Manastirea cu sfinti vii

Taranii din satul bucovinean Slatina spun ca la manastirea lor au trait candva sfinti vii si adevarati, carora le-au atins hainele si le-au ascultat prezicerile de viitor

Pomelnicul dintre zapezi

Taranii din satul bucovinean Slatina se jura ca in manastirea aflata in vecinatatea comunei, au trait candva sfinti adevarati. "Sfinti vii", in carne si oase, pe care i-au atins cu mana, carora le-au vorbit, pe care i-au vazut "cu ochii lor" infaptuind miracole. Toate astea s-au petrecut prin anii 50-60. Sfintii erau mai multi si slujeau laolalta in biserica. Sase-sapte deodata. Sfinti mari, ascutiti si stravezii la chip, cu barbile lungi, buzele supte si ochi mustratori, spunand cuvinte atat de puternice, ca puteau schimba lumea doar cu o singura rostire. Cateodata, unii fugeau in padurile dimprejur si nu se mai intorceau ani intregi. Traiau "bagati pe sub radacini de copaci", ingropati in pamant, ascunsi de oamenii care cautau sa-i omoare. Erau anii comunismului pe atunci, si sfintii de la Slatina reprezentau o primejdie prin predicile si vorbele lor.
"Bagati pe sub radacinile copacilor", spune Alexandru Colbau, primul batran pe care-l intalnesc pe strada mare a satului, ridicand carja scurta pe care-o tine intr-o mana spre toate padurile din jur. E un mos c-o mustata galbuie, indoit de sale si aproape orb, dar care "vede ca ieri" toate cele care s-au intamplat pe aici, in anii aceia. Suntem doar noi doi, singuri, in mijlocul acestei ulite foarte largi, infundata cu zapezi, pana aproape de varfurile gardurilor. Apoi, pe masura ce vorbim, mai apar din ceata cativa batrani, pasind sontac prin nameti. "O fost cei mai vestiti calugari aicea", isi reia vorba mos Colbau, lasandu-si capul pe spate si zambind la asa amintiri minunate. "Nu-s' prin ce minune s-o adunat tati in satu' nostru. Cand te uitai cum slujeau in biserica, ti se taieu pchicioarele, zau. Pchicai in genunchi sangur, in fata lor. Mi-o zas mie, odata, un preot un lucru, si n-o sa-l uit. Spunea ca aicea, la noi, ii "un punct". Asa, un loc foarte sfant, unde se strang laolalta tate puterile de la manastirile aistea mari-mari. Voronet, Humor, Moldovita, Putna... Zacea ca manastirea aiasta a noastra are putere mai mare decat acelea la care vin tati turistii si casca gurile si fac poze. Asta, fiindca-i mai dosata. Dosata... Si acuma, chiar daca-i destul de usor de agiuns la ea, parca locu-i tot asa, mai ferit, nu stiu cum. Dumnezeu o tanut manastirea mai ferita, de ochiu' cui nu trebuie. Chiar azi, padurea asta a Negrilesii ii mare parte neumblata, zau va spun; nici eu, care-s de aicea, n-o stiu tata, si uneori ma ratasesc printr-insa. Sahastrie! Aicea o trait calugarii ceia sfinti. Aicea..." Si iarasi imi arata cu bota peste tot in jur, codrii cei intunecati si napaditi de omat ai Negrilesei. Zice ca unii dintre sfintii astia "i-au prevestit viata". I-au spus dinainte cand o sa aiba incercari grele, cand o sa se insoare si-o sa faca nunta, cand o sa-l paraseasca feciorii si-o sa-i slabeasca ochii pentru pacatele lui. "Numa' cand se uitau la tine, stiau tat. Stiau tat absolutu'. Tare mari o fost. Tare mari..." Si porneste incet spre casa, taraindu-si bocancii uriasi prin omat. Ma intorc dupa el si-l intreb cum ii chema, totusi, pe sfintii aceia care i-au prezis viata. Inainte de a-mi raspunde, desi il doare foarte tare spatele, Alexandru Colbau se apleaca si face o cruce larga, pana la pamant. Apoi zice, c-o voce ingrosata, solemna si tunatoare: "Pe unul il chema Cleopa Ilie. Pe altul Paisie Olaru, zis "Pustnicu'". Pe altul Petroniu Tanase. Pe altul Dosoftei Muraiu. Pe altul Daniil Tudor. Pe altul Emilian Olaru. Pe altul Antonie Plamadeala. Pe altul Gherontie Balan. Pe altul Iustin Parvu. Pe altul Andrei Scrima. Pe altul Arsenie Papacioc... Toti au fost aici in aceiasi ani, toti au slujit in acelasi altar. Toti impreuna". Si-n timp ce rosteste aceste nume, ceilalti batrani se inchina si ei, toti deodata, in mijlocul strazii. Raman in zapada urmele degetelor. Varfurile celor trei degete ale inchinaciunii, ca niste pasi de pisica.

