Minunea de la Tandarei

In urma cu saizeci de ani, in localitatea ialomiteana Tandarei, s-a petrecut o intamplare neverosimila. Pe ferestrele si zidurile unor cladiri au aparut peste noapte Maica Domnului cu pruncul in brate, precum si alte chipuri de sfinti. Comunicat intr-o scrisoare publicata recent in "Formula AS", evenimentul a starnit interesul redactiei, devenind subiect de ancheta. Ce se mai stie azi despre "minunea" de la Tandarei?

Vedeniile campiei

Femeia sta cu bratele rezemate de gard, in fata casutei sale data proaspat cu var. E ultima casa din Tandarei. Dincolo de gard nu e decat campia goala, pustie. Camp infinit. Nici un om, nici un pom, nici o urma a vreunui drum de carute. Departarile tremura prin aerul fierbinte. La orizont se intrevede o vana prelunga de praf albastriu, jucand ca o apa pe deasupra pamantului. Femeia are broboada neagra peste chipul negru, dupa barbatul care i-a murit nu de mult. O cheama Copilau. Maria Copilau. Imi zice ca, pana acum cateva zeci de ani, oamenii locului inca mai vedeau pe intinderea Baraganului o naluca, ceva ca un fum. Tarani obositi, intorsi de la seceris peste miristi... Li se nazarea asa, pe-o arsita mare, ca un oras iesind din pamant, la marginile campiei. Un oras frumos, cu case albe, stralucitoare, cu fantani si pomi racorosi, cu turle de biserici. Acuma nimeni nu mai vede nimic. Desi caldurile-s mult mai grozave ca inainte, nimeni nu mai vede naluci. "E seceta mare", se plange femeia. "A secat pamantul, da parca si oamenii au secat. S-au inrait, li s-o uscat sufletu-ntr-insii, pana s-o facut ca miezu al negru de nuca..."
Acum vreo saizeci de ani, pe cand Tandareiul nu era inca oras, ci un sat amarat in mijlocul campiei, aici a avut loc o mare minune. "S-o lasat Maica Domnului cu toti sfintii ei printre case. Dimineata, oamenii s-au trezit si au vazut sfintii in ferestre. Toti i-au vazut, un sat intreg. Apareau in geamuri, clari, da nu pictati, nu facuti de-o mana omeneasca. Erau bagati inuntru sticlei, in sticlirile ei. Si toata lumea zicea ca locu asta a fost ales ca sa apara un semn. Un semn de la Dumnezeu, pentru rautatea oamenilor pe pamant..."
Nu-i spun femeii ca tocmai pentru aceasta poveste ma aflu la poarta ei. Ca sunt pe urmele unei scrisori publicate in revista "Formula AS" de arhitectul Liviu Gagescu, un bucurestean care a copilarit in Tandarei. Avea aproape 5 ani cand "s-a intamplat" minunea cu icoanele de pe ziduri, pe care si le amintea perfect. De aceea venisem in Tandarei: sa reconstitui evenimentul, sa aflu daca dupa 60 de ani, localnicii isi mai amintesc despre el. Dar femeia nu-mi raspunde la intrebari. Priveste mai departe pustiul fierbinte de dincolo de gardul curtii. Ochii i s-au ingustat, devenind ca doua taieturi sticloase. Ea nu se nascuse pe atunci, iar parintii n-au prea vorbit despre intamplarea aceea. Nu-si da seama de ce n-au vorbit despre ea, de ce n-au transmis mai departe povestea. Doar a fost politie multa acolo, securitate, gradati trimisi sa-i imprastie pe oamenii ce se adunasera sa priveasca sfintii aparuti pe ferestrele si acoperisurile din oras. Poate de aceea n-au povestit. De teama poate. Ea nu stie, n-a vazut. De altfel, oamenii nu se mai gandesc la trecut. Viata de peste gardul ograzii le umple zilele cu griji si cu chin. "Uite, abia acum ies oamenii la floare. Abia acum. In nici un an nu a fost atata parjol..." Imi arata campul doar cu ochii. In mijlocul lui, arse si negre, lanuri pipernicite de floarea-soarelui stau cu capetele spanzurate in funiile tulpinelor.
Oricat insist sa-mi spuna mai mult despre evenimentul din anii 50, Maria Copilau imi raspunde mereu la fel: "Nu stiu. Atunci abia ma nasteam."

