(Comentarii pe marginea scrisorii "Sunt singur, langa o femeie plina de calitati", F. AS nr. 798)
Matei, un barbat de 50 de ani, deplange disparitia afectiunii sotiei sale si isi marturiseste dorul de dragoste
"Pentru ca doi oameni sa-si pastreze iubirea nealterata, ei trebuie sa se indeparteze din cand in cand si apoi sa se apropie"
Daca ochii care nu se vad se uita, cei care se vad prea des ajung plini de indiferenta. In ambele ipostaze exista prea mult; prea mult timp departe sau prea mult timp aproape. Balanta este un principiu al masurii echilibrului sau al dezechilibrului, asa incat in balanta vietii, tot ce-i prea mult strica, iar ce-i prea putin are exact acelasi efect. A gasi echilibrul intre "mult si putin", iata o adevarata arta a masurii in viata si un mod limpede de a pastra nealterate anumite lucruri pretioase pentru fiecare om. Relatiile, prieteniile, bunurile si toate cele necesare vietii se incadreaza undeva, intr-un soi de du-te-vino, intr-un fel spus de sus si jos, de aproape si de departe si aceasta, pentru a pastra echilibrul mult visat.
Pentru ca doi oameni sa-si pastreze iubirea nealterata, ei trebuie sa se indeparteze din cand in cand si apoi sa se apropie. Nimic nu ramane la statutul de permanenta, la o stare de liniaritate existentiala, caci linearul vietii inseamna si sfarsitul dezvoltarii. Sfarsitul emotiilor, sfarsitul sentimentelor, al relatiilor, pare a avea radacini adanci in solul steril al continuitatii. Viata are un caracter discontinuu. Pe un grafic, toate emotiile, toate gandurile si toate faptele noastre poarta pecetea lui sus si jos, jos si sus. Poate ca nimic nu este mai greu pentru om decat sa inteleaga, sa interiorizeze si sa accepte acest curs instabil al existentei sale. Si pentru ca instabilitatea vietii in sine solicita, incita, suscita si tinde sa caute permanenta. Dar, iata, descoperim ca tocmai ceea ce pare permanent duce la nepermanent, si tocmai ceea ce pare stabil ne trimite in instabilitate.
Daca dispar emotiile, dispare vitalitatea. Daca ele sunt mereu si mereu la indemana, efectul de disparitie apare ca sigur. Asa se explica eternul plictis uman in relatiile cele mai obisnuite, dorinta interioara de schimbare, de cautare a unui ceva nou, care sa ne intoarca la elanul vital pierdut.
Casnicia apare ca o trambulina de incercare pentru oamenii casatoriti, si tocmai in prezenta continua a partenerului se ascunde capcana fiecaruia. In casnicie, oamenii au tendinta de a tine o legatura continua, ca un frau asupra celuilalt, a-l avea mereu tot mai aproape. Un impuls compensator pentru instabilitatea vietii se gaseste tocmai aici, in viata de cuplu. Dar cuplurile se amagesc crezand ca apropierea vindeca instabilitatea. Caci tocmai ea - experimentata in exces - devine samburele negru al vietii conjugale. Pentru a ramane impreuna multa vreme si pentru a mentine bucuria, placerea, dramul de emotie necesar in interiorul unei relatii, cuplurile au nevoie de ragaz. Intalnirile sunt dulci dupa o perioada de despartire, bucuria este mai mare, dupa ce a fost inainte de ea putina tristete. Pentru ca acest simplu act de intelegere a ceea ce inseamna "ragazul in cuplu" nu este, inca, si un fapt, se intampla ca atunci cand oamenii divorteaza sau se despart, sa-si dea seama ca se iubesc. Acest sentiment poate fi regasit cu mai mare usurinta si cu incarcatura pozitiva, fara conflict si fara durere, daca oamenii ar intelege sa-si petreaca timpul si in alt fel decat mereu impreuna sau mereu despartiti. Caci si una, si cealalta dintre variante presupun "prea mult" sau "prea putin", ceea ce duce la dezechilibru emotional, care se reflecta negativ in relatiile umane.
Nici bogatia in exces, nici saracia in exces, nici tristetea prea multa, nici bucuria prea multa nu aduc armonie si echilibru in existenta omeneasca, ci tocmai inversul lor.