Calugarul cu coroana de domn

Manastirea Slatina se iveste in zare intr-un chip ciudat. La capatul ulitei lungi, dupa casutele ace-lea moldovenesti, tihnite, cu fuioare de fum in hornuri, o vezi aparand deodata, departe, o ingramadire prelunga de ziduri matahaloase si cenusii, coborate parca prin ceturi de pe o alta planeta. E imposibil, daca treci intamplator pe acolo, sa nu te intrebi: "Doamne, da ce-o fi asta?". Mai mult cetate decat manastire. Sase turnuri uriase deasupra intrarilor, ziduri groase, cu creneluri, inalte de peste zece metri, ridicate din bolovani grozovani de rau. Curtea interioara e la fel - totul numai piatra. Piatra masiva, inghetata. Cladiri nobile si totusi simple. Printre ele trec alei lungi, austere, fara nici o cotitura. Doar cativa chiparosi verde-inchis, tunsi migalit, ca niste fusuri inalte si ascutite, sunt singurele pete de culoare in aceasta zidarie solemna si reculeasa cotropita de zapezi. Iar in mijloc, biserica cea zvelta, mai inalta decat toate manastirile din Bucovina si din Moldova, atat de inalta, incat ametesti privind in sus, spre marea turla. Apoi privesti imprejur. Constati imediat cat de smerit a putut sa-si inalte ctitorul Alexandru Lapusneanu palatul sau domnesc. Scund, abia-i ajunge bisericii pana la ferestre. Aici a fost si calugarit voievodul cel de poveste, la sfarsitul vietii, cu numele de Pahomie. Apoi, calugar fiind, a fost otravit de catre insasi doamna sa cea frumoasa, Ruxandra. Calugarit si ucis in cea mai iubita dintre toate manastirile sale, o manastire tragica si sublima deopotriva. Asezata la o rascruce de drumuri, rupta de lume si azi, printr-o taina greu de deslusit.

