Maia Morgenstern

"Da, sunt un om fericit. Si asta e un raspuns cu adevarat complet"

"Imi place, la vremea asta, sa framant cate-o painica"

- Un proverb plin de talc spune ca toamna e anotimpul numararii bobocilor, si cand se pun pe masa roadele verii. Cosurile dvs. sunt goale sau pline?

- Toamna e un anotimp binecuvantat. La noi, la evrei, acum incepe anul nou, se numara, intr-adevar, bobocii si se sadesc semintele care vor rasari in anul viitor. E o perioada in care se canta mult, se posteste, se inalta rugi pentru sanatatea celorlalti, dupa care se mananca paine cu miere si se bea un pahar de vin. Peste zece zile, avem sarbatoarea de Yom Kippur, Ziua Ispasirii Pacatelor, cand trebuie sa te impaci cu toata lumea si sa-ti platesti datoriile, indiferent de natura lor. Postesti, mergi la sinagoga, te rogi si citesti Cartea. Pentru ca legatura cu Dumnezeu se face prin Torah. Apoi urmeaza Sarbatoarea Corturilor. Langa casa se ridica un cort din frunzis, in care traditia spune ca trebuie sa te muti. Acolo mananci, acolo canti, acolo dormi. E o sarbatoare a recoltelor, o iesire din casa care vrea sa prelungeasca auriul cald al toamnei, inainte ca iarna sa se instaleze definitiv. Dupa care mai avem si Sarbatoarea Primirii Torei, cand Dumnezeu i-a daruit lui Moise Cartea care-l leaga pe om de El. Imi place, la vremea asta, sa framant cate-o painica, sa pregatesc bucate... In familia noastra se respecta toate sarbatorile. Si cele crestine, si cele evreiesti. Stim sa ne bucuram unii de sarbatorile celorlalti. Si cred ca o astfel de marturisire nu e o dovada de curaj, ci de firesc. Acum, odata cu sarbatorile de toamna, intervine un moment al bilantului, un moment in care te rogi intru purificarea spiritului, te rogi sa se duca toate cele rele, pacatele, lucrurile urate, negre, sa piara umbrele din existenta ta, Dumnezeu sa te inscrie in cartea vietii, iar noul an sa-ti fie curat si luminat.

- Dar din punct de vedere profesional? Ce roade ati strans in desaga?