Ai dintai

Intru in Tandarei, urmarit de vorbele ciudate ale femeii: locul asta a fost "ales" de Dumnezeu, ca sa ne dea un semn... Intr-adevar, pasind pe strazile orasului acesta anonim si prafos, ti-ar putea trece prin gand c-ar fi un loc potrivit pentru petrecerea unui eveniment miraculos. O "asezare a marilor rascruci", in care nu zabovesti niciodata, dar prin care esti nevoit sa treci, in orice parte a campiei te-ai duce. Nu-ti vine-a crede cate noduri feroviare si intersectii de sosele insemnate poti vedea intr-un targ asa mic. La fiecare o suta de pasi treci peste o linie de tren. De-aici pornesc marile drumuri spre Braila, Calarasi, Bucuresti si spre mare. E si o rascruce a marilor vanturi, in orasul acesta se dezlantuie adesea furtuni formidabile. De pe cladirile inalte, uneori, poti vedea muntii. Poti vedea si Dunarea. Si chiar marea...
Caut un soi de cartier, Tandarei-Sat, acolo unde aflasem ca mai traiesc oamenii "ai dintai", tinandu-si casele inca adunate imprejurul celei mai batrane biserici a asezarii. Biserica o gasesc. Cea despre care arhitectul Liviu Gagescu scrisese in revista ca pe geamurile si pe acoperisul ei ar fi aparut atunci, in 1950, chipuri de sfinti. Galbuie, zgariata de vanturi, lunga ca un vapor cu o singura turla, veche de aproape doua veacuri. Si, intr-adevar, in jurul ei sunt multe case cu oameni deajuns de in varsta cat sa-si aminteasca bine de intamplarea petrecuta in urma cu aproape 60 de ani. Pornesc din poarta-n poarta. E-o arsita de neinchipuit, n-ai cum sa rezisti mai mult de trei minute in soare. Pavajul de pe trotuar s-a crapat, prin despicaturile lui au crescut flori inalte care apoi s-au uscat pana la radacini. O batrana. 79 de ani. Iese din casa printr-o usa acoperita cu fasii de hartie colorata. Ametita, ca trezita dintr-un somn adanc. O-ntreb daca stie ceva despre un "eveniment deosebit" intamplat altadata aici, cu sfinti pogorati peste case. Nu, n-a auzit. "Atunci" era plecata cu barbatu "dincolo de Ialomita", la un CAP. N-a fost in sat, era plecata, n-a vazut nimic. Asa zice, de parca s-ar dezvinovati. Nu vrea sa-si spuna numele. Pleaca repede. La fel ca ceilalti oameni pe care ii intreb, vreo sapte octogenari care imi dau acelasi raspuns. Ba ca erau plecati la lucru "atunci", in zilele alea, ba ca "era foamete mare, multe probleme pe cap", ba ca erau ei prea tineri si le statea mintea la altceva, "nu la treburi de astea". N-au auzit. Totusi, toti vorbesc de-un "atunci" care ascunde, cu siguranta, ceva. Simt ca oamenii aceia imi tainuiesc unele lucruri. Vor sa inchida repede discutia, fug inapoi in case, toropiti. O taina veche persista parca in vorbele lor, un fel de conventie a tacerii. Le-o fi inca teama, la atatia ani dupa comunism? Sau poate autorul scrisorii exagerase? Teodor Barsan, preotul cel mai in varsta al orasului, nu stie nici el absolut nimic despre intamplarea asta. Nu e nascut in Tandarei, dar de 21 de ani slujeste aici si nimeni nu i-a spus vreodata despre o asemenea intamplare. Nici macar membrii consiliului parohial, acei batrani care fug grabnic sa povesteasca preotului toate intamplarile mai deosebite din viata lor. "Nimeni, va jur!" Pe dansul il cred. Pare un om dintr-o bucata, fara prea multe fineturi sau ascunzisuri. Barbat mustacios, scund, vanjos. Reusesc insa, pana la urma, sa il fac curios. Se invoieste sa mearga cu noi, la batranii care ar putea sti. "Daca nici astia la care va duc eu acuma nu stiu nimica, inseamna ca totu-i o pacaleala..." Preotul isi face o cruce mare, viguroasa, si pornim amandoi prin mijlocul vipiei. Din clipa aceasta, totul avea sa se schimbe.