Academia duhovniceasca

E un ger groaznic aici, intre zidurile astea mari, stravechi. Un ger cu miros de brad mocnind in sobe, cu mireasma de crivat moldovenesc. Frig amestecat cu sfintenie. Atat de frig, incat ti-e teama sa atingi tencuiala aspra a peretilor, ca sa nu te ranesti. Maici sfioase trec uneori prin departari, pe alei sau prin balcoanele inalte ale casei cu chilii, ca niste fantome negre. Cand te uiti la ele, isi intorc imediat capetele.Nu le poti zari albul obrazului decat o clipa. Stareta Evelina Tanase e un fel de mama a tuturor. Isi cere iertare, zice ca nu are timp sa dea interviuri. Maicuta scunda, energica, imbrobodita cu-n val gros de lana pana peste barbie si pana la streasina ochilor, pare mai degraba o batranica gospodina si inteleapta de-a locului, decat o mare stavrofora hirotesita de insusi Patriarhul Teoctist, una din cele mai renumite egumene ortodoxe din Romania. Stiam c-a intrat in calugarie la 13 ani, c-a fost alungata cu decretul din 59, silita sa devina muncitoare in fabrica, apoi ca a venit la Slatina in 64 si c-a ramas aici, mereu harnica si inteleapta, fara sa lipseasca de la nici o singura liturghie. O inteleg, intr-un fel, ca nu are timp. Zice ca trebuie sa se pregateasca pentru Privegherea de seara, sa dea ascultari celor 50 de maici pe care le are in paza ca pe niste fiice. O cetate intreaga este astazi in palmele mici, dar puternice, ale acestei femei. Si, oricum, ea nu i-a cunoscut prea bine pe "sfintii" de dinainte, stransi aici in vremea cand manastirea era de calugari. Il tine minte pe parintele Petroniu Tanase, cu corul lui de "treizeci de calugari-ingeri" care, atunci cand canta, "suna geamurile toate din biserica, de la glasu' lui, si tot poporul era in genunchi cu lacrimi pe ochi, pana la ultimul om...". Dar mai ales si-l aminteste pe arhimandritul Cleopa Ilie. Pe atunci ea era doar o copila, simpla sora la manastirea Razboieni-Neamt si aflase cum parintele a schimbat intreaga randuiala a Slatinei, inca din prima zi de la venirea lui aici, scotand mancarea de carne, instaurand Utrenia la miezul noptii, spovedania saptamanala si scoala monahala pentru frati, inaltand-i spiritual ca prin minune pe toti cei care-i stateau in preajma. "In cativa ani, a marit obstea de la 7 calugari fara nadejde, la peste 120. Si toti darji, indumnezeiti, unul si unul. Asa cum zicea parintele Arsenie Papacioc, "erau la Slatina oameni divini, de care te foloseai numai daca le vedeai miscarile, chiar daca nu asteptai nici un raspuns...". Un Athos era manastirea in timpurile acelea, o "academie duhovniceasca", cum n-a mai fost niciunde in tara", imi marturiseste stareta din mers, apoi intra grabita in biserica, imprastiind porunci in stanga si-n dreapta, fiecarei maici care-i iese in cale.

Sfantul cu opinci

Desi biserica e mare cat o catedrala, inauntru e cald si intim, ca-n orice bisericuta din Moldova. Pictura albastrie, stinsa, afumata, ca si randuirea tuturor obiectelor din jur, smeresc parca interiorul. Fac ca biserica sa para mai mica pe dinauntru, decat pe dinafara. Departe, in fundal, catapeteasma de aur pare singura lumina din aceasta intreaga penumbra odihnitoare. Un iconostas ca un turn inalt de raze si sclipiri portocalii, stralucind pe deasupra oamenilor, dominand totul in jur. Stau in partea dreapta, langa un taran cu chip osos si sprancene bogate, negre, coborate pe ochi. Ion Boronea, nascut-crescut