Stimata d-na Sanziana Pop,
Am sa incep cu un repros: in rubricile revistei dvs. doar femeile si problemele lor sufletesti sunt prezente. Noi, barbatii, stralucim prin absenta, motivele fiind usor de ghicit: femeile sunt mai harnice la scris si tot ele isi exteriorizeaza mai usor sentimentele. Nu sunt misogin, dar trebuie sa recunosc ca aceasta discriminare ma irita. De ce dreptul la suferinta si la compasiune este acordat aprioric sexului slab? De ce nimeni (nici macar cel in cauza) nu vrea sa recunoasca deschis si fara complexe cat de slab si de vulnerabil poate fi cateodata barbatul?
Am ezitat mult pana sa va scriu. Cu o harnicie demna de o cauza mai buna, am aruncat la cos mai multe epistole abia incepute. Mi se parea ca vorbele nu-mi apartin, ca tradeaza un sentimentalism penibil. In plus, aveam un acut gand al desertaciunii, mereu intrebandu-ma: la ce bun? cui ii pasa? ce rezolv in definitiv? Cateva zile mai tarziu, raspunsul a tasnit ca o lovitura de secure, simplificandu-mi brusc ezitarile. Ca imi convenea sau nu, trebuia sa accept realitatea: fugeam de mine. Nu eram in stare sa recunosc sincer, barbateste, fara jena, ca sunt singur. Ma purtam de parca singuratatea ar fi fost o grava infirmitate fizica, o dizgratioasa boala de piele, pe care se cuvine sa o tii cat mai departe de privirile indiscrete ale celorlalti.
Da, sunt singur. Singur, alaturi de o femeie plina de calitati - inca frumoasa, inteligenta, gospodina, dar rece si dominatoare prin personalitatea ei puternica, poate prea perfectionista. Ca la spovedanie, evit sa vorbesc despre ea si despre defectele ei. In fata lui Dumnezeu, a colii albe de scris, a propriei constiinte, trebuie sa te referi la tine, la faptele si slabiciunile tale personale. Ei bine, sunt singur! Marturisesc adevarul acesta, de care mi-e frica: sufar ingrozitor de singuratate si nu stiu cum sa lupt cu umbrele ei.
Am 50 de ani si nu ma consider deloc batran. Simt insa ca am intrat intr-o bifurcatie periculoasa a vietii. Incotro sa o iau? Ezit, dar - in realitate - mi-e teama. Sunt cercetator de profesie si inca unul bun (o spun fara falsa modestie). Anul trecut insa am trait o experienta pe care nu o pot depasi usor: m-am trezit pus pe tusa din cauza reducerii de personal. Lovitura a cazut ca un trasnet. Din cineva, am devenit peste noapte un nimeni. Ma simteam aruncat ca o carpa - amestec de umilinta profunda si de revolta. Totul mi se parea nedrept si absurd. Muncisem aproape 30 de ani, crescusem tineri specialisti, carora le oferisem tot ce aveam eu mai de pret: meserie si afectiune.