- Ca actor ma pregatesc pentru stagiunea cea noua, care de-abia a inceput. Mi-e drag sa va spun ca vara asta am lucrat intens. Am avut de curand, la Laptaria lui Enache, premiera spectacolului "Si caii se impusca, nu-i asa?", in regia lui Chris Simion, unde joc alaturi de o generatie intreaga de actori tineri si absolut minunati. Am incheiat filmarile la "Romanul unui Secol", in care am facut un personaj important, desi nu principal. E vorba de o productie cel putin foarte interesanta si ambitioasa, foarte extinsa, care tinteste foarte departe, fiindca a adunat pe platourile de filmare actori de peste mari si tari: englezi, americani si romani. Astept cu mare emotie sa vad cum o sa iasa filmul, pentru ca e o poveste care se intampla in Romania, dar s-a jucat in limba engleza si nu intotdeauna e usor sa joci alaturi de actori nativi, a caror limba materna e engleza. Noroc ca ambitia e mare. Stiti povestea cu broscuta testoasa si cu iepurasul. Ei, "broscuta mea", inca de cu doua luni inainte de debutul filmarilor, a repetat zi de zi textul, cu acea muzicalitate a englezei britanice, a cautat firescul si adevarul replicilor, a tanjit sa dobandeasca acea lejeritate a rolului interpretat intr-o limba straina, pentru ca, eventual, sa ajunga sa poata sa si improvizeze pe text.Ambitia e ca personajul sa devina al tau, sa nu te mai gandesti la ce replica urmeaza si sa nu te incurci la filmare. Daca se intampla sa se mai traga o dubla, atunci sa nu fie din cauza ta. Vreau sa ma lasati sa fac o paranteza, pentru ca gandesc ca ea e importanta. Ceea ce am spus acum, apropo de rol, reprezinta o invatatura pe care am primit-o cu mult timp in urma. In 1990, am dat probe in fata domnului Andrei Serban si-am avut imensa sansa sa fiu acceptata si sa devin parte din colectivul Teatrului National din Bucuresti. In vara acelui an, cand fierbea lumea, cand era o efervescenta si o reala emulatie artistica, cand primeam, daruiam, ne confruntam cu energii si cu forme de expresie noi, am inceput sa lucrez cu dansul si-am primit lectie dupa lectie de tehnica vocala, corporala, de antrenament mental si sufletesc. Domnul Andrei Serban mi-a spus foarte multe lucruri. Multe dintre ele mi-au ramas in memorie sub forma pur teoretica, altele tasnesc asa, in momentele de cumpana. Zisele dumnealui mi se ivesc in minte ca raspuns la dilemele si la cautarile mele. Atunci am invatat ca nu poti functiona in actul artistic decat in clipa cand exista un echilibru si o armonie intre mintea rece si lucida, sufletul si spiritualitatea eterica, si viscere, afect, tumult. Si tot in acest scop mai aduc in discutie un lucru pe care l-am invatat in timp: acela ca superficialitatea e o boala grea si al naibii de contagioasa. Lumea asta e afectata de o epidemie de superficialitate. N-ar trebui sa uitam ca dincolo de orgolii, dincolo de aplauze si de luminile reflectoarelor, artistii, intelectualii sunt oameni chemati sa formeze gustul si opinia publica. Noi suntem o oglinda care reflecta si cat de dreapta, si cat de stramba e societatea. Si-acum sa revin la roade... Trebuie sa pomenesc "Burghezul gentilom", de la Teatrul National, pe care-l joc cu mare bucurie, pentru ca e o dezlantuire de imaginatie, cu trimiteri intr-un cotidian care ne ofera mult prea multe surse de ironie, satira si improvizatie. Un alt lucru cu care ma mandresc este colaborarea mea cu Iris, cu prilejul concertelor care au marcat treizeci de ani de la nasterea trupei. Nu numai ca a fost vorba de niste concerte eveniment, dar am descoperit un segment de tinerete pe care nu l-am intalnit la vremea cand si eu aveam optsprezece-douazeci de ani, dar care iata ca mi se restituie acum. Si nu e rau deloc! Si nu in ultimul rand, ma mandresc cu un spectacol pe care il iubesc foarte tare. Desi spectacol e mult spus. E mai curand o spunere de vers, de idee, o marturisire profund personala, la care lucrez cu domnul A.G. Weinberger, cunoscut interpret de blues. Ideea s-a nascut in momentul in care am primit o invitatie de la Sibiu, ca sa apar in cadrul saptamanii euro-iudaice. Eu am intrebat cu ce sa vin si mi s-a raspuns: "Cu ce vreti". Vedeti, libertatea prea mare e o povara grea. N-am vrut sa bifez o actiune cu trei vreascuri rupte dintr-un gard. Am profitat de ajutorul poetului Toma George Maiorescu, care mi-a pus la dispozitie niste poezii, si impreuna cu domnul Weinberger am "pus la cale" aceasta spunere confesiva, care se numeste "De la Muntele Sinai la Muntele Venus. Powered by Morgenberger". Editia in limba engleza e inventia domnului Weinberger. ( rade ) E interesant ca eu si domnul Weinberger suntem doua structuri diametral opuse, suntem ziua si noaptea, gheata si foc, inclusiv in conceptii. Dar colaborarea noastra a reusit, fiindca stim sa ne ascultam unul pe celalalt, si astfel ne armonizam in diferentele noastre. Am fost foarte bucuroasa cand am aflat ca "spectacolul" a fost selectionat in cadrul Festivalului National de Teatru. Ei, si ca sa nu mai lungesc povestea, vreau sa fiu corecta si sa va anunt si semincioara pe care o sadesc acum, in prag de an nou: un spectacol la Teatrul Evreiesc, in regia domnului Felix Alexa, in care voi juca alaturi de Mircea Rusu si Andrei Finti. "Jocul Regilor" e un joc al minciunii, al adevarului si-al razbunarii in trei personaje.

- Vorbiti cu mare entuziasm despre teatru, desi marea majoritate a oamenilor prefera televizorul si Internetul. Ce sanse mai are arta spectacolului teatral, intr-un mileniu al informatiei digitalizate? Nu e un gen desuet?