in Slatina, are 78 de ani, dar pare de 60. Poarta un sacou cenusiu, parca prea mare pentru trupul lui, bocanci soldatesti si pantaloni negri, bufanti, cu vipusca rosie. Vorbim soptit, pe rand, la ureche. Imi arata icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului si racla cu moastele sfantului Grigorie Teologul, zice ca acestea au facut minuni mari, chiar in ultima vreme, ca au vindecat invalizi si oameni bolnavi de cancer. Moastele au fost aduse la Slatina de insusi domnul Lapusneanu, apoi instrainate in Rusia si recuperate cu mari eforturi, abia acum cativa ani, de stareta Evelina.Nu e o exagerare, inauntrul acestui sicrias de stejar sculptat e chiar capul Sfantului Grigorie, marele patriarh al Constantinopolului. Da, crestetul unuia dintre cei mai mari sfinti ai crestinismului se afla in biserica de la Slatina. Ioan Boronea a simtit de mic puterea locului. S-a dus apoi peste munti, la toate manastirile din Neamt si Bucovina de sus, dar - zice - "Nicaieri n-am intalnit asa o rugasiune di puternici (Rugasiune puterniciiii!... Curatiii!.... Adevaratiii!...) si asa o buna randuiala ca aicea". L-a cunoscut si el pe "sfantu'" Cleopa in vremea cand era staretul manastirii, cand fugarit de Securitate (tine minte ziua acea din vara lui 54) "s-a dat anunt in sat", printre batrani, ca parintele va cobori din pustie si va sluji. Asa a si fost. L-a vazut slujind pe parintele Cleopa cu un asemenea har, incat "doua ceasuri o trecut ca cinci minute si nici o obosala n-am samtit si nu mi-am dat sama cand s-o sfarsit tata slujba..." L-a vazut pe "sfantu'" Cleopa trecand prin paduri, cu bunda ciobaneasca pusa pe umeri peste rasa veche si prafuita, bunda lui mitoasa din blana de oaie alba, cu cioarecii tot albi si opinci in picioare. "Sfantul cu opinci", asa i se zicea pe aici. Iar apoi, pur si simplu, n-a mai putut sa traiasca fara duhovnicul acesta. "Daca trecea luna si nu mergeam peste munti, la Sihastria, sa-l vad macar olecuta, parca... Nu-s' cum... Nu ma samteam ca-s intreg la suflet..." Mereu a avut senzatia ca obrazul acestui duhovnic nu s-a schimbat deloc, de cand l-a cunoscut si pana la moarte, ci numai barba ii incaruntea putin cate putin, odata cu trecerea anilor. Simtea mereu ca n-are in fata "un om ca tati oamenii", ci o adevarata legenda a muntilor astora moldovenesti, pe seama caruia s-au tesut prin sate nenumarate istorii. Se zicea ca animalele padurii nu-l atacau. Nici pe el, nici pe parintele Arsenie Papacioc, atunci cand erau amandoi in sihastrie. Ba, mai mult, ca le mancau din palma ursii, caprioarele, parsii. "Si nimenea nu-i putea vedea prin paduri, decat numa' atuncea cand vroiau dansii..." Tatal sau ii povestise cum a fost arestat si dus la militia din Falticeni. Dupa ancheta aceea, parintele s-a facut nevazut ani intregi. Si tot de la oamenii din sat a auzit despre o anumita zi de 5 martie 1953, cand toti "sfintii" Slatinei au refuzat sa participe la slujba de pomenire a lui Stalin, desi era ordin strict de la judet sa se faca liturghie si sa se traga clopotele de trei ori pe zi. La sfarsit, atunci cand un diacon a spus: "Pomeneste, Doamne, pe robul tau, Iosif Vissarionovici Stalin", un clopot a crapat in turnul cel mare al manastirii. "O fost vremuri grele, atuncea", zice Ion Boronea framantandu-si in palme cusma cenusie. "Si sa stiti, ma gandesc eu asa, ca si suferintele i-o sfintit pe calugarii ceia..."