La inceput, sotia m-a incurajat formal: "In viata sunt nenorociri mai mari". Apoi, a inceput cu reprosurile, amintindu-mi de meditatiile copilului pentru facultate; de pensia alimentara pe care o plateam pentru un alt copil, dintr-o casatorie anterioara. Chiar daca nu-mi spunea nimic, privirea ei parea sa ma tintuiasca la zid: iar s-au scumpit telefonul si intretinerea, iar s-a stricat frigiderul. Viata mea devenise, dintr-o data, anapoda. Suspicios, mi se parea ca nu mai aveam nici un cuvant de spus in casa, ca baiatul nu ma mai asculta, ca vechii prieteni evitau acum sa ne mai viziteze, ca devenisem pentru toti o povara. Cu sotia traiam deja in contratimp - cand voiam sa discut si sa-mi deschid inima, ea era obosita si fara chef; cand voia sa m-asculte, ma inchideam in mine cu o mie de lacate. Nu e placut sa constati ca la 50 de ani nu-ti mai gasesti locul, ca nu mai controlezi nimic, ca o forta abstracta ti-a luat dreptul de decizie. Mai tanara decat mine cu zece ani, parea mai infloritoare ca oricand si accesele ei de veselie imi starneau nedemne ganduri de gelozie. Odata, m-a surprins umblandu-i in poseta. Mi-a fost rusine sa recunosc ca, suspectand-o, cautam un semn al infidelitatii: un biletel, un numar de telefon, un parfum mai scump. Am lasat-o sa creada ca umblam dupa bani. Treaba asta, cat si celelalte gesturi incalcite din noua noastra viata m-au facut sa ma retrag definitiv in mine. La randul ei, sotia imi repeta mereu ca m-am schimbat, reprosandu-mi ca nu vreau sa comunic cu ea. Era chiar reprosul pe care voiam sa i-l fac. Eram singuri in doi. Zi dupa zi, am adunat in mine tot naduful acestei lumi. Eram atat de vulnerabil, incat orice ma jignea si ma umilea: vitrinele luxoase din centru, masinile noilor imbogatiti, pantofii descusuti prin care patrundea lesne apa de ploaie. Simteam ca trebuie sa discut cu cineva despre toate acestea. Simteam ca explodez daca nu-mi descarc sufletul. Cui insa? Prietenii (atatia cati ramasesera) aveau problemele lor. Erau mereu grabiti, cu ochii la ceas. Toti, inclusiv preotul la care m-am spovedit, ma sfatuiau sa am rabdare. Si, intr-adevar, dupa un an de asteptare, in aparenta macar, situatia mea s-a rezolvat: mi-am gasit de lucru la o firma particulara, fiul meu a reusit la facultate etc. Din pacate, nimic nu mai poate fi ca inainte. Am devenit ursuz, apatic, necomunicativ. Ma privesc in oglinda si nu ma mai recunosc. Viata nu mai are pentru mine absolut nici un sens. Munca nu mai imi da satisfactie, familia nici atat. Dragostea...
Am citit undeva ca cea mai periculoasa varsta este cea de 50 de ani; ca acum are loc ultima izbucnire sentimentala, ultima iubire. Pana si de asta ma tem. Ar fi cumplit sa alerg ca nebunul dupa o pustoaica plina de viata, eu gafaind caraghios la intalnire, cu zarzavatul de flori in brate si buzunarele pline de cadouri scumpe. Mi-e teama de ridicol, de opusul luciditatii, de tot ceea ce poate fi un simplu si ultim foc de paie. Stiu ca scriindu-va nu rezolv nimic, dar totusi fac aceasta plangere publica: de ce numai femeile au dreptul la ea? Exista ligi de aparare a copiilor, de salvare a femeilor violentate de soti, asa cum exista telefoane "hot-line" pentru sinucigasi sau bolnavi de SIDA. De barbati cine se ocupa? Sunt ei oare atat de puternici incat sa nu mai aiba nevoie de ajutor? Eu am. Daca tot am avut curaj sa scriu aceasta scrisoare, am curajul sa astept si-un raspuns.
Sa spunem ca ma cheama,
MATEI
Dr. psihiatru FLORIN TUDOSE
"Nu poti sa traiesti singur in doi"
- Va antrenam si pe dvs. in dezbaterea noastra dedicata iubirii in doi. Peste tot, in lume, se constata o criza a casatoriei, a cuplului familial. Unii chiar considera casatoria ca fiind o institutie perimata, neconforma cu timpurile moderne in care traim. Care este adevarul?
