Stragele (Luminitele noptii)

Credinte populare

In satele din Maramures, realitatea se impleteste cu basmul, ca in urma cu o mie de ani

Stragele sunt lumini nocturne care se aprind si se sting pe campuri si pe dealuri ca niste beculete de pe bradul de Craciun. Numai ca istoria lor se pierde in negura timpurilor, in vremuri indepartate, pe cand nu se descoperise inca lumina electrica si, poate, nici lampa sau opaitul nu existau, singurii luminatori ai noptii fiind luna si stelele de pe cer. Dar se vede ca acesti luminatori au fost prea indeajuns, pentru ca omul sa poata observa cu minutie ceea ce se intampla la multi kilometri departare de el. Pe vremea aceea erau mai interesati de tainele lumii si mai aproape de Dumnezeu.

Cum isi explica taranii aceste luminite

Se mai numesc Slabanoace (Slabanoage) pentru ca stralucesc cu intermitente. Alte denumiri sunt Milostivele si chiar Stragoii. Toate numele lor se regasesc peste tot in Maramures. Iata ce spun despre ele taranii.
"Stragele is niste lumninuta(e); umbla cate tri-patru laolalta, noaptea. Le videm hopaluind tat ase: una sus si una jos. Numa un pic le videi si apoi nu le mai videi altu. Te temeai de ele, ca nu stiei ce fel de lumina ii. Zaceau batranele ca acele-s suflete pierdute, pe care le-o pierdut femeile."
Stragele sunt, asadar, suflete, iar sufletul este lumina. Apoi, se desprinde clar ideea ca acesti copii nenascuti, aceste suflete ucise, sunt condamnati sa rataceasca necontenit sub cer, sa nu se poata ridica acolo de unde au venit. Acelasi lucru se intampla si in cazul sinucigasilor. Relatarea ce urmeaza o demonstreaza din plin. Am ascultat-o povestita de o femeie din comuna Desesti.
"Imi arata mama cand eram mica cum jucau vo cateva lumninuta, sus-jos. Acolo s-o spanzurat o femeie unde jucau. O aprins din greseala niste clai de fan. Ea o mars ca sa curatasca locu', o strans gateje si frunze si le-o aprins. Pesemne o suflat vantu', s-o adunat focu' spre clai. De frica barbatului, s-o spanzurat cu panzatura di pe cap (baticul). Zace ca sufletul ei umbla acolo. Ase am auzat, ca orice nacaz ai avea, de suflet nu trebuie sa te atingi." Pentru ca sufletul apartine lui Dumnezeu, iar cel care-si permite sa si-l ia singur il da Necuratului, ne invata morala noastra crestina.

Interpretari mai vechi

Despre Strage exista extrem de multe marturii, toate la persoana intai, naratorii fiind implicati direct in eveniment. Descrierile sunt poetice, sensibile, dar si fantastice, de parca ar fi basme in toata puterea cuvantului.Stragele sunt entitati luminoase, absolut supranaturale, neavand nici o legatura cu lumea oamenilor, decat faptul ca unora le permit sa le intrezareasca existenta. Aceste relatari par sa apartina unui strat de gandire arhaic. Si, la fel ca in cazul "Frumuselelor", si Stragele fac daruri zeiesti celor care le privesc uimiti, fara sa se amestece in treburile lor, si care le adreseaza cuvantul "noroc".
La fel ca in "Luceafarul" lui Eminescu si ca in povestile nordice, o straga se indragosteste de un muritor si se casatoreste cu acesta, dar fericirea ei nu poate fi deplina, pentru ca de fiecare data cand isi priveste suratele jucand, i se face dor de ele.
"Oarecand o fost o femeie care o vazut Stragele si-o vrut a mere la ele. Barbatu' n-o lasat-o sa marga, in ruptu capului, batar cat s-o rugat femeia de el si-o zgherat (plans). O zas omu: "Unde-i mere tu, amu, in puterea noptii?" si o stat cu spatele in usa. Dac-o vazut ca nu poate mere, ea s-o culcat jos, langa tatana usii, si o murit. O fost stragoaie de-aceie, numa n-o stiut nime. I-o fost sosat sorocu' sa se duca inapoi de unde o zinit."
Nereusind sa se intoarca in lumea ei, Straga moare ca orice pamanteanca. Slabanoagele sunt entitati inteligente, indiferent ce sunt considerate, suflete sau zane. De multe ori, incearca sa-l despovareze pe cel ce le priveste, sa-l abata de la gandurile lui, bucurandu-i ochii si mintea cu un spectacol tainic, feeric. Iata cateva relatari, auzite de la niste tarani din Desesti.
"Slabanoacele? Le-am vazut pa dupa rau, pant-a Brebului: lumini jucau cand aici, cand acolo, gandei ca-s niste fustei. Amu ardeau coale, amu mai la doi metari, asa, ca fusteii in razboiul de tesut. Noaptea, tarziu, umblau, dupa ce tata lumea durnea. De-aici, din pat, le-am vazut, pa fereasta."
"Cand eram holtei, umblam dupa o fata in Sugatag. Vin io odata acasa, cam pa la miezu' noptii, si cand ajung la capatu' gradinii, ma uit ase, pasta camp, pa dupa rau, si vad ca sa radica o lumina si vine tat jucand pasta arini. Cand o ajuns pasta rau, tata cerga ceie de lumina s-o imprastiet pantre corciuri (tufe) si tat era numa' ploaie de lumnini. Pa cand am ajuns la cruce, s-o radicat lumninile s-o luat-o una dupa alta, in sus, cata ceri, pa deasupra Cracestiului, cata Hapsa."

Prescurele Milostivelor

Milostivele (Stragele, Slabanoagele) sunt privite cu multa simpatie si dragoste de tarani. Dar si cu o oarecare teama, fiindca uneori pot sa provoace boli, cum ar fi strambarea mainilor si a picioarelor. Cel mai adesea, celui care nu le respecta, ii ratacesc drumul. Din aceste motive sau din altele, in cinstea lor se tine inca o zi numita Miercurea Milostivelor. Este o sarbatoare babeasca (pagana), fara data fixa in calendar, care se tine in prima saptamana din Postul Mare. De regula, nu se lucreaza in miercurea aceea. Femeile care vor sa lucreze insa, ca sa nu pateasca nimic rau de-a lungul anului, fac prescurile Milostivelor. Dimineata buna, inainte de rasaritul soarelui, pun pe un carton sapte gramejoare de faina, sapte de cenusa si aprind sapte lumanari mici, ducandu-le apoi in gard, intre spini sau intre rachiti.
Prescurele pot fi reduse la una singura. In cazul acesta, se face un aluat din faina si apa, intr-un vas mic. In prescura se pun trei lumanari subtiri, galbene, din ceara de albine, si toate aprinse. Vasul se pune tot intre spini sau pe o cioata de rachita si nu se mai foloseste niciodata.
"Zace ca zin acolo Milostivele si mananca si sa bucura si te dezleaga sa lucri", imi spune vecina mea, Ioana lu' Pretilus, in varsta de 70 de ani.