Parintele Cleopa si lelea Ioana

Si ar mai fi un lucru, care mi s-a parut uimitor inca de la inceput: drumul pe unde vin taranii la manastire. Ii vad cum se aduna spre biserica, senini, imbracati frumos, dar foarte putini au venit pe ulita principala. Restul au venit de altundeva. Apar de peste tot, din munti, pe drumuri si scurtaturi doar de ei stiute. Vin prin paduri, fara sa-si murdareasca incaltamintea, coboara firesc, neobositi, cu broboade si cusme pe cap, caci asa s-a intamplat la Slatina de cand lumea. Drumul mare, prin Malini, a fost mereu prea ocolitor pentru oameni, avea sa-mi spuna o femeie de 76 de ani, Simeria Ioana, care a venit singura peste munte, 7 kilometri pe jos, prin codri, tocmai din Valea Moldovei, un sat din apropierea Voronetului.Aceasta femeie maruntica, cu doua broboade groase puse una peste alta, avea sa-mi dea adevarata dimensiune a ceea ce au insemnat "sfintii" Slatinei pentru crestinii acestor locuri. I-a vazut. I-a cunoscut indeaproape. Mai ales pe parintii Cleopa, Arsenie, Daniil si Paisie. Acestia - zice - "erau vazatori inainte cu duhu' si mi-o scris tata viata mea ca pe-o carte, de la un capat la altu'...". Simti bucurie cand o privesti. Ochii albastri-albastri, vii, chipul care i se preschimba total aproape la fiecare gest, o palma mereu pusa pe gura, atunci cand vine vorba de lucruri grave, tainice si mult prea sfinte. Batrana Simeria vorbeste mai mult cu palmele. O iubire coplesitoare mocneste in inima ei, o iubire ce sta oricand sa rabufneasca. Te atinge mereu, te prinde de haina, apoi te indeparteaza putin si iarasi te mangaie, de parca s-ar abtine in fiece clipa sa te ia in brate, sa-ti spuna totul imediat, sa te faca sa vezi cu adevarat ceea ce a trait dansa odinioara. In geanta de pe brat are o paine, o camasa de noapte si niste foi vechi, rupte dintr-o carte, pe care le poarta cu dansa intotdeauna, oriunde s-ar duce: "Acatistu' lu' Sfantu' Neculai", pe care l-a primit in dar din mana parintelui Cleopa Ilie, atunci cand ea avea 14 ani si il vedea pentru prima oara in viata. "Sfantu'" insusi le-a rupt pe toate din cotorul cartii, pe toate deodata, chiar in fata ei, si i le-a daruit ca sa-i fie de invatatura, iar ea le-a citit de atatea ori pana azi incat, desi le stie pe de rost "si noaptea-n vis", litera cu litera, inca le mai citeste. Le citeste doar pentru ca sunt din cartea "aceea". Acele simple foi din geanta sunt pentru ea adevarate comori. "Eu doua acatiste stiu pe de rost, "la virgura". "Bucuria tuturor scarbitilor"" si aista, care-l tan totdeauna la mine. Na. Uitati-va... Ia uitati-va ce cifre mari si ros are!", zice mandra, intorcand incet pagina dupa pagina. "Eram de paispe ani cand l-am vazut odata prin paduri, umbland sangur, pustnic, cu bunda alba pe spate - ca numa' copchiii, si aceia cu sufletu' curat, puteau sa il vada. Si am auzit din sat despre dansu', ca-i om cu duh si are puterea sa prezaca viata oamenilor. Eu nu prea intelegeam treaba aiasta, da' m-am dus. Eram tare saraci de-acasa, lipiti eram. Sapte copchii, mama bolnava, tata tocma' venise din razboi... Tare saraci. Si-atuncea, doi frati mai mari mi-o zas ca sa ma marit obligatoriu, ca ei nu ma mai pot tane. Na, eram atuncea frumusaca, da nu prea-mi statea capu' mie la barbati. Si, nu stiu cum, parca nu-mi plasea nici unu'. Ce sa fac?... M-am dus la manastire. Era calugari maaari, peste tat. Nalti, barbosi, strasnici. Eu, o copchilita... Parca oleaca ma si temeam. Cand am agiuns in fata la parintele Cleopa el s-o uitat la mine o data asaaa, vartos si numa' ce-o stragat cu glasu' lui!... Tat mi-o zas. Tat, tat, tat, ca pe carte. Citea in sufletelu' meu... (isi pune pentru prima data palma pe gura, inabusindu-si parca un inceput de plans). Mi-o zas tat, cum am petrecut prin viata pana acuma, ca am acasa sarasie mare si sapte frati care vor sa ma dea, mi-o zas ce-o sa fac, cat o sa umblu, cat o sa stau, cate-o sa patesc de-acuma nainte si tate cate o sa le petrec mai departe. Tat stia, numa' cand s-o uitat la mine o data. Spunea "de la distanta" faptele tale, da' si pacatele. Daca nu le zaceai tu, ti le zacea el. Si le zicea la rand, ca pe carte. Era un calugar "vuiniiic" (voinic), puternic tare. Si cu-n glas!.... Oioio!....Stia tata Psaltirea pe de rost si dormea numa' trei ore intr-o noapte. Mie mi-o zas asa: "Roaga-te cel mai mult la Maica Domnului, ca prea mare noroc in viata n-o sa ai. In casatorie o sa te ieie un om beteag si cu acela o sa-ti duci pacatele, tata viata. N-o sa te casatoresti cu un noroc bun!...". Eu, spariata, am intrebat catre dansu': "Da de ce, parinte? Ce-am facut? M-o blestamat careva?...". El o zas nu. N-am facut nimica. Da' aceea ii soarta mea. Un om beteag o sa vie in viata mea, nu dupa mult timp. Si mie mi s-o parut ca nu-i drept. Am zas: "Daca-i beteag, schiop, ciung, eu nu ma duc dupa asa un om. Sa stii, parinte, nu ma marit deloc! Mai bine ma duc la "maise" (maici) si mor intr-o manastire". Da' el s-o mai uitat inca o data la mine, prin sprancene, si m-o amenintat cu degetu': "Nu! La maise nu te duci, domnisoara. Nu ti-i scrisa cartea sa mergi la maise, ca esti prea "lumeata"!". Pe urma am plecat acasa si m-am gandit mult. Nopti la rand n-am putut sa dorm de vorbele celea ale lui. Da' tot credeam ca n-o sa se intample, ca n-o sa fie adevarat..."