- Intr-adevar, "revolutia sexuala" din anii '60 a fost interpretata nu de putini ca o invitatie la libertinaj. Eroarea este cu atat mai mare, cu cat nu se intelege ca originea cuplului este legata fundamental de nevoia individului de comunicare. Orice blocaj la nivelul comunicarii complica si chiar distruge convietuirea cuplului. Cat de mare este valoarea unui partener rezulta si din numeroasele studii si statistici, ce demonstreaza legatura stransa dintre evenimentele negative din cuplu si formele grave de depresie: decesul unuia dintre soti (100 de puncte), divortul (75 de puncte), separarea sotilor (65 de puncte). Moartea sotului sau separarea de acesta este resimtita mai grav decat pierderea unui membru apropiat de familie (parinte, copil), pedeapsa cu inchisoarea, o pierdere materiala importanta sau aparitia unei boli somatice grave.
- Care sunt cele mai grave pericole ce ameninta cuplul?
- In primul rand, o mare amenintare o reprezinta lipsa de timp si scaderea progresiva a coabitarii, din diferite pricini - cel mai adesea, profesionale. In al doilea rand, as aminti disputele ce apar intre membrii cuplului, atunci cand este vorba de nasterea unui copil. Nu e de neglijat nici imaginea pe care tinerele cupluri o au despre propriile familii din care provin, nu totdeauna perfecte, sau de pseudomodelele pe care mass-media le vehiculeaza in legatura cu asa-numitele VIP-uri - de fapt, o minoritate infima, care din ratiuni comerciale isi schimba partenerii frecvent, pentru a-si pastra locul in topurile de interes.
Alte amenintari la adresa cuplului sunt legate de conditiile economice si sociale, care pot face imposibila coabitarea. Mai trebuie spus ca in istoria oricarui cuplu apar anumite perioade critice, pe care sociologii, dar si psihologii le cunosc foarte bine. Astfel, prezinta un risc sporit primele luni de casnicie, al treilea an si al optulea - perioade in care se inregistreaza cele mai multe divorturi. De asemenea, trebuie sa amintim importanta varstei critice (menopauza si andropauza), care poate provoca disolutii uneori dramatice - unul din parteneri (de regula, sotul) traind iluzia unei imagini intinerite si considerandu-se indreptatit a-si relua cursul vietii. Daca potenta sociala si materiala este confundata cu virilitatea, rezultatele vor fi catastrofale.
- Ce se poate face pentru a evita asemenea primejdii?
- Spatiul nu ne permite a intra in detalii. In orice caz, este bine sa spunem ca, intr-o situatie critica, partenerul sau partenera trebuie sa aiba capacitatea de a tolera inconsecvente pasagere, astfel cuplul ramanand in continuare o solida umbrela pentru ambii membri. Din pacate, nu intelepciunea si toleranta caracterizeaza momentele de cumpana. Oricat ar parea de ciudat, psihiatria moderna considera acest tip de probleme ca pe unele care au nevoie de ajutor extern. Este nevoie, deci, de o terapie de cuplu. Aceasta isi propune ca, impreuna cu cuplurile, sa identifice problemele si sa gaseasca cele mai bune metode pentru a scadea tensiunea relatiei si a reechilibra conlucrarea celor doi. Chiar si celebra si mult hulita terapie sexuala ajuta la depasirea dificultatilor.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
21.12.2007, 07:24Dani G
Imi permit sa spun: "Stiu atat de bine prin ce treceti" Si credeti-ma, trec printr-o experienta oarecum asemanatoare, cu aceasi trista concluzie: sunt singura, chiar daca traiesc in doi. - Asa cum multi oameni v-au sugerat sa aveti rabdare, eu va sfatuiesc sa va rugati la Dumnezeu sa puteti sa iertati! Pe dvs. cat si pe cei din jur. Doar iertand puteti sa ajungeti sa dobanditi pace. Pentru ca asta va lipseste. In viata nu ne nastem, si nici nu murim singuri. Il avem pe Dumnezeu alaturi de noi. Daca sunteti un om cu credinta in Dumnezeu, asa cum am inteles din cele povestite de dvs, puneti-va ca scop mantuirea, atunci gandurile triste care va distrug pe dinauntru nu vor mai prima si vor disparea putin cate putin dobandind o bucurie nedescrisa. Pe mine m-a sfatuit o maicuta sa urmez un seminar despre iertare. Este pe internet, dar nu cred ca imi este permis sa il public. (Oricum, am sa urmaresc acest articol si in cazul in care doriti informatii despre acel seminar, am sa incerc sa gasesc o modalitate de a va da acel site, cu bunavointa echipei Formula AS.)