- Stiti cum vad eu lucrurile? Sunt spectacole dinamice si sunt spectacole de teatru mort. Cateodata te duci la pomul laudat si dai de-o plicticosenie inspaimantatoare, iar altadata un text care parea ca de-acum ne-a spus totul ne ridica intrebari. Privindu-l, citindu-l cu seriozitate, ne dam seama ca ne-am lasat furati de-o prejudecata si ca, de fapt, textul acela musteste de valente noi. Dupa parerea mea, valoarea marilor texte rezida tocmai in faptul ca peste ani, peste secole, peste mode teatrale, ele reusesc sa spuna mereu ceva nou, sa se muleze pe realitati noi. De exemplu, aseara am jucat "Si caii se impusca, nu-i asa?". Cu totii, sau macar cei din generatia mea cunosc filmul lui Sydney Pollack si romanul lui Horace McCoy, si totusi sala a fost plina. Azi, pentru mine, dar si pentru tanara generatie, concursurile de dans ale anilor '30 nu mai inseamna nimic, in schimb are valoare faptul ca pe orice canal TV ai butona, in orice ziar, la orice post de radio, afli ca exista cineva care vrea neaparat sa-ti ofere foarte multi bani in schimbul a aproape "nimic". Noi nu trebuie decat sa gasim o litera lipsa dintr-o reclama sau sa mancam o punga de chipsuri. Chilipirul e la orice colt de strada. Asa cum in "Si caii se impusca", chilipirul apare intr-o sala unde nu trebuie decat sa dansezi, pana cand crapa ficatul in tine. Ceea ce are valoare acum din povestea originala e manipularea sentimentelor, a nevoilor, a ambitiilor, spalarea creierului la acest nivel.

"Eu reprezint un anumit exotism"

- Sa vorbim acum despre film. Sunteti una dintre marile actrite din Romania care se bucura si de o recunoastere internationala. Credeti ca daca ati fi ales sa va mutati intr-o tara straina, parcursul dvs. ar fi fost si mai spectaculos?

- Nu stiu si problema asta nu ma preocupa foarte tare acum. Ceea ce trebuie privit cu mare luciditate, ba chiar cu asprime, e raspunsul la intrebarile: "Recunoasterea exista"? "Cat e ea de mare?". Eu reprezint un anumit exotism al unei conjuncturi. Mi s-a intamplat sa aud: "A, ia uite, e buna, chiar daca e din Romania!". O astfel de exclamatie trebuie sa te puna pe ganduri, dupa care trebuie s-o inghiti. Dar ea nu trebuie sa te frustreze si sa te auto-transformi intr-o victima. In final, concluzia e ca trebuie sa-ti faci treaba mai departe, cu seriozitate si cu profesionalism. E adevarat ca se intampla uneori "sa devii" bun la tine acasa, doar pentru ca te-au recunoscut altii. Sau, pe de alta parte, te poti trezi ca auzi si sentinte de genul: "Ia sa ne mai lase cu recunoasterile ei! Sa fie buna la aia, daca vrea! Noi le stim pe-ale noastre!"

- E dureros?

- Nu. Fiindca eu n-am timp de dureri din astea. Nu am timp sa ma complac intr-o stare din asta de martirism. Cand ma confrunt cu mizerabilismul asta de export, eu pasesc deoparte. Mizerabilismul de export e o valuta forte care-a prins foarte bine. Eu insa mi-am gasit un alt fagas si ma tin de el.

"Copiii reprezinta impamantarea mea"

- Sa vorbim, deocamdata, despre fagasul familiei. In cazul dvs., familia si cariera sunt doua lucruri distincte sau, asa cum se intampla in cazul majoritatii artistilor, fac corp comun?

- E interesanta intrebarea. Nu m-am mai gandit la asta. Dar acum, ridicandu-mi dumneavoastra problema, imi dau seama ca probabil nu e un corp comun. Insa am capacitatea sa ma comut, destul de usor, de la un fagas la celalalt. Si-mi exersez cat de mult pot aceasta abilitate. ( zambeste )

- Celebritatea e greu sau usor de purtat in familie? Cum reactioneaza copiii fata de o mama celebra?