Minunea din Saptamana Mare

Intr-adevar, oamenii vorbesc cu totul altfel in prezenta preotului Barsan. Ma duce tocmai in partea cealalta a orasului, la vreo trei kilometri, in cartierul Tandarei-Gara. Cautam "curtea cu bolta" de vita a unui profesor batran - "daca nici asta nu stie, apai chiar nimeni nu poate sti". Profesorul Tatareanu Iosif a scris demult monografia vechii asezari, insemnand in cartile sale toate evenimentele importante din Tandarei.Miracolul din 50 nu l-a trecut, caci, zice, "n-au fost vremurile atunci, sa scriu asa ceva". Dar, surpriza: stie! Era copil, avea vreo opt ani. Rasuflu usurat, ascultandu-l cum incepe a istorisi dintr-o data, fara oprelisti si tainuiri. Da, s-a intamplat "ceva" atunci. Sfintii au aparut intr-o dimineata din Saptamana Mare, pe ferestrele de la "turnul" CFR-ului, "chiar aici, in capatul strazii noastre". Ii zicea bloc "turn" sau "palat", doar pentru motivul ca era singura cladire cu doua etaje, mult mai inalta decat toata intinderea de cascioare saracacioase ale oraselului. Geamurile erau mari. Fusese cladit de nemti, in razboi. Tatareanu Iosif tine minte ca astazi un barbat spanos care le-a intrat gafaind in ograda, putin dupa rasaritul soarelui: "Minune! Minune! Haidati sa vedeti!". Batea zdravan cu pumnii in usa lor. S-au dus cu totii. "Pe toate ferestrele dinspre nord ale turnului ce dadeau spre o rascruce de strazi cu pravalii vechi, se ivisera sfinti. Sfintii erau clari, si toti cei prezenti ii vedeam la fel. Colorati, cu aureole si vesminte rosietice, cu secere aurii in maini si unii cu coroane pe cap, in diferite pozitii. Pe geamul din mijloc, de la etaj, o contemplam toti, cat se poate de clar, pe Maica Domnului cu Pruncul in brate. Incepuse sa se-adune lume. Ne-ntrebam mereu cum se poate explica asa ceva. Nu era pictura pe sticla, imaginile acelea nu puteau fi facute de-un om. Aparea asa, de parc-ar fi curs un fel de petrol pe geamul ud si din pata aceea de curcubeu s-ar fi nascut toate chipurile. Foarte ciudat. C-o seara inainte nu erau. Asta e limpede. Nici in zori nu erau, pana sa se urce bine soarele pe cer. Singurii doi angajati din tot palatul garii - Gica Popa si Gica Butuc - se jurau ca, atunci cand au venit dansii la serviciu, pe ferestre nu era nici o imagine. Au aparut asa... dintr-o data! O minune. Cu adevarat o minune. Primul care i-a vazut a fost vecinul nostru de-acia, Calin Petre. El era baiat de pravalie pe colt, la Stamate, vis-a-vis de turn. Si chiar cand a tras obloanele de la pravalie, inaintea lui au aparut toti sfintii din cer. Daca mai traieste? Pai da cum sa nu mai traiasca? Nevasta!...", striga profesorul Tatareanu, iar sotia lui apare brusc din odaia de-alaturi, semn ca trasese putin cu urechea. "Ia du-te de cheama-l pe nea Petrica Calin..." Femeia pleaca, iar noi ramanem cateva clipe in tacere. Profesorul are ochii albastri, par de argint si un chip ca de statuie. Vorbise tot timpul incremenit intr-un fotoliu din penumbra odaii, de parca nici buzele nu i se miscau in timp ce povestea. Toata partea dreapta a trupului ii e paralizata de multi ani, "din cauza unei furtuni mari" care a lovit orasul. Preotul tace si el. Pana acum il ascultase perplex pe profesor, cu ochii mirati, larg deschisi. Abia intr-un final izbucneste: "Bine, domnule Tatareanu, da de ce nu mi-ai spus si mie toate astea? Doar de-atatea ori am tot venit la dumneata ca sa povestim amandoi de-ale noastre! Nu se poate. Sa fiu paroh aici de douaj de ani si chiar sa nu stiu nimica?!..." Profesorul isi intoarce spre dansul doar ochii cei albastri. "Nu stiu, parinte", zice incet. "Noi, cei de aici, n-am prea vorbit despre lucrurile astea. Si daca n-am vorbit, ne-am obisnuit sa nu vorbim, si pana la urma n-am mai vorbit niciodata. Nu stiu, parinte, de ce nu ti-am spus. Zau ca nu stiu. Poate ne-a fost si teama. Da, poate ca ne-a fost un pic si teama...."