Dumnezeu sa va dea pace si intelepciune! Cereti de la El!
21.12.2007, 12:09Monica Grabowy
IN timpurile noastre moderne, observ cum femeile asteapta ca barbatii sa fie mereu puternici, sa nu plinga. Lacrimile sunt "dovda ade slabiciune"! Eu personal nu sunt de acord cu asta, barbatii la fel ca si femeile sunt sensibili, delicati, vulnerabili. Orice barbat are dreptul sa fie trist, dezamagit, melancolic, sa verse lacrimi. Societatea noastra a devenit atat de rece si de impersonala, comunicarea intre oameni devine din ce in ce mai dificila.
Nu sunt in masura sa iti dau sfaturi, draga Matei, dar sunt sigura ca in inima ta exista speranta, optimism si putere de a merge mai departe. Nu poti privi decit inainte si sa te rogi la Dumnezeu sa iti dea putere! plangi daca simti nevoia, lacrimile ne sunt lasate de Dumnezeu!
Iti doresc Sarbatori Fericite,
Monica
21.12.2007, 14:56Mircea Munteanu
Femeile,sunt de un egoism feroce.
Si ca individe, si ca suma.Probabil datorita faptului ca sunt mai slabe (fizic) decit barbatii.Pentru noi, ierarhia se stabileste rapid,prin forta.Sau semnele exterioare ale fortei:fizice,sociale.Ierarhia odata stabilita,toti o respecta pentru ca stiu ce lectie urmeaza daca te revolti.La ele,lucrurile sunt mai grave.Nu pot sa se considere stapine decit prin eliminarea adversarelor.Nu exista concesie.De multe ori, partenerul de viata intra si el in categoria adversar.Motivele sunt multiple si merita un studiu separat.Uneori, nici macar nu e vina barbatului.Sau a femeii:sistemul isi spune si el cuvintul.Din plin.
Problema dvs. nu este reprezentata de virsta ci de faptul ca un an nu ati reusit sa aduceti bani in casa.In timpul asta, sotia si-a aratat adevarata fata.Nu mai erati productiv finaciar si nu mai erati un simbol intelectual(banuiesc ca nu cistigati cine stie ce inainte),numai aveati nici un prestigiu social.
Aceasta situatie a declansat schimbarea sotiei.Sau s-au evidentiat trasaturi mai vechi,pe care nu le cunosteati.Acum, nu mai aveti incredere in nici o femeie.Si asta e bine! Puterea vine din dvs.,din forta de a va autoechilibra si de a le privi cu detasare, asa cum sunt.Nu schimbati dvs.lumea.Nimic nu incepe cu dvs. si nu se termina cu dvs.
In aceasta privinta, din pacate, credinta in Dumnezeu nu ne poate ajuta.Cu nimic.Echilibrul trebuie cistigat cu eforturi,individual.La virsta asta,chiar este periculos sa nu va puteti cenzura sentimentele si gindurile.Nu mai sunteti un tinerel naiv si idealist.Romanticul din dvs. poate ramine,dar nu in ce priveste relatiile cu sexul...'slab'.
Este foarte clar ca ele sunt mult mai puternice decit noi din punct de vedere psihic.Tocmai pentru ca sunt mai pragmatice si mai putin visatoare.Trebuie sa le imitam.Daca asa se distruge iubirea,cui ii pasa?Lor nu!(Iar noi am inventat iubirea ptr.ele.)
In ce priveste relatia cu Dumnezeu, nu cred ca trebuie injosita tirind-o in problemele noastre hormonale sau de (in)adaptabilitate sociala.O societate in continua transformare, care nu mai are repere solide si fixe.