Oamenii mor, si de prea multa bucurie, mor si de durere. Oamenii se despart din cauza departarii, dar mai ales din pricina apropierii. Pare straniu, dar este adevarat. Apropierea in exces este moartea unei relatii, pentru ca excesul face ca tensiunea sa dispara. Si, acolo unde nu mai este tensiune, apar tacerea, linistea, indiferenta...
DINU CONSTANTIN - e-mail: dinuconstantin_2006@yahoo.com
"Este mai usoara singuratatea in unul, decat in doi"
Ce mare lucru este iubirea la orice varsta!, dar si mai importanta este comunicarea intre oameni. Generatia noastra este plina de inhibitii, de rusine de a ne exterioriza ceea ce simtim, ce ne-ar face placere. Am fost o luptatoare pentru egalitatea intre sexe. As vrea sa spun ca am trait singuratatea in doi, timp de 30 de ani. Mare greseala! Dupa moartea sotului, am infiintat un club al oamenilor singuri. Surpriza! Cine au fost cei prezenti la prima intalnire? Femei casatorite. Am trait amandoua experientele, dar este mai usoara singuratatea de unul singur decat in doi. Fii tare, esti un om destept, iar viata este foarte frumoasa. La multi ani!
EMILIA ROTARU - e-mail: emilia.rotaru@yahoo.com
"Oare care e diferenta dintre iubire si obisnuinta?"
Ce te faci cand iubirea moare? Ce te faci cand omul care credeai ca e cel mai bun si mai frumos si mai inteligent de pe lume iti spune ca nu mai merge, ca nu mai simte nimic pentru tine, ca e gata? Nu stiu ce m-a durut mai tare: indiferenta lui, cele 6 motive pentru care nu ma mai iubeste, sau faptul ca am ramas "amici", o amicitie ciudata, cu glume si plimbari inofensive si cu saruturi furate, mai putin inofensive. Sau poate m-a durut modul in care acum cateva zile m-a "asigurat", cu atitudinea lui de atotcunoscator, ca eu nu il mai iubesc. Eu! Am fost - nu socata, nici revoltata - ci jignita, m-am simtit atat de depreciata, atat de suparata, ca singurul om fata de care am reusit pe deplin sa imi manifest sentimentele cat timp am fost impreuna imi spune acum, dupa tot ce am facut unul pentru altul, ca eu nu il iubesc. Nu am stiut ce sa ii spun... Ce puteam sa ii spun? Cum sa il mai conving acum ca nu are dreptate si ca, de fapt, el a fost cel care nu a fost capabil sa inteleaga cat il iubesc? Si, ca sa ma faca sa ma simt si mai mica si nesemnificativa, mi-a spus ca "el nu starneste reactii", adica nu ma face sa plang de suferinta. (Vreau sa spun ca am si eu mandria mea, care ma ajuta sa ma protejez de toate rautatile din jur si nu am vrut niciodata sa plang in fata lui, sa nu creada cumva ca e "santaj emotional", dar acum imi dau seama ca el exact asta voia: sa plang, sa sufar, sa "starneasca reactii"). Si, in momentul ala, am priceput ca am iubit un om care nu a inteles nimic din dragostea mea, mi-am dat toate sentimentele unui baiat care e prea egoist si prea detasat ca sa iubeasca cu adevarat. Pe masura ce scriu, imi dau seama ca poate acum am regrete ca am iubit degeaba, dar nu e asa, ma bucur ca am trecut prin asta, ca, in sfarsit, am inteles ca nu merita sentimentele mele si ca oricat de mult am sperat ca vom mai fi odata impreuna, nu mai vreau, nu mai pot sa il cred, daca mi-ar spune ca ma iubeste.
Totusi, nu am reusit sa inteleg un lucru: daca spune ca nu ma iubeste, ca nu mai simte nimic, atunci de ce se poarta asa frumos cu mine, de ce ma mai saruta uneori, de ce suntem mai mereu impreuna? Oare mai asteapta sa ma vada plangand, inca vrea sa se asigure ca poate face pe cineva sa sufere? Eu m-am saturat de pus intrebari, de gandit, de simtit. Acum sunt in pauza emotionala, nu mai am sentimente, ganduri, dorinte. Incerc sa il las in urma, sa imi limpezesc gandurile si sentimentele, sa respir, sa uit, sa dorm. M-am obisnuit atat de tare cu el, il cunosc atat de bine, mi-e foarte greu sa renunt de tot la el si la "amicitia" asta, si totusi, continuu sa sufar si sa sper...
