Barsana - Manastirea care a cerut cap de om

O manastire fara pereche a renascut deasupra satului maramuresean Barsana. Dupa cincisprezece ani de existenta, in care a crescut zi de zi, poti spune ca a ajuns perfectiunea. Raiul.

Unul din cele mai frumoase asezaminte manastiresti de lemn, din cate s-au vazut vreodata...
Jos, in sat, taranii barsaneni sed pe bancute de-a lungul strazii mari si insorite. Rezemati cu spatele de porti maramuresene, intr-o tihnita visare. Par niste mogaldete acolo, la "poalele" uriaselor chenare de lemn innegrit, sculptate de sus pana jos cu sori, dinti de lup, colaci si funii rasucite. E duminica, e amiaza, slujba abia s-a incheiat. La capatul de rasarit al satului, deasupra padurilor, tasneste in cer o turla fabuloasa. Zvelta si subtire, ca o enorma sageata ce se infige in soare. Cel mai inalt turn de lemn din intreaga Europa. Turnul lor, turnul bisericii lor, ridicat de mesterii lor, cel ce se vede cale "de pe sapte sate". Barsanenii se uita la el si sunt mandri.
"D`apoi biserica aiasta..." Asa-si incep ei raspunsurile la orice intrebare despre manastire, dand incet din degetul aratator, de parca ar ameninta ca e vorba de ceva grav, ceva de care trebuie luat aminte. Ridicarea acestei biserici a nascut in sat povesti halucinante. Povesti despre zilele de truda ale localnicilor care visau de veacuri la manastirea lor de dinainte, manastirea cea veche, distrusa de stapanirea straina... Oamenii au sapat dealul, au taiat lemn, au carat cu bratele bolovani din apele Izei, cei mai multi fara sa ceara vreo rasplata. Apoi, povesti despre mesterii barsaneni, care mai de care mai iscusit. La manastirea asta s-a lucrat numai si numai cu mesteri din sat. Astazi, in Barsana sunt peste 200 - si fiecare dintre ei ar putea singur sa ridice o biserica maramureseana. Insa la turnul cel mare au muncit ca la ceva divin, neomenesc. Acolo au fost alesi cu adevarat cei mai buni. Agatati ca pasarile pe varful colosal de sindrila, rugandu-se la Dumnezeu inaintea fiecarei lovituri de ciocan. Faceau ceva nemaivazut in lume. Faceau ceva vesnic. Adesea, in discutiile localnicilor vine vorba de cuvantul "jertfa", de "manastirea care a cerut cap de om". Zice-se prin sat ca fiecare om care a muncit la aceasta uriasa capodopera "a platit" cumva curajul de a inalta ceva atat de minunat. Iar unii dintre ei au platit chiar cu sange.