Ca de la barbat la barbat de 50 de ani: daca va aratati vulnerabil,femeile va sfisie (cu mare placere).Mai cititi odata Bamby.Cred ca va va ajuta sa intelegeti mai bine ca orice grozavia adevarului natural.Si el, creat de Dumnezeu.In viata, nu ai decit doua cai: stapinesti sau esti stapinit! Alegeti una din ele si tineti-o tot asa pina la capat.Nu mai cotigiti,ca nu e loc.Bafta!
21.12.2007, 22:31Anca Nastase
Iubirea adevarata nu se poate fura, nu se uita niciodata si nu poate muri. Aparati-o de rutina, de lucruri marunte, de obisnuinta. Cat nu e prea tarziu. Iar daca va rataciti calea, atunci fara iubire nu mai este cale adevarata. Dumnezeu sa apere iubirile adevarate, desi cateodata le vedem prea tarziu
23.12.2007, 13:25Cristina-Gabriela Romaniuc
Nu la sotie, nu la copil, nu la altcineva.
Noi suntem creatorii propriului nostru Univers. Ne cream singuri propriile limitari si, crezand in ele, acestea devin propria realitate. Noi suntem singurii care afirmam ce este si ce nu este posibil.
Noi suntem ceea ce cream si experimentam ceea ce alegem; alegerea este cheia esentiala pentru a deveni creatori. Ar fi bine sa constientizam din ce ne hranim noi spiritual, zi de zi (manie, ras, victimizare, drama altora, suferinta, bucurie, religie, media etc.). Astfel, vom putea fi capabili sa intelegem realitatea in care traim la momentul actual, iar prin alegere, sa o putem schimba.
Noi detinem solutiile propriilor probleme deoarece tot noi suntem creatorii lor.
"De as grÄÆ’i în limbile oamenilor si ale îngerilor, iar dragoste nu am, fÄÆ’cutu-m-am aramÄÆ’ sunÄÆ’toare si chimval rÄÆ’sunÄÆ’tor. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiintÄÆ’, si de as avea atâta credintÄÆ’ încât sÄÆ’ mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. De as împÄÆ’rti toatÄÆ’ avutia mea si de as da trupul meu ca sÄÆ’ fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste. Dragostea îndelung rabdÄÆ’; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se laudÄÆ’, nu se trufeste. Dragostea nu se poartÄÆ’ cu necuviintÄÆ’, nu cautÄÆ’ ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeste rÄÆ’ul. Nu se bucurÄÆ’ de nedreptate, ci se bucurÄÆ’ de adevÄÆ’r. Toate le suferÄÆ’, toate le crede, toate le nÄÆ’dÄÆ’jduieste, toate le rabdÄÆ’. Dragostea nu cade niciodatÄÆ’. [...] Acum rÄÆ’mân acestea trei: credinta, nÄÆ’dejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea."
(Sf. Apostol Pavel)
"Ci toate cate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi faceti lor, ca aceasta este Legea si proorocii." (Evanghelia dupa Matei)
"Pentru a avea mai mult decit ai obtinut trebuie sa devii mai mult decit esti. Daca nu te schimbi vei avea intotdeauna ceea ce ai obtinut." (din pacate nu cunosc originea acestui citat, mi l-a spus cineva, o persoana care a reusit! O invingatoare!)
In speranta ca v-am putut fi de ajutor, va urez Lumina! Lumina in minte si in inima!
Sarbatori fericite!
23.12.2007, 18:57Rotaru Ada
Regasesc in scrisoarea ta imaginea proiectata a relatiei in care ma gasesc in prezent. Diferita dar si asemanatoare. Si varstele sunt apropiate.
In cazul meu, eu sunt persoana considerata "puternica" dintre noi doi, cea care se ocupa de toate si rezolva totul...singura.
