Floarea Calota

"Il rog pe Mos Craciun sa anine in bradutul din sufletul meu, puterea de a lua viata asa cum imi e data de Dumnezeu".

Campia de sub zapezi

- Muzica dvs. ridica la rang regal cantecul sudului romanesc. Cum erau iernile de-altadata in campia Teleormanului? Ce fel de ninsori va troienesc amintirile copilariei?
- Universul copilariei mele e guvernat de un loc despre care legenda spune ca la inceputuri s-ar fi numit Smeurani, nume mostenit de la arbustii de zmeura care cresteau prin padurile ce inconjurau locul. Prin satul acesta al meu, care pentru mine e un centru al universului, trecea un drum care facea legatura intre orasele Rosiorii de Vede si Pitesti, pe atunci targuri infloritoare, unde multi negustori mergeau ca sa-si vanda marfurile. Pe acelasi drum treceau si ciobanii porniti cu oile in transhumanta, precum si calatorii straini veniti in Tara Romaneasca. Localnicii au construit un han, unde toata lumea gasea loc de odihna, mancare, adapost pentru animale si, nu in cele din urma, un vin foarte bun. Hangita, femeie frumoasa, iesea in fata hanului cu o oala de vin si striga: "Bea ocaua!". Fie ca erau rapusi de oboseala drumului, fie de dragul hangitei, calatorii se opreau si petreceau indelung cu taraful de lautari. In timp, formula de inchinare "Bea ocaua!aa a inlocuit-o pe cea cunoscuta peste tot in satele romanesti: "Hai noroc!". Si tot asa, lumea a uitat sa-i mai spuna asezarii Smeurani si i-a zis treptat Beaocaua, apoi Beoca, pana s-a ajuns la Beuca de azi. Din vremea aceea, de demult, circula o balada, in care se face referire concreta la numele satului: "Verde si-o lalea/ Mai in jos de Silistea/ La cralma la Beaoca/ De pe vremea lui Cuza/ Beau bogatul si saracul/ De se minuneaza satul".
Altii spun ca satul Beuca si-ar fi luat denumirea de la valea adanca a paraului Burdea, pe malul caruia localnicii au construit primele bordeie. Beuca, in limbaj popular, inseamna loc lasat ca un ceaun, vale adanca. Daca luam in calcul si faptul ca satul este inconjurat de dealuri, atunci as zice ca putem sa dam crezare si acestei variante.
Ma intrebati cum erau iernile copilariei mele? Ningea atat de mult, incat gradinile, casele si ulitele satului erau igropate in zapada. Uneori, nu se mai vedeau nici gardurile. Totul era alb. Se construiau poteci sau drumuri mai late, dupa nevoie, ba chiar si tunele, in asa fel incat sa se restabileasca circuitul firesc intre vecini, sa poata fi hranite animalele, sa se aduca in casa apa, lemne si toate cele trebuincioase. Noi, copiii, eram fascinati de albul nesfarsit al satului si al campurilor, care era intrerupt usor doar de padurea abia zarita undeva, in departare, ca o dunga neagra si tacuta. Un desert de zapada strabatut de potecile inguste, facute la repezeala, numai cat sa incapa un om. Numai la mare nevoie se facea un drum lat, cat sa incapa si carul, pana la moara, pana la biserica, la primarie ori la scoala. Si daca iarna batranii stateau mai mult in casa, la gura sobei, noi, copiii, uitam de foame, de sete, de scoala, jucandu-ne fericiti, in muntii aceia de omat.
- Cum venea Craciunul in sat? Nimerea poteca dintre zapezi?
- Satul copilariei mele traia sarbatorile de iarna cu un anume freamat si pregatea Sfantul Craciun aducand laolalta, in iuresul acestor pregatiri, toate sufletele mari si mici. Casele erau primenite si impodobite cu tot ce era mai frumos, gospodinele pregateau bucatele traditionale, fetele invatau sa framante colacii si cozonacii si cum sa infasoare sarmalele, astfel incat totul sa fie gata, pentru primirea colindatorilor, care incepeau sa bata la porti in seara zilei de 23 decembrie. Inainte vreme, colindau doar flacaii. Se adunau la o gazda si petreceau pana la miezul noptii. Mai tarziu, au inceput sa colinde si copiii, cu deosebire baietii. "Am venit si noi o data,/ La un an cu sanatate,/ Si la anul iar venim,/ Bucurosi sa va gasim!/ Dati-ne un covrig,/ Ca murim de frig,/ Dati-ne o nuca,/ Sa aveti spor la munca".
Sau strigau, pur si simplu: "Colindeti" sau "Bolindeti" sau "Hora, ba!". Se colinda, de asemenea, si de Anul Nou: "Asta noapte-ntunecoasa,/ Noi venim sa colindam,/ La fereastra sa strigam,/ Si voua sa va uram,/ Porumbeii satului,/ Uruira si zburara,/ Din cuibul patulului,/ Cu norii se-amestecara./ Iata un voinic calare,/ Alb ca fulgul de ninsoare,/ Sa va spuna la multi ani,/ Sanatate si multi bani".
Fetelor le ramanea sorcova, care inainte vreme nu era facuta din flori de hartie, ci din crengute de mar, par, visin si trandafir, care erau puse in apa, in seara de Sf. Andrei, erau asezate la fereastra, ingrijite la caldura si lumina, iar mladitele inmugureau. Crengutele astfel inflorite deveneau sorcove, cu care cei sorcoviti erau atinsi pe crestet.
In ziua Anului Nou se umbla si cu plugusorul. Baietii ieseau cu un plug tras de patru boi, albi si frumosi, si strigau din cand in cand "Manati, mai flacai!", trosneau din bice, iar plugul brazda prin zapada. Pentru ca frigul ii aduna pe oameni in case, existau diverse jocuri cu care isi petreceau timpul. De pilda, jocul oalelor intoarse: sub noua oale se asezau noua obiecte, care simbolizau belsugul, frumusetea, trupul frumos, omul curat, omul murdar si omul mandru. O fata alegea trei oale, si in felul acesta isi descoperea norocul viitor. La gura sobei, batranii isi aminteau colinde vechi, pe care le cantau in intimitatea casei, mai mult pentru a-i invata pe cei mici. Asa am invatat si eu, de la bunica din partea tatei, "Colindul de turta", in care Iisus povesteste sfintilor "Din ce s-au facut vinul si cu mirul, grau rumenas, aur-auras".