Oare care e diferenta dintre iubire si obisnuinta?
ANDRA - e-mail: an_dutza@yahoo.com
"Ai tot dreptul la fericire. Incearca sa o atingi
in masura in care nu faci rau altora"
Draga Matei,
Trecand si eu printr-o stare asemanatoare (fiind singura, chiar daca, in aparenta, nu-i asa) imi permit sa-ti scriu cateva randuri ce nu vor sa se constituie intr-un sfat, ci intr-o atentionare, sa spunem. Trebuie sa fac o precizare mai intai: in opinia mea, suntem oameni, inainte de a fi femei si barbati. Avem o serie de trasaturi comune. Printre ele este si sensibilitatea. Atata doar ca voi, barbatii, in general, nu vreti sa o lasati sa se vada. Da, ai nevoie de curaj pentru a scrie o scrisoare. Imi vine sa ma opresc acum. Si cand te gandesti ca ar trebui sa fie ceva obisnuit. Ce rau facem spunand ca ne doare, ca avem nevoie de ajutor? Suntem oameni, ar trebui sa fie normal sa putem comunica, sa putem sa ne manifestam solidaritatea.
Daca tu crezi ca nu e totul pierdut, poate-ar fi bine sa ai o discutie cu sotia ta. Poate radacina acestei raceli instaurate intre voi a aparut in cadrul suspiciunii tale, generate de neplacuta experienta profesionala. Poate atunci ai interpretat gresit unele gesturi, unele cuvinte, unele tonuri. Puteti clarifica aspectul acesta. Vin sarbatorile, veti fi impreuna mai mult timp. Gaseste-ti o stare buna, un ton adecvat, nu incepe discutia cu reprosuri. Inteleg ca ai motive sa-ti (si) admiri sotia. Daca se dovedeste ca nu mai exista posibilitati de comunicare, nu uita ca suntem datori fata de noi insine, sa ducem o viata cat mai buna, din care nu ar trebui sa lipseasca iubirea. Nu, nu ai de ce sa te consideri batran la 50 de ani (multi inainte, cu sanatate!). Inteleg ca ti-e teama de ridicol, dar nu inteleg de ce trebuie sa te gandesti ca te vei indragosti neaparat de o pustoaica, (si aici te "amendez" pentru "zarzavatul de flori", pentru ca nu-ti lipseste un pic de stil, totusi). Exista si alt fel de iubire si ti se poate intampla. Incearca sa clarifici lucrurile si relaxeaza-te. Gandeste-te ca ai tot dreptul la fericire (a ta, in felul tau) si incearca sa o atingi, in masura in care nu faci rau altora.
Nu stiu cum ti se par cuvintele mele. Eu am incercat sa-ti "vorbesc" asa cum as fi facut-o cu cel mai bun prieten al meu, pe care nu-l am. Iti doresc sanatate, sarbatori fericite si un an "altfel"!
LILI UNGUREANU - e-mail: lili230567@yahoo.com
"Poate intr-o zi il voi privi pe Matei in ochi"
Citind scrisoarea lui "Matei" plangeam, si dintr-o pornire necunoscuta, nedorita, neinteleasa de mine pana acum (probabil ne e scris in ADN) ma bucuram ca el exista! (E absurd!!!) Ma bucuram ca si cand mi-as fi gasit sosia, sufletul pereche, pentru ca avem aceeasi drama. Sau poate din dorinta de a-mi impaca constiinta ca nu sunt o femeie cu mofturi si ca aceste "mofturi", de a comunica si a impartasi e scris tot in ADN-ul nostru! Poate intr-o zi il voi privi pe "Matei" in ochi (imi place sa privesc oamenii in ochi!) si vom gasi solutia pentru toti "Mateii" care cauta dragostea!
CARMEN DULGHERU - e-mail: carmendulgheru1960@yahoo.com
Va multumesc din suflet pentru publicarea articolului "Ne luam in brate de cateva ori pe zi". Am primit multe mesaje de incurajare. Deci, nu e totul pierdut. Oamenii mai au sensibilitate pentru cei de langa ei!
Intregii redactii, va doresc sarbatori fericite si putere de munca! Sunteti deosebiti si va iubesc!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