Jertfa

Merg pe strada cea mare, intru in vorba cu oamenii. Sunt cinci - trei barbati si doua femei. Stau unul langa altul, pe-o banca scunda dar lunga cat toata poarta de dinapoia lor. Pop Dumitru si Ioana, Barsan Gheorghe si Maria, plus Sandu Hofrim, un batranel tacut, fara gene si sprancene, c-o cusmulita pe varful capului. Maria Barsan impleteste c-o iutenie incredibila un ciorap alb, intimp ce sporovaieste cu ceilalti. Ghemele si le tine la subtioara. Mi se povesteste cu mandrie despre strainii care vin pe aici si le admira manastirea. Sunt mii in fiecare an, sunt francezi, chinezi, americani... Sunt din toata lumea. Preotul paroh Gheorghe Urda, el a inceput manastirea. Apoi, in 94, au venit maicutele. Stareta Filofteia Oltean, o adevarata mucenita. Un an de zile "o durnit gios" (a dormit pe jos), pe pamantul gol, intr-un bordei parasit. Voia cu toata fiinta ei sa faca manastire noua. N-a deznadajduit niciodata. Ei, oamenii, au ajutat. Cei cinci vorbesc despre ei insisi in "cate zile lucrate" au fiecare. Gheorghe Barsan are cincizeci. Mos Hofrim saptezeci. Femeile au facut mancare, nenumarate zile la rand, pentru cei ce munceau. Fundatia bisericii a sapat-o intreg satul, intr-o singura zi. Sute si sute de oameni, cu mic cu mare. Intr-o singura zi. Pana spre seara, totul era gata. Despre mesterii cei mari - care-au lucrat si la turn - vorbesc aproape ca de niste sfinti martiri. N-au fost multi: Schiopei Ion, Boras Patru, Rusu Vasile, Barsan Toader, Iura Patru... Vreo noua. Cei mai buni, cu adevarat maiastri. Unii au murit, unii inca sunt in sat. Aproape toti - zice-se - au avut cate-un "anumit nacaz" dupa ridicarea manastirii. Iura Patru a cazut de pe-un acoperis chiar in perioada cand lucra cel mai inflacarat la biserica mare. A intrat in coma, apoi si-a revenit printr-o minune dumnezeiasca, doar ca sa poata continua munca. Azi traieste la marginea satului, singur si foarte bolnav. Nu are pe nimeni. La fel, Toader Barsan - toti ai lui au murit. Feciori, nevasta, toti. El e singur, intr-o casuta fara lumina electrica, de pe-un varf de deal. Nu vrea sa vada si sa vorbeasca cu nimeni.
Pe strada apar si alti tarani. Ne spun voiosi "Hristos s-a inaltat". Cand le raspundem la fel, se-ntorc din drum prefacandu-se surprinsi, dar de fapt cam curiosi, pasind spre noi leganat, zambind, intreband - chipurile intr-o doara - ca "despre ce tot vorovim noi acolo". Se strang roata in fata portii celei mari, ascultand. Acum, Dumitru Pop e ridicat in picioare, framantandu-si pe cap palaria alba de pai. Isi aminteste cu mult entuziasm de-un alt mester, Vasile Rusu, cel care a avut curajul sa urce si sa puna chiar varful crucii pe turla bisericii. Cruce grea, de fier, peste cinci sute de kilograme! De opt metri inalta. Au ridicat-o pe bucati, dar nimeni n-a cutezat sa ii puie varful. Mesterul Vasile s-a inchinat mai intai in biserica, apoi a iesit si a ridicat ochii spre inaltimi. Barbat vanjos, intr-o camasa alba, cu manecile suflecate peste bratele tari, vanoase. A inceput sa urce. "Ca pisica" urca. Sute de oameni il urmareau de jos, cu inima stransa. Cand a infipt varful acolo, sus, la aproape saizeci de metri deasupra pamantului, el a ridicat amandoua bratele spre cer, iar poporul a izbucnit in urale. Biserica lor era terminata. La putina vreme dupa aceasta fapta, Vasile Rusu a paralizat. Acum este in Franta, ingrijit de copii.
"Da! Asta-i blestemu` cand se "inalteaza" ceva atata de frumos", spune Ioana Pop, nevasta celui care tocmai povestise. Batrana incruntata, cu chip prelung si parul inca foarte negru, inconjurat de o broboada tot neagra, care adesea ii acopera tainic o jumatate de gura. "Asa zicea batranii, ca la orice manastire pe care-o faci de drag, pan` la urma ii musai sa-i dai o jertfa..." Aceasta Ioana Pop a auzit odata un zvon inspaimantator: ca atunci cand au sapat temelia bisericii, oamenii n-au facut "chiar toata" randuiala cea veche. Cocos trebuia ingropat acolo, sub talpa bisericii, cocos cucapul taiat... Si grau. Asa se face pe-aici, cand ridici casa sau biserica noua. E musai. Nu exista casa fara cap de cocos! Caci altminteri, daca nu-i dai ca jertfa macar un animal, atunci biserica "cere" mai mult. "Cere o plata si mai mare pentru frumusetea ei..."
Oamenii asculta cu capetele plecate. Toti stiu la cine se refera femeia cu naframa pe gura. "Parintelu`...", murmura cineva. Cristian, cel mai iubit dintre cei sase fii ai parintelui Urda, despre care lumea zice ca a murit "ca plata" pentru ravna aproape neomeneasca a tatalui de a reinvia manastirea cea disparuta. Acest "domnisor" de 22 de ani avea un suflet mare si o minte stralucita. Urma sa devina, la doar trei saptamani de la data mortii, cel dintai teolog roman ortodox doctorand la Oxford. Dorea, apoi, sa se intoarca in sat, ca preot de tara, in locul parintelui sau. Baiat frumos, inalt, atletic, cu plete negre si ondulate, coborandu-i pe umeri. Era iubit de intreaga Barsana. "Doamne, ce prunc bun o fost!...", zic oamenii indurerati. Iar acum, la sapte ani de la moartea sa, cu totii sunt siguri: Cristian Onisim Urda a fost "ales de Dumnezeu" ca sa moara drept jertfa.

