Stimata d-na Sanziana Pop,
Am sa incep cu un repros: in rubricile revistei dvs. doar femeile si problemele lor sufletesti sunt prezente. Noi, barbatii, stralucim prin absenta, motivele fiind usor de ghicit: femeile sunt mai harnice la scris si tot ele isi exteriorizeaza mai usor sentimentele. Nu sunt misogin, dar trebuie sa recunosc ca aceasta discriminare ma irita. De ce dreptul la suferinta si la compasiune este acordat aprioric sexului slab? De ce nimeni (nici macar cel in cauza) nu vrea sa recunoasca deschis si fara complexe cat de slab si de vulnerabil poate fi cateodata barbatul?
Am ezitat mult pana sa va scriu. Cu o harnicie demna de o cauza mai buna, am aruncat la cos mai multe epistole abia incepute. Mi se parea ca vorbele nu-mi apartin, ca tradeaza un sentimentalism penibil. In plus, aveam un acut gand al desertaciunii, mereu intrebandu-ma: la ce bun? cui ii pasa? ce rezolv in definitiv? Cateva zile mai tarziu, raspunsul a tasnit ca o lovitura de secure, simplificandu-mi brusc ezitarile. Ca imi convenea sau nu, trebuia sa accept realitatea: fugeam de mine. Nu eram in stare sa recunosc sincer, barbateste, fara jena, ca sunt singur. Ma purtam de parca singuratatea ar fi fost o grava infirmitate fizica, o dizgratioasa boala de piele, pe care se cuvine sa o tii cat mai departe de privirile indiscrete ale celorlalti.
Da, sunt singur. Singur, alaturi de o femeie plina de calitati - inca frumoasa, inteligenta, gospodina, dar rece si dominatoare prin personalitatea ei puternica, poate prea perfectionista. Ca la spovedanie, evit sa vorbesc despre ea si despre defectele ei. In fata lui Dumnezeu, a colii albe de scris, a propriei constiinte, trebuie sa te referi la tine, la faptele si slabiciunile tale personale. Ei bine, sunt singur! Marturisesc adevarul acesta, de care mi-e frica: sufar ingrozitor de singuratate si nu stiu cum sa lupt cu umbrele ei.
Am 50 de ani si nu ma consider deloc batran. Simt insa ca am intrat intr-o bifurcatie periculoasa a vietii. Incotro sa o iau? Ezit, dar - in realitate - mi-e teama. Sunt cercetator de profesie si inca unul bun (o spun fara falsa modestie). Anul trecut insa am trait o experienta pe care nu o pot depasi usor: m-am trezit pus pe tusa din cauza reducerii de personal. Lovitura a cazut ca un trasnet. Din cineva, am devenit peste noapte un nimeni. Ma simteam aruncat ca o carpa - amestec de umilinta profunda si de revolta. Totul mi se parea nedrept si absurd. Muncisem aproape 30 de ani, crescusem tineri specialisti, carora le oferisem tot ce aveam eu mai de pret: meserie si afectiune.