Alarma

La cei 83 de ani ai sai, nea Petre Calin este un barbat plin de viata, oaches, zambitor si inca teribil de iubet. Apare impreuna cu "prietena" sa, de vreo 75 de ani, Sacuiu Tincuta, femeie pe care-a luat-o in casa de putina vreme, marturisind c-o iubeste asa cum iubea la 20 de ani si ca "intentioneaza" s-o ceara in casatorie. Amandoi se aseaza pe scaune, in fata mea, unul langa altul. "Pfai, pai cum sa nu ne amintim?", rabufneste Petre Calin, sub privirile inca mirate ale preotului. "Pai aveam vreo douaj si ceva de ani atunci. Eram baiat de pravalie la Stamate. Mai lucram si la Ghica, acolea pe colt, unde astazi ii tot pravalie, a lu Manole. Dimineata dau sa deschid magazinu, si ce-mi vad mie ochii, peste drum?... Pe toate geamurile de la palat apareau asa, niste vedete de sfinti minunati, in toata splendoarea. Ca-ntr-o catedrala se aratau sfintii pe ferestrele acelea.Am cazut in genunchi si m-am inchinat la dansii, speriat, de parca eram in biserica, zau asa. I-aveam in fata pe toti: mari, clari si color. Cine-ar fi putut sa ii faca? N-avea cine, n-avea cum, n-avea timp. Numa Dumnezeu putea sa ii faca. Am fugit si-am dat o alarma prin sat. Sosea lumea. Minune!, tipau toti. Ar fi vrut sa mearga la geamuri, sa le atinga, da-n fata turnului era un gard inalt de piatra. Venise si-un pic de militie, parca si soldati rusi erau, daca tiu bine minte. Se uitau si ei, zapaciti. Pe la amiaza, a-nceput sa vina lume si din alte sate. Vocifera populatia, din om in om. Veneau, maiculita, cu carutele, din Victoria, din Ograda, din Strachina, din Valea Ciorii, din Kogalniceanu... Apoi au aparut si de la orase!... Eu ii vedeam pe toti, din usa pravaliei. Mii de oameni au fost. Da, pelerinaj, domnule, asa cum n-am vazut decat numa la manastirile alea mari. Se uita fiecare acolo si-si dadea cate o exprimare. Au vrut sa faca si poze, da n-au putut, era interzis. In general, lumea se inchina. S-o anuntat Maica Domnului pe pamant, cu toti sfintii ei!, asa strigau. Venise si preotu nostru batran din sat, parintele Sima - il tin minte cum sedea in genunchi, inaintea la toti oamenii, cum se ruga cu ochii inchisi. Tare multa lume era acolo, in fata, la geamurile alea colorate cu sfinti. Veneau cu copii ologi, cu copii in carut si se rugau cu lacrimi si nu le mai pasa nici de militie, nici de rusi, de nimica. Da, da! Sa stiti ca minune dumnezeiasca a fost atuncea..."
Parintele Barsan isi sterge fruntea plina de sudoare cu dosul palmei. Tot nu-i vine sa creada ce-aude. Se uita disperat, pe rand, la cei doi oaspeti. "Si de ce nu mi-ati spus nimic bre, oameni buni? Nea Petrica!... Tanti Tincuta!..." Femeia parca nu-l aude. Vorbeste incetisor, doar pentru ea, ca-ntr-o transa. "Si-acuma daca-nchid ochii, le vad in ochii mei... Daaa... Uite-asa daca fac (si femeia chiar strange tare ochii) vad soare afara, senin, si-o vad pe frumoasa Maicuta Domnului, cu Copilul ei in brate, o vad in tablou pe geamul cel mare si stralucitor de la turn..." Calin Petre imi spune ca sfintii au ramas pe ferestre aproximativ doua zile. "O zi, o noapte si inca o noapte..." In dimineata celei de-a treia zile s-au sters singuri, dintr-o data, la fel cum aparusera. "Erau prezenti multi oameni care au vazut: icoanele-au disparut de sub ochii lor toate deodata, de pe toate geamurile. S-au "stins" toate impreuna, de parca nici n-ar fi fost..." In cele doua nopti de dinainte, oamenii militiei si ai securitatii s-au caznit din greu sa spele geamurile respectivei cladiri CFR. Unii localnici i-au vazut muncind chiar si ziua, catarati pe ferestre. Adusesera detergenti, multe femei de servici. Au trudit din greu, ore in sir, pana la epuizare. Dar, oricat s-au chinuit, nici o bucatica de sfant nu a putut fi stearsa de acolo. Devenise limpede: icoanele acelea nu puteau fi curatate de mana omeneasca. Au disparut insa singure, chiar in dimineata de dinaintea Invierii. Au disparut intr-o singura clipa, de parca acei sfinti s-ar fi ridicat cu totii inapoi catre ceruri.