Istoria unui loc sfant

Aveam s-o cunosc si pe batrana Bologa Ioana, cea care atunci, la inmormantarea baiatului, a iesit in fata celor doi episcopi, 80 de preoti si peste 6000 de oameni care cu totii plangeau si le-a strigat poruncitor: "Nu va cantati (nu plangeti)! Nu va cantati mnica! Ca Dumnezeu l-o luat ofranda pe domnisor, pentru manastirea noastra..." Ea a fost prima care le-a amintit satenilor de "capul de om", de legenda mesterului Manole. Abia apoi a luat cuvantul Ps Justinian Chira, episcopul Maramuresului si Satmarului, care a spus cam acelasi lucru: "Parinte Gheorghe, fii linistit. Sunt sigur ca acest copil e jertfa curata pe care trebuia s-o platesti pentru ridicarea acestei manastiri". Asa a spus episcopul. Dar ea, Bologa Ioana, ea a fost prima. Acum are 89 de ani si "o suta de zile lucrate" la manastire. Traieste singura intr-o casuta de lemn, undeva la poalele asezamantului de maici. Ioana vorbeste foarte des de mesterul Manole, care "tat o facut si-o cladit si n-o putut pana nu si-o pus in perete femeia. Ase o fost si cu domnisoru` nostru, care-o murit. Atata s-o muncit si s-o straduit parintele pentru manastirea asta, fereasca Dumnezau! Nici nu putea durni noaptea, de grija. Si el si maica stareta Filofteia. Iti spun, domnisorule, aiestea doi oameni!... Vaaai de mine, pe tat globu` pamantului nu pomenesti ca aiesta popa si aiasta maica. Ce-o facut ei amandoi aicea, de sute de ai (ani) n-o mai facut nimenea..." In nici un alt sat prin care-am trecut ca reporter n-am gasit atatia oameni care sa cunoasca precis, "cu date", istoricul manastirii lor. Toti stiu. Orice copil, orice baba pe care-o intalnesti pe ulita iti va vorbi despre "biserica mutata de tri ori" dintr-un loc in altul, despre vechimea de sase sute de ani a manastirii, despre sfintii care sunt ingropati acolo, sub cladirile cele noi. Bologa Ioana pomeneste chiar de "jertfa calugarilor care-o fost aici", si care "trebe cinstita cu grija, caci altfel... fereasca Dumnezau!"
Au fost, asadar, trei locuri ale manastirii, incepand cu acum sase veacuri. Primul se numea "La Parul Calugarului". Dincolo de Iza, raul ce strabate de-a lungul intreg satul - acolo a fost manastire inca din veacul paisprezece. Satenii stiu sa ajunga-n acel loc cu ochii inchisi. Pana prin anii 80, se mai puteau vedea in pamant, ramasitele uriasului trunchi al parului secular. Apoi a fost mutata dincoace de rau, pe locul in care se afla si azi: un platou inalt, numit "Podurile Manastirii". Apoi au trebuit sa treaca inca doua veacuri, pentru ca in Barsana sa apara acest parinte Gheorghe Urda, preot cu un curaj dumnezeiesc. Imediat ce-a venit in sat, in anul 1981, a pus o cruce pe altarul vechii manastiri si a sfintit-osub privirile tuturor barsanenilor. Gest foarte indraznet pe-atunci, deoarece chiar in acel loc, sub piatra altarului, comunistii sapasera un put foarte adanc, in care toti taranii de pe sapte sate din jur erau obligati "prin lege" sa-si arunce animalele moarte. Acolo se adunau toate cadavrele animalelor din sapte sate vecine, si asta doar fiindca Barsanei i se zicea odinioara "Manastirea Dintre Sapte Sate", ridicata chiar in punctul unde se adunau hotarele a sapte asezari megiese. Duhnea intreg dealul de la starvurile vitelor. Nu te puteai apropia, ti-era sila. Astfel voiau comunistii sa stearga sfintenia locului. Ei bine, parintele Urda a astupat fantana aia pestilentiala, atragand asupra sa toate represaliile autoritatilor. A astupat-o si a pus deasupra o cruce uriasa, spre aducere aminte. La sfintirea acelei cruci, el a iesit inaintea satenilor si le-a spus asa: "Sa nu uitati ca aici, sub picioarele noastre, sunt ingropati sfinti, oameni buni. De aceea nu trebuie sa lasam pamantul asta binecuvantat sa fie batjocorit cu cadavre. Eu sunt convins ca Dumnezeu le va face dreptate candva sfintilor nostri si ca aici va fi din nou manastire!". Apoi, dupa zece ani de zile, in 1991, le-a vorbit iarasi: "Dumnezeu ne-a pregatit noua aceasta cinste, sa ridicam din nou manastirea. Acum a sunat ceasul sa ne trezim!".