La inceput, sotia m-a incurajat formal: "In viata sunt nenorociri mai mari". Apoi, a inceput cu reprosurile, amintindu-mi de meditatiile copilului pentru facultate; de pensia alimentara pe care o plateam pentru un alt copil, dintr-o casatorie anterioara. Chiar daca nu-mi spunea nimic, privirea ei parea sa ma tintuiasca la zid: iar s-au scumpit telefonul si intretinerea, iar s-a stricat frigiderul. Viata mea devenise, dintr-o data, anapoda. Suspicios, mi se parea ca nu mai aveam nici un cuvant de spus in casa, ca baiatul nu ma mai asculta, ca vechii prieteni evitau acum sa ne mai viziteze, ca devenisem pentru toti o povara. Cu sotia traiam deja in contratimp - cand voiam sa discut si sa-mi deschid inima, ea era obosita si fara chef; cand voia sa m-asculte, ma inchideam in mine cu o mie de lacate. Nu e placut sa constati ca la 50 de ani nu-ti mai gasesti locul, ca nu mai controlezi nimic, ca o forta abstracta ti-a luat dreptul de decizie. Mai tanara decat mine cu zece ani, parea mai infloritoare ca oricand si accesele ei de veselie imi starneau nedemne ganduri de gelozie. Odata, m-a surprins umblandu-i in poseta. Mi-a fost rusine sa recunosc ca, suspectand-o, cautam un semn al infidelitatii: un biletel, un numar de telefon, un parfum mai scump. Am lasat-o sa creada ca umblam dupa bani. Treaba asta, cat si celelalte gesturi incalcite din noua noastra viata m-au facut sa ma retrag definitiv in mine. La randul ei, sotia imi repeta mereu ca m-am schimbat, reprosandu-mi ca nu vreau sa comunic cu ea. Era chiar reprosul pe care voiam sa i-l fac. Eram singuri in doi. Zi dupa zi, am adunat in mine tot naduful acestei lumi. Eram atat de vulnerabil, incat orice ma jignea si ma umilea: vitrinele luxoase din centru, masinile noilor imbogatiti, pantofii descusuti prin care patrundea lesne apa de ploaie. Simteam ca trebuie sa discut cu cineva despre toate acestea. Simteam ca explodez daca nu-mi descarc sufletul. Cui insa? Prietenii (atatia cati ramasesera) aveau problemele lor. Erau mereu grabiti, cu ochii la ceas. Toti, inclusiv preotul la care m-am spovedit, ma sfatuiau sa am rabdare. Si, intr-adevar, dupa un an de asteptare, in aparenta macar, situatia mea s-a rezolvat: mi-am gasit de lucru la o firma particulara, fiul meu a reusit la facultate etc. Din pacate, nimic nu mai poate fi ca inainte. Am devenit ursuz, apatic, necomunicativ. Ma privesc in oglinda si nu ma mai recunosc. Viata nu mai are pentru mine absolut nici un sens. Munca nu mai imi da satisfactie, familia nici atat. Dragostea...
Am citit undeva ca cea mai periculoasa varsta este cea de 50 de ani; ca acum are loc ultima izbucnire sentimentala, ultima iubire. Pana si de asta ma tem. Ar fi cumplit sa alerg ca nebunul dupa o pustoaica plina de viata, eu gafaind caraghios la intalnire, cu zarzavatul de flori in brate si buzunarele pline de cadouri scumpe. Mi-e teama de ridicol, de opusul luciditatii, de tot ceea ce poate fi un simplu si ultim foc de paie. Stiu ca scriindu-va nu rezolv nimic, dar totusi fac aceasta plangere publica: de ce numai femeile au dreptul la ea? Exista ligi de aparare a copiilor, de salvare a femeilor violentate de soti, asa cum exista telefoane "hot-line" pentru sinucigasi sau bolnavi de SIDA. De barbati cine se ocupa? Sunt ei oare atat de puternici incat sa nu mai aiba nevoie de ajutor? Eu am. Daca tot am avut curaj sa scriu aceasta scrisoare, am curajul sa astept si-un raspuns.
Sa spunem ca ma cheama,
MATEI
Dr. psihiatru FLORIN TUDOSE
"Nu poti sa traiesti singur in doi"
- Va antrenam si pe dvs. in dezbaterea noastra dedicata iubirii in doi. Peste tot, in lume, se constata o criza a casatoriei, a cuplului familial. Unii chiar considera casatoria ca fiind o institutie perimata, neconforma cu timpurile moderne in care traim. Care este adevarul?
- Intr-adevar, "revolutia sexuala" din anii '60 a fost interpretata nu de putini ca o invitatie la libertinaj. Eroarea este cu atat mai mare, cu cat nu se intelege ca originea cuplului este legata fundamental de nevoia individului de comunicare. Orice blocaj la nivelul comunicarii complica si chiar distruge convietuirea cuplului. Cat de mare este valoarea unui partener rezulta si din numeroasele studii si statistici, ce demonstreaza legatura stransa dintre evenimentele negative din cuplu si formele grave de depresie: decesul unuia dintre soti (100 de puncte), divortul (75 de puncte), separarea sotilor (65 de puncte). Moartea sotului sau separarea de acesta este resimtita mai grav decat pierderea unui membru apropiat de familie (parinte, copil), pedeapsa cu inchisoarea, o pierdere materiala importanta sau aparitia unei boli somatice grave.
- Care sunt cele mai grave pericole ce ameninta cuplul?