Stergerea urmelor

Trecerea preotului prin oras dezleaga limbi, descatuseaza suflete. Batem la porti, vorbim cu alti si alti batrani: acum, de fata cu parintele lor, toti recunosc. Aceeasi intamplare cu sfintii coborati pe ferestrele din "turnul" CFR-ului, relatata aidoma. "O minune", asta e marturia unanima. O minune la care n-au participat doar localnicii din Tandarei, ci mii de pelerini. Un eveniment senzational al epocii despre care, pana azi, nu s-a vorbit si nu s-a scris absolut nimic.
Ne intoarcem spre biserica, spre vechiul Tandarei-Sat, sperand in niste ultime marturii. Tot mergand, incerc sa-i transmit preotului un lucru simplu: o groaza de manastiri din Romania s-au ridicat cu fonduri enorme, pe niste locuri ale caror miracole nu sunt nici pe departe atat de clare, de ample, de recente, ca acesta din Tandarei. Ca minunea asta ar trebui sa devina o mare legenda a asezarii, care sa fie povestita cu mandrie, din neam in neam. Macar atat si tot ar fi ceva. Preotul tace, plutind in ganduri. E abatut. Cat mergem, nu rosteste nici un cuvant. Intram si pe la casa lui Popazu Mihalache, undeva in centru, pe strada Fetestiului. Batran ciolanos, vanos, ars de soare, care la cei 81 de ani ai sai se poate inhama la jug, muncind pe camp cat trei barbati tineri laolalta.Ne aseaza la o masa verde, tot sub o bolta cu struguri mici, acri. Acest om aduce cateva elemente de noutate in investigatia noastra. In primul rand, faptul ca icoanele "s-au extins" de la "turnul" garii "in restul localitatii". Lumea a inceput sa le vada si pe alte ferestre, ale unor oameni obisnuiti. Ramaneau o ora-doua pe geamul cate unei case, apoi dispareau brusc, "ca cum dispar imaginile de la film, pe ecran" si apareau pe alta casa. Oamenii zvoneau, isi dadeau de stire, fugeau sa le vada de la o casa la alta. "Eu le-am vazut aciia, in capu strazii noastre, la un om cu multe geamuri pe veranda. P-orma, in alta parte, tocmai in Tandarei-Strachina. P-orma tot in centru, la unu Niculae Anghel, pe ferestre - aicea le-a vazut mai multi si era mai clare. Se tot schimbau asa, prin tot Tandareiul. Coborau pe alte case, apoi pe altele, parca la intamplare... Da, aveti dreptate, parca ploua cu sfinti din cer pe geamurile de la casele noastre..."
Cea de-a doua informatie pe care-o capatam de la Popazu Mihalache e legata de demolarea "turnului". Autoritatile au vrut sa-l darame, la doar cateva luni dupa petrecerea "evenimentului", desi era o cladire foarte noua, robusta, cu ziduri ca de castel, care ar mai fi trait inca multe sute de ani. Oamenilor le parea rau dupa dansa.Li s-a zis ca se procedeaza astfel pentru a mari numarul cailor ferate, ca sa faca in locul cladirii inca un nod feroviar, sa treaca si mai multe trenuri prin Tandarei decat treceau inainte. La inceput au incercat s-o darame cu buldozerul. N-au reusit. Zidurile albe, viguroase, nici macar nu se ciobeau, oricat le-ai fi lovit. Apoi au pus dinamita. Au bubuit ferestrele, toate deodata, cele pe care aparusera sfintii. Au bubuit birourile, s-a facut praf si pulbere tot ce era inauntru. Dar zidurile tot nu au cazut. Au pus dinamita iarasi, a doua oara. Mult mai multa. Abia atunci peretii "palatului" au inceput sa se crape, incet, si sa se prabuseasca la pamant, unul cate unul. Se cruceau soldatii din jur, rusi si romani. Ziceau ca n-au mai vazut asa ceva: nici o zidire obisnuita nu poate rezista atata! Dar el, Popazu Mihalache, crede ca aceea nu a fost deloc o cladire obisnuita. E convins ca acolo a fost "ceva", inainte. Nu stie ce. Poate niste moaste ingropate, poate niste temelii de biserica batrana. Ceva! "Nu stiu ce, da ceva a fost..." Asa zice. Si mai crede ca de aceea au daramat ei atunci "palatul": "de teama sa nu mai apara sfintii din nou."
A doua zi, profesorul Tatareanu avea sa ma conduca la locul din capatul strazii sale, unde a fost demult turnul cu sfinti. El a dorit sa faca asta. Chiar daca locul e foarte aproape, din cauza paraliziei sale n-a mai ajuns acolo de multi ani. Si dansul e curios, mai ales daca-l ducem cu masina. In capul strazii, dupa ce coboram, mai avem doar cativa metri pe jos. Il tin de brat, ajutandu-l sa paseasca. Iata locul! Nu mai e nimic. Chiar nimic. Doar niste simple linii de tren. Incrucisate, legate cu macazuri, presarate cu semnale luminoase si vagoane prafuite, garate de cand lumea. Un nod. Un nod de cale ferata. Atat a mai ramas din vechiul turn CFR, pe care oamenii l-au plans ca pe o biserica.