Daruitorii

Daca n-ar purta epitrahilul de aur pe umeri, ai zice ca-i unul de-al lor. Un morosan cu ochi azurii, barba aspra, tepoasa si chipul inrosit de vant. Un taran, doar ca unul ceva mai visator, mai profund, care priveste pe deasupra capetelor celorlalti tarani de pe ulita, cand acestia se inclina inaintea sa si-i spun "Hristos s-a inaltat!". Un om care le zambeste mereu tuturor, dar indaratul acestui zambet se citeste o suferinta adanca, suferinta pentru fiul sau mort. O durere din aceea care iti macina maruntaiele, iti schimonoseste fata, iti incovoaie spatele ca o povara nevazuta. O jale ce nu inceteaza niciodata, orice-ai face, nici macar noaptea in vis.
Preotului Urda nu prea-i place sa vorbeasca despre sine. Mai mult despre satenii lui, sa-i laude pentru truda lor de a ridica si ajuta manastirea. Avea sa-mi arate crucea unui om care, la inceputul veacului trecut, daruise bisericii banii de pe doua care si doua perechi de boi - o adevarata avere. La fel, crucea coratorului Hofrim Toader, care in 1991 si-a daruit toata agoniseala de-o viata pentru ridicarea noii manastiri. Pamant, vite, paduri. Totul. Au fost multi asemenea oameni "daruitori", parintele are un caiet gros "cat cinci degete barbatesti", doar cu numele lor.