Ca si in cazul tau sotul meu a lucrat in cercetare, si dupa revolutie institutul la care lucra s-a confruntat cu scaderi dramatice de fonduri si contractele din ce in ce mai putine. Banii nu tineau ritmul inflatiei si nemultumirea lui si ingrijorarea amandoura (serviciul meu fiind in invatamant, deci nu prea grozav) crestea odata cu nesiguranta generata de situatie. El nu e un luptator si nici agresiv ( unul din motivele pentru care il iubesc) ca unii din colegi care si-au deschis afaceri particulare pe langa servici si prosperau. Asta l-a demotivat si mai rau.
Intr-o tentativa salvatoare, mi-am deschis eu o afacere cu o colega a mea si am tras din greu sa o punem pe picioare si sa mai suplimentez veniturile si sa fie totul bine. Am tras asa vreo 2-3 ani si mi-am dat seama ca in loc sa rezolv situatia o agravam. Nu eram deloc acasa, banii erau mai multi dar si cheltuielile cresteau si ce e mai rau el se simtea neglijat, a inceput sa cam bea la servici unde se antrena si cu alti doi colegi dezamagiti ca si el, si dintr-o intentie buna am ajuns din rau in si mai rau:(
Dupa 3 ani am pus capat afacerii si am ramas doar cu predatul si cu familia, dar tot nu se rezolva nimic. Eram exact de unde am plecat, poate si mai straini. Se inchidea in el, nu mai comunicam deloc, nu mai faceam nimic impreuna. Ma agitam singura in tentativa de a mentine casnicia si ca copiii (2) sa nu ne simta lipsa. Situatia era fara iesire si eu nu ma puteam resemna asa.
Asta ne-a facut sa rediscutam si sa dam curs unei idei mai vechi la care mai ales el dar nici eu nu ziceam nu, de a emigra.
In 1999 am emigrat in Canada cu speranta ca luand totul de la capat si stergand cu buretele toate frustrarile, stresurile si vechile fantome vom putea sa fim iar o echipa de milioane cum am fost la inceput cand ne intelegeam doar din priviri si ne completam reciproc. Eram invidiati printre prieteni de modul cum ne intelegeam.
Acum intr-o tara straina dupa 10 ani nimic nu e schimbat. Mai bine spus nimic nu e schimbat in bine.
Eu tot singura ma agit. Castigam amandoi, dar el e tot nemultumit cu serviciul, in loc sa incerce sa-l schimbe, sa cultive prieteniile ca sa-si faca relatii si sa puna umarul alaturi de mine, prefera sa se inchida in el, nu accepta nici un fel de discutie despre noi sau despre problemele de familie le considera inutile. Nu mai suporta copii si problemele lor sau cele ale casei si se retrage cu orele pe balcon cu berea si cu SUDOKU, ne-a alungat toti prietenii care ni-i facusem in primii ani cu atitudinea lui ostila si nemultumirea continua, si dupa 10 ani de Canada sunt mai singura ca oricand langa cel pe care-l iubesc si care nu mai e demult langa mine oricat as vrea.
Imi spune din priviri ca-l enervez ca ma aranjez, ca ma bucur, ca-mi cumpar un pulover nou, ca ma duc la fitness, ca imi fac parul, ca fac cursuri sa ma perfectionez si orice altceva care m-ar face fericita. Cred ca nu poate accepta sa fiu fericita daca el nu e.
Problema e ca nici nu sunt, dar nici sa ma complac in nefericire si sa i-o alimentez nu pot si nici nu vreau. Am facut depresie, am iesit din depresie sit tot nimic nu s-a rezolvat.
Nu ma gandesc deloc sa plec (cum ma suspecteaza) ci doar cum sa-mi salvez casnicia, sa ma salvez pe mine si sa-l aduc inapoi.
Daca ani la rand am crezut ca o mai pot face , acum nu mai sunt sigura, cel putin nu fara el.
Poate sunt si arat si eu dezamagita, indignata, nemultumita si el simte asta mai mult ca oricine afectandu-l, dar care imi sunt optiunile la reactia asta de autodistrugere?