- In primul rand, o mare amenintare o reprezinta lipsa de timp si scaderea progresiva a coabitarii, din diferite pricini - cel mai adesea, profesionale. In al doilea rand, as aminti disputele ce apar intre membrii cuplului, atunci cand este vorba de nasterea unui copil. Nu e de neglijat nici imaginea pe care tinerele cupluri o au despre propriile familii din care provin, nu totdeauna perfecte, sau de pseudomodelele pe care mass-media le vehiculeaza in legatura cu asa-numitele VIP-uri - de fapt, o minoritate infima, care din ratiuni comerciale isi schimba partenerii frecvent, pentru a-si pastra locul in topurile de interes.
Alte amenintari la adresa cuplului sunt legate de conditiile economice si sociale, care pot face imposibila coabitarea. Mai trebuie spus ca in istoria oricarui cuplu apar anumite perioade critice, pe care sociologii, dar si psihologii le cunosc foarte bine. Astfel, prezinta un risc sporit primele luni de casnicie, al treilea an si al optulea - perioade in care se inregistreaza cele mai multe divorturi. De asemenea, trebuie sa amintim importanta varstei critice (menopauza si andropauza), care poate provoca disolutii uneori dramatice - unul din parteneri (de regula, sotul) traind iluzia unei imagini intinerite si considerandu-se indreptatit a-si relua cursul vietii. Daca potenta sociala si materiala este confundata cu virilitatea, rezultatele vor fi catastrofale.
- Ce se poate face pentru a evita asemenea primejdii?
- Spatiul nu ne permite a intra in detalii. In orice caz, este bine sa spunem ca, intr-o situatie critica, partenerul sau partenera trebuie sa aiba capacitatea de a tolera inconsecvente pasagere, astfel cuplul ramanand in continuare o solida umbrela pentru ambii membri. Din pacate, nu intelepciunea si toleranta caracterizeaza momentele de cumpana. Oricat ar parea de ciudat, psihiatria moderna considera acest tip de probleme ca pe unele care au nevoie de ajutor extern. Este nevoie, deci, de o terapie de cuplu. Aceasta isi propune ca, impreuna cu cuplurile, sa identifice problemele si sa gaseasca cele mai bune metode pentru a scadea tensiunea relatiei si a reechilibra conlucrarea celor doi. Chiar si celebra si mult hulita terapie sexuala ajuta la depasirea dificultatilor. Ea este si ramane o terapie medicala si nu un mod de a gasi satisfactii insolite. La toate acestea, se adauga intelegerea si comunicarea despre care vorbeam. Cuplul are un rol protector pentru sanatate, boli din cele mai diverse (de la cancer la depresie sau alcoolism) fiind mult mai frecvente la persoanele singure. Sa nu uitam, deci, ca partenerul de cuplu reprezinta adeseori un medicament miraculos sau un psihoterapeut incredibil de dotat, atunci cand celalalt trece printr-o grea incercare. Procedeele sunt simple si la indemana fiecaruia: un gest, o vorba, o mangaiere tandra. Cuplul nu rezista de la sine fara investitii de afectivitate, de inteligenta si sensibilitate. Nu se poate ca doar unul sa dea si celalalt sa primeasca. Un cuplu isi mentine vigoarea daca fiecare partener cauta sa anticipeze dorinta celuilalt, sa-si modeleze aspiratiile in functie de aspiratiile partenerului. Nu poti sa traiesti singur in doi. Trebuie sa stii ca dusmanii cuplului sunt: indiferenta, egoismul, nepasarea. O floare, un mic cadou, o excursie la sfarsit de saptamana sau pur si simplu o plimbare mai romantica in doi pot face minuni. Ca sa reusesti, trebuie sa vrei, sa fii atent, sa-ti pese. Iubirea e importanta, dar nu suficienta. Iata de ce, atunci cand facem optiunea unei calatorii pe termen lung - ma refer, desigur, la casnicie - ar trebui sa fim un pic mai prudenti atunci cand ne alegem partenerul de "compartiment". Altfel, riscam suferinte teribile, despartiri care vor lasa indubitabil dureri si cicatrice greu de vindecat. In nici un caz, nu suntem adeptii pastrarii cuplului cu orice pret. Vrem doar sa spunem ca pastrarea cuplului presupune un pret pe care trebuie sa fim gata oricand sa-l platim.