Mesterul care a vorbit cu Dumnezeu

Era o vara fierbinte si turnul de lemn se odihnea in iarba, pe-o pajiste, langa trupul bisericii terminate. O lucrare maiastra, inchegata la perfectiune de "cei noua mesteri mari" ai Barsanei, si care urma sa fie asezata deasupra bisericii. Trecuse multa vreme de cand se tot cazneau sa-aseze turnul pe "gatul" cel zvelt al constructiei noi. Incercasera mai intai cu mijloace moderne. Macaralele n-au reusit, caci turnul era mai greu decat o macara intreaga. Apoi au venit elicopterele. Un general de aviatie cu mare credinta in Dumnezeu a simtit sfintenia locului si s-a oferit sa-i ajute pe localnici, fara a le lua nici un ban. De doua ori au venit la Barsana cele doua elicoptere mari, militare. S-au inaltat, incet, in vazduh. Plutea scheletul enorm de lemn pe deasupra privirilor infricosate ale satenilor. L-au putut ridica, dar n-au reusit sa-l tina drept, in aer, pentru ca mesterii sa-l poata infige acolo sus, in toate lacasurile sale. Oricat s-au straduit pilotii, n-au putut pastra elicopterul in pozitie verticala, mai mult de un minut. Mesterii nu-l puteau apuca, n-aveau timp sa-l monteze. In cele din urma, elicopterele au plecat, neputincioase, iar in sufletele oamenilor a inceput sa se strecoare deznadejdea. Pentru un timp, mesterii au abandonat lucrarea, intorcandu-se la muncile campului.
Aici intervine in poveste un mester teribil, pe numele sau Iura Patru, care pe atunci avea 71 de ani, iar astazi a implinit 85. Intamplarea miraculoasa s-a petrecut chiar in rastimpul acela, cand ceilalti tamplari parasisera lucrarile bisericii. Iura Patru plecase intr-un sat vecin, ca sa faca o casa. Acolo a avut loc un accident. Mesterul a cazut cu capul in jos de pe acoperisul casei si a intrat intr-o coma profunda. Medicii l-au trimis sa moara in sat, spunand familiei ca nu mai are absolut nici o sansa desupravietuire. "A fost o mare durere pentru satul nostru", isi aminteste parintele Urda. "Pierdeam un prieten adevarat, un om cu inima buna, care ne ajutase pe toti la orice necaz. Dar pierdeam totodata si un mester important, unul din cei mai buni din cati au fost vreodata in Barsana. Eu, unul, eram tare necajit. M-am dus la dansul acasa, incercand sa-l marturisesc. Nu aveai cu cine vorbi, statea intins pe pat ca si mort. Nevasta lui se pregatea deja de inmormantare. Apoi, la doua saptamani, s-a petrecut o minune dumnezeiasca: mesterul Iura Patru si-a revenit! Da, s-a ridicat din pat si a inceput sa vorbeasca, ca inviat din morti..." Preotului i-a fost relatata intreaga scena a acestei "reinvieri". I-au povestit-o nevasta mesterului si toti cei care-au fost atunci de fata, la capataiul muribundului. S-a intamplat asa: brusc, batranul Iura s-a ridicat in capul oaselor, privind mirat imprejur. Avea ochii mari, lucizi, parea foarte grabit sa se ridice din pat si sa porneasca undeva, fara nici o amanare. Imediat ce a deschis ochii, i-a spus nevestei sale: "Tu femeie, trebe sa ma duc sa lucru la manastire. Pregateste-mi de barberit, pe urma du-te la nepotu` Ion (alt mester important al satului) si zi-i asa... Tine minte, femeie! Zi-i ca eu stiu cum sa ridic turnu`!". Acestea sunt intocmai cuvintele rostite la doar cateva secunde dupa revenirea din