***

Vrea sa imi spuna cat mai multe, in cat mai putin timp. Sa ajunga si ea la Privegherea care sta sa inceapa. Ma trage de maneca si ma scoate pe poarta manastirii, dincolo de ziduri, ca sa-mi arate un loc "anumit" din padure, unde traiau parintii Cleopa, Arsenie si Paisie, atunci cand erau sihastri. "Hai sa-ti arat dragu' mamii! Hai... Hai sa-ti arat!..." Si, chiar cand iesim, isi ridica privirea albastra spre codrii din stanga si zambeste. "Uite-acolo sus-sus, cam pe unde-i dumbrava ceea!... Cam cinci kilometri is. Pe-acolo o trait bietu' Cleopa, bagat pe sub radacini, ascuns prin scorbure si borte sub pamant, cateva ierni la rand. Slab, rupcigos, si era frig si n-avea ce manca, numa' un singur padurar stia de el si-i mai aducea cate ceva. Il cauta comunistii sa-l puste, ca tinea niste predici care nu le convenea si cica "saboteaza economia nationala", finca le spunea la oameni sa puna tapina in cui si sa nu lucre in sfanta duminica. Acolo sus o trait, saracu', fugarit cu arma ca un animal. Acolo, in pustii!... Mergea de colo-colo, nici bordei nu putea sa-si faca, ca imediat il prindea si-l pusca. Acolo o fost si parintele Papacioc, impreuna cu parintele Cleopa, fugarit si dansu' de comunisti. Tot un sfant. Se spovedeau in sihastrie, unu' la altu', se impartaseau, aveau la dansii Sfintele Taine. Zace ca intr-o zi o cazut o grindina mare si ei s-o varat amandoi sub niste tufise, asa, cam la ciinj de metri unu' de altu'. Parintele Cleopa o zas: "Vino aicea, la mine!...". Tufa lu' parintele Arsenie era mai deasa, mai ferita, mai buna. Nu vroia sa plece, sa-l ude tat potopu' cela. Da' s-o dus. O facut ascultare. S-o supus la ala mai mare in grad din calugari. Si cum s-o dus acolo, cum o trasnit tufisu' sub care o stat el inainte. Imediat! Asa s-o intamplat. Asa is sfintii mari intre ei. Asta inseamna sa faci ascultare, chiar daca esti in pustie. Eu i-am vazut mergand in padure, cand eram atuncea copchila, pe parintele Cleopa de doua ori, pe parintele Arsenie doar o data. Chiar pe-acolo, prin codru' cela ma duc eu acasa, acolo traiesc eu. Acolo, peste munte ii satu' meu, casa mea, copchii mei, acolo ii casatoria mea c-un barbat care o murit de ciinscinci de ani de zale. Pe acolo, peste muntele cela mare, ma duc eu acasa, la soarta mea..."