Maica Domnului de pe turla

Ultima oprire - casa lui Ivanciu Procop. Inapoi langa biserica. Acest Ivanciu e coborat din spita primilor oameni care si-au facut case aici si au intemeiat Tandareiul. "Noi suntem aciia un buchet de oameni ramasi din vremea dintai", zice. "Noi astia am fost primii, sub ochii mosnegilor nostri s-a inaltat biserica asta. Noi calaream biserica in fiecare zi, numai in noi aveau incredere preotii dinainte. Noi, Procopii, trageam cloapetele cand se-ntampla ceva bine sau rau, noi o ingrijeam zi de zi, ca pe o maica buna si batrana. Ii stiu toate incheieturile, toate pacatele si secretele. Ma-ntrebati daca sfintii s-au vazut si aici, la biserica, ori numai dincolo, pe palat? Eu nu i-am vazut, dar i-au vazut altii, este adevarat, i-au vazut. Se zicea atunci ca i-au vazut mai mult femeile si copiii. Ei, mai ales. Copiii vad altfel, ca au sufletu curat. Ei vad mai mult cu duhu. Si femeile vad altfel, ca au mai mare evlavie la Maica Domnului decat barbatul..."
Sta pe un scaun amplu ca un tron, cu spatele lipit de casa, la capatul unei bataturi largi, pustii, fara fir de iarba. Un om inalt, cu ochii scufundati adanc in orbite, cu sprancene bogate si nas ca de vultur, negru la chip si intelept. Alaturi, pe-un scaunel, sade un "vecinut" mai tanar, rotofei, care-l priveste de jos mirat, cu gura intredeschisa. "Cum adica doar femeile si copiii au putut sa vada sfintii pe biserica?", intreb, admirand harul si elocinta interlocutorului meu. "Pare greu de crezut..." Din scaunul lui larg, batranul Procop il trimite pe omul scund si rotofei s-o cheme iute pe-o "vecinuta" de-a lui, tanti Ortansa Boboc. "Dansa era fecioara curata pe-atunci, canta la biserica, avea vreo doispe ani si sufletu limpede ca apa de izvor". In scurta vreme, tanti Ortansa apare in poarta, sfioasa. Intr-adevar, are parca si azi un chip de copila. Vesela, mereu zambind, cu ochii ei stralucitori si rusinosi, o femeie ce pare incapabila din nascare sa rosteasca vreun neadevar. Ortansa Boboc a vazut si ea sfintii de pe turla bisericii. Tot in zilele acelea. Dar i-a vazut altfel decat cei ce-au aparut in geamurile turnului. "Eram mai multe fete tinere aici, intr-o curte, la o sezatoare. Torceam lana, melitam canepa, stiti dumneavoastra. Eu eram ai mai mica din toate, da am fost prima care am vazut. Sus, pe coama bisericii, apareau asa, ca niste fuioare de aburi lungi, colorate, care inveleau turla. Ca un