coma. Femeia se uita la el speriata si plangea. Omul vorbea ca in transa, nu avea altceva in gand, nu voia nimic altceva. Doar sa ridice cat mai repede turnul! A doua zi era la poarta preotului, sprijinit de subtiori de nepotu-sau Ion. Palid, asudat, abia rasufland. I-a spus, inca din ulita: "Parinte, du-te si aduna-i pe ceilalti mesteri! Du-te si ada-i repede, caci Dumnezeu mi-a soptit "in vis" cum sa ridic turnu` cel mare!". Parintele Urda nu va putea uita nicicand aparitia aceea a mesterului Iura la poarta lui: "Mai intai am fost socat tare. Cu cateva zile-n urma, omul ala era mort - il vazusem! -, iar acum ma trezesc ca sta in fata mea si-mi vorbeste. Am incercat sa-l linistesc, sa-l trimit acasa: "Mai Patrule draga, du-te de te odihneste, fa-te sanatos. N-am reusit noi cu elicopterele, cu toate handaralele alea. Ce-o sa poti tu face acuma?...". El nu si nu. O tot tinea pe-a lui, ca Dumnezeu i-a zis cum sa ridice turnul, atunci cand era la hotarul mortii. N-o sa credeti, dar a adunat mesterii. Le-a spus fiecaruia ce sa faca. Ii zorea tare, de parca s-ar fi temut sa nu-si piarda ideea sau - cine stie - sa nu moara din nou. Mesterii au avut incredere in el si au facut ce le-a spus. Pana la urma, acest batran, Iura Patru, a inventat un sistem de scripeti atat de ingenios, incat doar cativa insi au reusit sa ridice si sa monteze turnul, in numai o ora si douazeci de minute. Atat! Ne uitam si nu ne venea a crede ochilor. Acolo sus, patru oameni manuiau o masinarie stranie, rudimentara, compusa din niste barne si sfori care se-nvarteau "prin apasare", cand intr-o parte, cand in alta, reusind un fel de transmitere mecanica a puterii, astfel incat mesterii pareau ca nici nu depun un efort prea mare pentru a ridica giganticul schelet de barne. Nu se cazneau, nu trebuia sa traga din rasputeri. Doar "conduceau" turnul, incet, tot mai sus... La sfarsit, batranul Iura s-a dat jos din varful bisericii. Era vesel, razator, impacat cu sine. Si abia atunci, privindu-l cum coboara pe schele cu miscari agere, ca de copil, abia atunci mi-am dat eu seama de-un lucru si m-am cutremurat: intr-adevar, acestui om Dumnezeu ii vorbise."
Aveam sa-l vizitez si eu pe acest mester batran, in casuta lui de la capatul Barsanei. L-am gasit trist, ingandurat, i se urase de atata singuratate. Foarte bolnav, abia putea sa vorbeasca. Spunea mereu, suspinand, ca el este "pregatit", ca e nerabdator sa mearga "acolo, sus...", nu zicea precis unde. Doar cand i-am amintit de inaltarea turnului bisericii, i s-au luminat putin ochii. Putin, foarte putin. "Iham, "varteju`" de l-am facut ca sa putem sa ridicam turnu` cel mare..." Un "vartej", astfel numea el masinaria magica pe care i-o revelase Dumnezeu "in somnul mortii". Isi aminteste de clipele acelea luminoase ca dintr-un vis, de parca s-ar fi petrecut intr-o cu totul alta viata. Isi aminteste ca-n ziua aia, cand a cazut el de pe acoperis si a intrat in coma, "o mai cazut inca doi". Inca doi mesteri au cazut de pe case inalte, in doua locuri diferite. Cei doi au murit, el insa a trebuit sa mai traiasca. "N-am murit atuncea, finca n-a fost inca vremea. Mai aveam ceva de facut pe pamant. Da` acuma sunt gata. Gata, Doamne. Ia-ma daca vrei, eu sunt pregatit!..."