***

Ce s-a intamplat de fapt cu casatoria si viata lelei Ioana? La cateva luni dupa profetia parintelui Cleopa, s-a reintors in manastire, cu mii de alte intrebari. Refuza gandul ca asa se va intampla. "Sfantul" insa nu mai era. Plecase in sihastrie. L-a gasit insa pe un alt "sfant", la fel de mare: parintele Paisie Olaru. "Pustnicu'", asa ii zice mereu, caci si el se nevoise in pustie aproape 20 de ani. La Slatina, el spovedea mii de credinciosi, zi si noapte. Se zvonea, chiar printre calugari, ca "nu mananca nimic, nici de post" (nu era vazut luni la rand venind la trapeza sau parasind chilia) si nu doarme decat cel mult o ora pe noapte. Ioana l-a cunoscut, s-a spovedit la el, in chilia lui legendara. "Va rog frumos sa ma luati in seama ca am intrat in manastire si m-am dus direct la dansu'. Eu "proprie" m-am dus! M-am dus si am vorbit.Nu stiu cum l-am nimerit tocma' intr-o zi cand o iesit oleaca din chilie, la soare, si culegea intr-o cana niste zmeura pentru o copchilita care era acolo cu mama ei. Am vazut un preot c-un halat ros, c-o barba alba, mare, pan' aici (arata undeva, in dreptul buricului), despchicata la mijloc, si niste ochelari cu ramele groase si negre, legate la spate cu elastic. Nu bine m-o vazut, si imi zace: "Ai vinit aicea, finca ai doi frati in spatele tau care te indeamna la casatorie si tu nu-ti poti descoperi soarta...". Cand am auzat... Sa pchic gios! Sa pchic gios de la vedeniile lui. Imi citea in suflet, ca si parintele Cleopa. Mi-o dat niste canafi negri in mana si mi-o zas asa: "O sa postesti trei zile cu mine...". Si-am postit trei zile incuiata intr-o chilie c-o maica tanara, care avea tot niste canafi negri ca ai mei. La trei zile, o venit si-o zas iarasi: "Mergem la icoana facatoare de minuni, ne rugam impreuna. Pe urma, o sa-ti citesc niste dezlegari trei nopti la rand, da' a treia zi o sa te impartasesti si o sa mananci!". Si asa am facut. A patra zi o fost ultima. "Pune-te in genunchi", mi-o zas Pustnicu'. M-am pus. Si el o deschis o carte uite asa de mare, de aur, pe dedeasupra mea. Stateam cu capu' sub cartea ceea si nu puteam sa-l vad, numa-l auzeam. Si el o zas asa, deodata, cu glas mare: "La maise n-o sa te duci, ca nu ti-i scris. O sa stai in lume si-o sa te casatoresti la un an de zile fix, dupa slujbele pe care le-am facut amandoi. Atuncea o sa vie in viata ta un om beteag, da' tie o sa-ti placa, ca-i blandut si grijuliu cu dumneata si o sa-ti faca doi baieti frumosi si-o sa traiesti si-o sa muncesti pentru dansu' tata viata...". Si va rog frumos sa ma luati in seama!... La un an si-o luna fix, m-am maritat cu omu' meu. Fix! Nu era ciung, schiop, nimica. Si tocma' ma bucuram ca poate, cine stie, n-o fi chiar tat adevarat. Da' la numa' cateva s'tamani dupa ce m-am mutat in casa lui, am gasit dosate intr-un dulap, uite-asa un teanc de spitalizari, una peste alta. "Afectiune cronica"... "Inampt (inapt)"... "Bolnav"... Asta citeam eu, peste tot. "Inampt de munca, de efort, de serviciu militar..." Tat absolutu'. La omu' meu i s-o dus "plamaiu" (plamanul) drept inca de tanar. N-avea plamai. Ce era sa fac? Am suferit si-am trait mai departe. Am facut cu el doi baieti frumosi - unu' ii avocat, altu' injiner silvic - am muncit tare mult, cat pentru patru oameni deodata, ca nu m-am indurat sa-i las sanguri pe toti trei, asa frumosi si blanzi cum erau. Dupa ce s-o nascut si al doilea baiet, acu' ciijcinci de ani, omu' meu o murit. O murit usor, fara dureri, intr-o sangura zi. O murit cu-n zambet pe fata. Iara eu am suferit si-am muncit mai departe. Hei, dragu mamii... Greu o fost. Da' acuma, nu-s' cum sa zic, parca is asa... multamita. Ma gandesc ca poate alta soarta mai buna pentru mine nici nu se putea. Asa o fost viata pe care mi-o hotarat-o Dumnezeu si pe care-o prevestit-o sfintii de la Slatina. Si va mai zac un lucru: duhovnici de-aistea, vazatori de-aistea cu duhu', se nasc tare rar. Numa' o data la un neam! Asa se nasc aistia. Va spun eu, Ioana Simeria. Uitati-va bine la mine in ochi: o sa mai treaca inc-o suta de ani si mai multi, pana sa se mai nasca asa oameni pe pamant..."

Foto: BOGDANA TIHON