetele si baietii. Imi dau seama ca vorbele parintelui au fost drepte: locul sfinteste omul. Acum au o bisericuta si jos, in sat, dar tot sus le place mai mult. Ii intreb din mers unde anume sus: in biserica cea mare si noua, sau in cea mica, de piatra. "In cea mica", imi raspund fara sovaire. De data asta, ma opresc eu in loc. Copiii se uita la mine mirati, asteptand o explicatie. "Cum in cea mica?", ii intreb. "Nu stim. Asa, ca e bine acolo. Ard multe lumanari." Cosmina insa stie raspunsul, iar glasul ei le acopera pe ale celorlalti: "Pentru ca e tare mandra. Cea mai mandra."
(Fotografiile autoarei)