La 46 de ani ma simt in forma, arat bine si sunt gata de orice inceput. Dar cu cine?
O nevasta luptatoare poate plange cu tine la necaz, lupta pentru tine, dar nu poate accepta sa te vada mereu nemultumit sau plangandu-te si asta nu pentru ca nu te iubeste sau nu te intelege ci pentru ca vrea sa te vada trecand de asta si pentru ca vrea sa te stie langa ea, dar nu apatic.
Trebuie sa fie un echilibru in intelegere.
Nu e placut sa fi mereu cea mai tare si cea care mereu rezolva problemele. Poate vrea si ea sa se planga sau sa planga uneori cand o coplesec problemele, sa fie si ea cea slaba si care trebuie protejata. Ea cui sa i se planga daca nu omului de langa ea? Dar daca el nu e acolo ci e pierdut in sine, ce-i mai ramane?
In speranta ca punctul meu de vedere te va face sa vezi si altfel lucrurile, as zice sa scapi de frustrari, bucura-te de cei care-s inca langa tine si te iubesc, ia-ti o pereche de pantofi noi si uita-te dimineata in oglinda ca la un Om nou, si sa te gandesti ca tocmai ca e o femeie puternica, frumoasa, inteligenta si gospodina te-a facut s-o iubesti. Faptul ca e rece si dominanta e doar o reactie de aparare, de a nu se lasa invinsa. Nu stie sa reactioneze altfel. O sperie faptul ca te-ai retras si reactia ta la toate frustrarile prin care ai trecut a afectat-o si pe ea.
Cand ai fost cazut a luat fraiele si probabil ca nu mai stie nici ea cum sa se opreasca acum. Arata-i ca poate conta pe tine. Nimic n-ar bucura-o decat sa te vada entuziast, bucuros si activ.
Nu cred ca o alta relatie ti-ar reda ce ai pierdut, dar o revenire la normalitate da. Incearca sa-i mai iei din probleme asupra ta, incurajeaz-o si fi alaturi de ea si de copil care are nevoie de tata, sunt convinsa ca si restul o sa vina si ca odata cu echilibrul o sa vina si bucuriile. Iar cum spunea si Dani, leacul cel mai bun al sufletului e credinta in Dumnezeu. Cu ea treci peste toate.
Numai bine.
Alex
02.01.2008, 04:33Suta Mircea
"De poti crede toate sunt cu putiinta celui ce crede !"-spune Dumnezeu Insusi ! Noi facem o mare greseala luindu-ne dupa lumea din jur sau dupa obiceiul pe care l-am mostenit. Cautam fericirea in cele lumesti si desarte ale acestei vieti. E adevarat ca simtim nevoia de a fi iubiti, apreciati, bagati in seama. Eu va propun ceva ! Aveti o nemultumire ?! Spuneti-o lui Dumnezeu ! El stie si poate s-o rezolve. Pentru ca El toate le stie, pentru ca El toate le poate. Cind eram eu mic copil, credeam ca Dumnezeu exista pentru a ajuta pe oameni ! Am trecut prin foarte multe incercari in viata asta: examene de tot felul, boli, accidente, perioade grele de tot felul, chiar pe linga moarte am trecut. Nu am avut de multe ori decit 2-3 secunde in care am rugat pe Dumnezeu cu un simplu : "Doamne ajuta !" Dar am zis asta cu convingere 100% ca El ma ajuta. Si Dumnezeu m-a ajutat de fiecare data. Multumesc Bunului Dumnezeu ca am trecut cu bine prin toate. Adica le-am invins pe toate. Dumnezeu nu ne promite o viata usoara, comoda, in lumea asta, insa ne promite ca daca suntem alaturi de El, pastrind vie nadejdea in ajutorul si dragostea Lui, El nu ne lasa niciodata ! El ne scoate invingatori. El ne cere insa ca sa rabdam cu rabdare tot ce ni se intimpla, sa nu judecam pe nimeni, sa iubim si sa iertam neconditionat. Chiar si pentru aceste lucruri tot El ne ajuta ! Nu vedem marele Dar al Sau catre noi : Viata aceasta care-i sansa noastra de mintuire ! Nu poate fi dar mai mare decit sansa de a trai vesnic in Rai !