Degetele lui Dumnezeu

- Se mai colinda, astazi, in Beuca? Se mai tine traditia? Oare e important sa pastram ritualul sarbatorii crestine a Craciunului?
- Imi place sa cred ca si astazi, in satul meu, oamenii asteapta cu aceeasi bucurie sarbatoarea Nasterii Domnului si o pregatesc din vreme, in curatenie sufleteasca. Nu stiu daca se mai organizeaza acele intalniri mari ale neamurilor, la care batranii sedeau in capul mesei, iti dadeau binecuvantarea, ba chiar indicau cui ii vine randul la vorba. Mie, una, mi-e destul sa inchid ochii si revad atmosfera de altadata. Erau magice aceste intalniri. Mirosea a tuica fiarta, pusa in strachini inflorate de pamant. Cei mari isi inecau cestile acolo, le ridicau si rosteau cuvinte frumoase, pentru rudele venite chiar si din satele apropiate. Mi-o amintesc pe o matusa, Marioara. Pana si azi ii asociez amintirea cu gustul zaharului, si asta pentru ca atunci cand nu ma asteptam, scotea de prin niste buzunare secrete "cute de zahar". Rezervele astea ale ei de zahar erau menite sa ne umple gura noua, celor mici, cand se discutau lucruri serioase: cat e dubla de porumb, de grau, cine a mai plecat in calatoria fara intoarcere, cine vrea sa ridice o casa noua... Cand sarbatorile erau in toi, tata trimitea vorba dupa lautarii lui Zbanghiu, care intrau in casa cu o anume sfiosenie. Pe masura ce cantecele cresteau, se instala o buna dispozitie totala, incat si noi, cei mici, puteam sa vorbim tare, si uneori eram pusi sa cantam. Tata era o persoana speciala: era un barbat frumos, talentat, vorbele lui aveau talc si erau asteptate. Stia sa creeze atmosfera, imprima un anume ritm petrecerii; toata lumea era implicata: unii cantau, altii povesteau, altii recitau, fiecare dupa puteri. Acolo, in casa parinteasca, s-a improvizat si prima mea "scena". Eram atat de mica, incat m-au ridicat pe masa ca sa fiu vazuta de toata cinstita adunare. Am cantat "Balanus, Balan, Balan, pupa-ti-as... coada de cal" (coada fiind mai aproape de intelegerea mea decat "coama", cum ar fi fost corect). Cam asa era de sarbatori, in neamul lui Ilie al lui Gode al lui Anglezu... Si-apoi, pe peretele de la Rasarit, sub icoana, revad galenele radiofonice ale bunicului. De acolo, din cutiile alea negre, mi-au inundat toata fibra fiintei mele de copil glasul Mariei Lataretu, al Mariei Tanase si al Ioanei Radu. Simt si astazi mirosul gutuilor, al busuiocului, al nucilor si al merelor coapte. In soba "oarba" duduia tot timpul focul. Dinspre vatra venea mirosul de colaci si paine fierbinte... De poveste erau si turturii care atarnau la streasina casei, ca niste degete ale lui Dumnezeu, crescute unele langa altele, ca o broderie, ca un semn de pastrare a casei in prosperitate si armonie.

Casa cu o gramajoara de suflete

- Povestiti la fel de frumos precum cantati, amintirile dvs. sunt vii, datatoare de bine. Va multumiti doar cu ele sau ati mutat Craciunul copilariei in Bucuresti? Mai inseamna el ceva pentru dvs. sau a fost alungat de paganismul orasului?
- Nadajduiesc ca toata suflarea romaneasca petrece cu aceeasi insufletire Craciunul ca si pana acum. Eu, una, n-am renuntat. In casa mea, o gramajoara de suflete, eu, Ioana si Mihai, copiii mei, impodobim bradul, primim colindatori, pregatim traditional casa si masa, cateodata avem musafiri ori noi suntem musafirii prietenilor. Si carnea de porc si vinul rosu sunt de la tara, de unde le sta bine sa vina pe masa de sarbatoare.
- Cu ce sperante asteptati Craciunul si Anul Nou?
- Craciunul inseamna doar bucurie, prin Nasterea Pruncului, care ne da totdeauna speranta reinnoirii. De Craciun imi doresc sa fim sanatosi si luminosi. Spiritul Craciunului sa ne faca mai buni, mai rabdatori, mai intelegatori si mai generosi cu noi insine si cu cei aflati in nevoi de orice fel. Pe Mos Craciun, daca poate, il rog sa-mi puna, in bradutul din sufletul meu, puterea de a lua viata asa cum imi e data, de a o trai cat mai frumos si de a-I multumi lui Dumnezeu pentru ea, atat cat va vrea sa mi-o daruiasca.