Florile Raiului

Aceasta a fost povestea renasterii manastirii Barsana. Doar a inceputului acestei renasteri. Apoi au venit maicile, care au continuat munca preotului si a satenilor, ridicand in jurul bisericii un intreg Paradis. Palatul staretiei, turnul-clopotnita, altarul de vara, un agheasmatar, un praznicar cu trapeza, casa maicilor, a mesterilor si duhovnicului, plus un fascinant muzeu manastiresc de talie europeana, toate concepute intr-o deplina unitate stilistica maramureseana si amplasate intr-o intinsa gradina cu flori, de o neasemuita frumusete.

*

Cristian Onisim Urda a fost primul om ingropat deasupra vechilor sfinti, in cimitirul manastirii. Fiul preotului a murit in anul 2000, in Duminica Floriilor, intr-un stupid si ilogic accident de masina. A fost inmormantat in miercurea de dinaintea Invierii. Foarte emotionant este faptul ca parintele a avut atunci puterea sufleteasca sa oficieze mai departe toate ritualurile Saptamanii Mari, desi fiul sau abia murise. A mers pe la case, a spovedit oamenii, a tinut toate slujbele, ca si cum nimic nu se intamplase. A savarsit Deniile cele lungi si istovitoare, Prohodul, Cele Douasprezece Evanghelii, Liturghia Sfantului Vasile cel Mare pentru impartasirea bolnavilor si absolut toate randuielile invierii. Astfel a ajuns el, in Joia Mare - a doua zi dupa inmormantare - la casa unei batrane de 80 de ani, pe nume Maria Rosca. Era o femeie singura, foarte bolnava, muncita de grele si lungi suferinte. Neputincioasa, de multa vreme nu se mai ridicase din pat. Desi avea mintea inca foarte limpede, era complet rupta de ultimele evenimente ale satului. Nu avusese de unde sa afle ca baiatul preotului tocmai murise. Ca in fiecare an, parintele Urda a trecut si pe la dansa, sa o spovedeasca. Isi aminteste perfect, clipa de clipa, vizita aceea, deoarece atunci i s-a intamplat ceva cu adevarat tulburator. "Chiar cand am intrat in odaia ei, batrana m-a intrebat: "Parinte, ce-ti mai face domnisoru`?". Asta a fost primul ei gand, chiar cand m-a vazut in prag. Eu zic mirat: "Care domnisor, matusa Maria"". "Cum care? Domnisoru` dumitale ala frumos, care canta in biserica. Studentu`..." M-am uitat la dansa cu teama. Abia atuncea mi-am dat seama ca saraca femeie nu stia deloc ca baiatu` meu ii mort, ca-l ingropasem chiar c-o zi inainte. Ce era sa fac? Zic: "Ce sa faca, matusa? Bine face. Bine...". Nu i-am spus, ma gandeam sa n-o supar si mai tare, nu avea nici un rost. "Stii ce, parinte", a continuat ea. "Stii ce mi s-o-ntamplat mie azi noapte? Azi noapte l-am ghisat (visat) pe domnisoru` dumitale...". Am ramas mut.Stateam acolo, langa patul ei si parca lacrimile imi urcau in gura, in ochi si nu ma lasau sa vorbesc mai departe. Abia foarte tarziu am reusit sa ma stapanesc, sa-mi adun asa vorbele si-atunci am indraznit s-o intreb, timid, speriindu-ma parca de ce ar fi putut sa-mi spuna: "Pai cum asa, matusa Maria? Cum l-ai ghisat?". "Sa-ti zic cum l-am ghisat", a zis ea, cu ochii pironiti in tavan, straduindu-se sa-si aminteasca intocmai. "El era sus, la manastire, si pe tot campu` ala al manastirii nu era nici o constructie, asa cum is astazi. Era numa` un camp maaare, plin de flori albe... Atata de frumoase flori si inalte pana-n brau, purtate de o adiere de vant... Domnisoru` era in mijlocu` campului si mangaia florile cu palma lui. Uite-asa... Uite-asa... Le mangaia florile, le mangaia frumooos, asaaa, si se uita la ele si era atata de vesel si de fericit, cum n-am vazut nici un om pe pamant. Eu l-am strigat de la marginea campului: "Domnisor! Domnisor! Domnisor! Ce frumoase flori is acolo, la dumneata... Batar (macar) doua tataise (margarete) vreau sa iau si sa-mi duc acasa, c-asa flori frumoase n-am mai vazut niciodata". El s-o intors, s-o uitat la mine si-o zis, foarte serios: "Astea nu-s flori de rupt, matusa draga. Aiestea nu se pot duce de-aicea...". "Da de ce nu se pot duce de-aicea?", am intrebat. "Pentru ca aiestea nu-s flori ca toate florile. Aiestea is florile Raiului!". Asa zicea. Florile Raiului... La urma, cand am dat ca sa plec, el mi-o strigat de acolo, de sus: "Matusa Maria! Sa te duci sa ii spui lui tata sa nu fie suparat. Asa sa-i zici, auzi! Sa-i zici lui tata sa nu fie suparat pe mine niciodata...". Si nu prea inteleg, parinte, ca ce-o vrut sa zica cu asta. Oare domnisoru` se-nsoara? Asta-i semn ca se-nsoara, daca l-am vazut in vis intre flori. Oare nu-ti place pe cine ia si de aia sa fii suparat? Ca altfel, de ce-ai putea fi suparat pe domnisoru` nostru, parinte?". Asa-mi zicea batrana, iar eu stateam acolo, langa patul ei, si-o ascultam cu capul intors, ca sa nu ma vada ca plang in hohote. Am plecat de la dansa in graba, ascunzandu-mi ochii cu mana. Nu i-am spus atunci ca baiatul meu a murit. Nu i-am spus asta niciodata."
In sambata aceea, parintele Urda a savarsit slujba Invierii. Mai intai la manastire, apoi la biserica parohiala. Ca in fiecare an, la sfarsitul marii liturghii, a recitat poezia lui Cosbuc "Sunt Pastile! Nu plange, mama!". Si-un sat intreg il asculta plangand "de mila lui". El insa, preotul, zambea. Se chinuia din rasputeri sa zambeasca. Si-n cele din urma, le-a zis tuturor: "Nu va cantati, oameni buni! Astazi n-avem voie sa plangem nici unul. Daca eu nu plang, nici dumneavoastra nu aveti voie sa plangeti. Au venit Pastile, fratilor! Azi trebuie cu totii sa fim veseli... Hristos a inviat!"