- Celebritatea face foarte bine. Desi pe altarul ei se aduc multe sacrificii. Nimic nu-i gratis pe lumea asta. Niciodata nu m-am iluzionat in acest sens. Numai ca atunci cand stii exact ce vrei, iti asumi si plata si totul devine mai usor. Cred ca asta e o lectie pe care e bine s-o invete si pruncii. E bine sa stii devreme ce inseamna adevarata celebritate. Fiindca nu ma refer aici la surogate, la focuri de paie, ci la celebritatea motivata, care inseamna o recunoastere, IN TIMP. Eu am aproape treizeci de ani de carte de munca artistica, treizeci de ani de pasi migaliti pe care i-am facut zi de zi pe acest taram. Celebritatea, in opinia mea, inseamna respect de sine, inseamna sa nu adormi pe laurii unui moment, inseamna non-victimizare, inseamna sa nu te lasi sedus de acel dulce drog care e auto-compatimirea si, mai mult decat orice, inseamna curaj. Curajul de a incerca si altceva.

- Va da familia forta? Reprezinta cei trei copii ai dumneavoastra imboldul de a merge mai departe, chiar si atunci cand totul pare a se narui imprejur?

- Familia, copiii reprezinta legatura mea cu pamantul. Ei sunt impamantarea mea. In viata te mai molipsesti de una, de alta, nu te mai regasesti, te zbuciumi, te zvanturi si te risipesti, dar... slava Domnului! familia e acolo, langa tine! Langa mine! Ei imi aduc aminte ce e esenta vietii, ce e grav, serios si definitiv in existenta asta efemera.

- Ati putea sa-mi faceti un portret al copiilor dumneavoastra? Asa cum ii vede mama Maia Morgenstern...

- Eu vreau sa sper ca fiecare parinte e mandru de copiii lui. Asa s-ar cuveni sa fie. Iar eu nu fac exceptie. Sunt mandra de copiii mei.Fiecare copil al meu are personalitatea lui distincta si fiecare are defecte si calitati. Speranta si nadejdea mea ca parinte e ca acele trasaturi pe care eu le simt ca fiind negative sa fie transformate inspre mai bine. Imi doresc ca ambitia copiilor mei sa nu se transforme in incapatanare, curajul sa nu devina agresivitate, sensibilitatea sa nu devina timiditate bolnavicioasa, perseverenta sa nu devina pisalogeala, imaginatia sa nu se transforme in minciuna. Iar tu, ca parinte, trebuie sa ai un strop de incredere si un strop de fermitate, in functie de situatie, pentru ca pruncul tau sa gaseasca acea cale potrivita a masurii in toate. Iar cand spun fermitate nu ma gandesc, in nici un caz, la violenta. Si mai sunt cateva "legi", pe care nu le incalc in calitate de parinte: ma feresc, si in public, si in intimitatea caminului, sa le exacerbez calitatile, cu toate ca niciodata nu uit sa-i felicit si sa-i incurajez, de fiecare data cand au un rezultat bun. In acelasi timp, niciodata nu-mi cert, nu-mi descurajez si nu-mi umilesc copiii in public. Le atrag atentia asupra a ceea ce au gresit acasa. Si asta, cu cuvinte potrivite cu varsta fiecaruia dintre ei.

- Pe langa roadele pe care le aseaza pe masa, toamna este, mai ales acum, in noiembrie, un anotimp al nostalgiei si al melancoliilor. Exista oare si in viata unei invingatoare ca dvs., zone de ceata, de regrete ascunse adanc, in suflet?

- Exista multe umbre, multe nostalgii si multe tristeti in viata mea, dar nimic din toate astea nu e inchis intr-o camara a sufletului. Pentru ca atunci cand vrei sa-ti inchizi tristetile in cutiute, ele au prostul obicei sa dospeasca si se transforma in dureri si-apoi in rani adanci. Asa ca eu imi scot, din cand in cand, la lumina tristetile, le primenesc si-mi aerisesc sufletul si constiinta. Din pacate, umbrele astea ale mele nu se pot risipi de tot, fiindca ele se refera la pierderi ireparabile.
Nu mi-e rusine sa recunosc ca sunt o fiinta vulnerabila. Dar faptul ca sunt vulnerabila nu inseamna, din nou, ca-mi permit sa ma victimizez. Nu sunt mandra de vulnerabilitatea mea si de aceea ma straduiesc, in fiecare zi, sa aflu cum imi pot deveni cel mai bun prieten. Loviturile cele mai dureroase nu ne vin din partea celorlalti, ci le primim chiar de la noi insine.

- Inchei cu o intrebare scurta, desi raspunsul nu trebuie deloc sa fie succint: sunteti fericita, doamna Maia Morgenstern?

- Da. Sunt un om fericit. Si asta e un raspuns cu-adevarat complet.

Foto Mediafax (3) si Rompres (1)