fum asa, rosu, verde, mieriu... Si cand m-am concentrat eu mai bine la amestecu ala de culori, atuncea am vazut sfintii. Le-am strigat si p-alilalte fete, am mers toate acolo si ne uitam. Desi erau facuti din abure, sfintii nu se miscau. Se vedeau cu-n contor (contur) asa, nemiscati, si-n mijlocul lor, mai mare ca toti, statea Maica Domnului cu Pruncul ei in brate..."
Ivanciu Procop se uita la mine, zambind misterios. Mai trimite dupa o femeie, Ursaru Victoria, 86 de ani. Vine lipa-lipa, aproape la fel de repede ca cealalta, in batatura intinsa si spana. Si, la un semn, incepe si dansa a povesti: "In ziua aceea eram la Ialomita cu alte femei, ca sa aducem apa. Ca noi n-aveam pompa atunci, de-aia caram de la garla. Si cum mergeam noi asa, pa ulita, cu cobilitele pe umeri, numa ce striga o copilandra: Uitati-va, uitati-va!. Si fuge ca dropia prin-aintea noastra, catre biserica. Ne-am uitat si noi, femeile, speriate. Am lasat cobilitele jos si-am fugit dupa copila, prin iarba inalta. Cand am ajuns chiar sub turla, ne-am ridicat toate ochii si am vazut. Niste raze! Raze mari de lumina, colorate. Un rosie, una galbena, alta albastra... Si-acolo unde se impreunau razele alea si culorile lor se amestecau, acolo am vazut-o toate, mare, pe Maica Domnului din cer cu Pruncul ei sfant in brate..."

Epilog

Parintele Barsan deschide cu amandoua mainile usile cele mari. Isi face doar o singura cruce la intrare si porneste hotarat prin mijlocul bisericii prelungi si pustii. Se repede spre o usita din dreapta catapetesmei si dispare timp de cateva minute, in penumbra sfanta a altarului. Stiu prea bine ce cauta. Arhivele. Documentele cele vechi ale bisericii. Nu le-a mai citit de multa vreme, aproape c-a si uitat de ele. Sunt intr-un dulapas zavorat de langa Sfanta Masa si in ele e obligatoriu sa fie trecut, cumva, evenimentul acesta, intr-o forma oarecare. Macar botezurile, cununiile, cateva relatari ale preotului si oamenilor care-au trait atunci, in preajma petrecerii miracolului. Iese dupa un timp, chiar prin usile imparatesti. In palme tine un catastif cu arhiva bisericii, cea mai veche din Tandarei, ctitorita de un mosier francez, Philip Lens (Filip Lenciu), in anul 1839. Preotul e palid, transfigurat. Nu stie ce sa spuna. Catastiful din mainile sale contine doar informatii incepand cu luna iunie a anului 1950. Inainte de aceasta data, toate filele au disparut.

Fotografii de Andrei Cheran