Haideti sa cautam a vedea ce avem si nu ceea ce nu avem ! Sa multumim lui Dumnezeu pentru absolut tot ce avem ! Chiar pentru ca inca respiram sa-I multumim Lui ! Respiram ?! Inseamna ca sansa noastra de mintuire nu a murit ! Intelegeti ?! Sa cautam prin rugaciune, post, credinta, biserica noastra ortodoxa infiintata de Apostolul Andrei, prin dragoste sincera si neconditionata pentru toata faptura lui Dumnezeu, prin iertare si lupta pentru curatirea inimii noastre de rau, sa cautam impacarea cu Dumnezeu !
Sa fim intelegatori cu neputintele aproapelui. Sa-i spunem ca-l iubim, daca nu cu voce atunci in gind macar : "eu te iubesc pe tine faptura a lui Dumnezeu !" Si sa vedeti cum lucreaza Dumnezeu ! Minuni face El pentru cei ce cred ! Vom ajunge a simti o Bucurie rupta din Rai (fericirea lumeasca este o nimica toata) !
Asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu ! Amin !
mircea pacatosul
07.01.2008, 16:25Eliana Pietraru
Am trait o situatie similara din perspectiva sotiei. Intr-o perioada cand sotul meu a trecut printr-un oarecare declin profesional, cariera mea era ascendenta. Am incercat din toate puterile mele sa-i fiu aproape, sa-l sustin, sa-l ajut sa depaseasca momentele dificile. Dar ca sa poti realmente ajuta pe cineva, trebuie ca si el sa vrea sa-ti accepte ajutorul; si, mai ales, sa lupte alaturi de tine ca sa treaca peste ce-i greu. La noi n-a fost asa. Orgoliul lui nu l-a lasat "sa-mi ierte" faptul ca eu era cea care intretinea familia. Am fost intotdeauna o femeie ingrijita, dar deodata asta a devenit un pacat, un motiv de suspiciune. Habar n-ai cat de injosita se simte o femeie care isi surprinde sotul cautandu-i in poseta (cum ai facut si tu). Nu pentru ca ea ar avea cu adevarat ceva de ascuns, insa e cea mai clara dovada ca el nu-i acorda pic de incredere si ca se indoieste nu numai de fidelitatea ei, ci si de calitatea ei de om - indiferent daca se uita dupa bani sau dupa biletele.
In sfarsit, perioada dificila din cariera lui a trecut iar eu am crezut, cu naivitate ca lucrurile se vor remedia. N-a fost asa, el a ramas suspicios, inchis in el si gelos pana la absurd. Am constatat ca traiam o singuratate in doi. Indiferent de incercarile mele de apropiere, el ramanea distant si ranchiunos. Am incercat sa analizez totul in profunzime ca sa inteleg ce s-a intamplat cu noi si sa-l fac si pe el sa inteleaga. A fost imposibil, refuza cu indarjire orice comunicare. Nimic nu mai mergea. Am divortat.
Ce vreau sa subliniez acum este urmatorul aspect: singura sansa, dupa parerea mea, de salvare a relatiei cu sotia ta este ca TU sa-ti analizezi toate reactiile, sa-ti recunosti (in forul tau interior si apoi intr-o discutie cu ea) greselile si sa faci eforturi sa repari ce se mai poate, sa-i recastigi increderea fata de tine (foarte probabil si ea si-a pierdut-o), s-o faci sa simta ca are un partener de viata pe care se poate bizui, un camarad, un prieten. Si, cel mai important, sa-i arati ca o iubesti.
E sfatul meu, dupa ce am trait ce am povestit.
Incearca! Mult noroc!